Calendar Romano-Catolic - 8 mai 2018

[altmariustotal catolic]

Sf. Arsenie cel Mare

• pustnic
• 354-450
• n.: în imperiul roman
• d.: în Troë, lângă Memphis, Egypt
• 19 iulie (latin)
• 8 mai (bizantin)
• 

Biserica creştină din primele veacuri propunea tuturor credincioşilor cele mai înalte culmi ale vieţii spirituale şi o disciplină severă, pentru a le căli sufletele împotriva ademenirilor mediului înconjurător şi a propriilor slăbiciuni omeneşti. În perioadele de persecuţie, idealul îl constituia moartea pentru Cristos, prin martiriu. Apoi, începând cu veacul al IV-lea, când persecuţiile au încetat, se căuta o altă moarte: renunţarea la lume şi retragerea în singurătatea deşertului. Viaţa de pustnic, sau de sihăstrie, a început cu egipteanul Antonie abatele (stareţul); el a devenit exemplul cel mai imitat şi mai popular, datorită biografiei scrise de Sf. Atanasie cu nespusă simpatie şi profundă înţelegere. Timp de mulţi ani, modelul creat de Sfântul Antonie a fost refugiul preferat pentru aceşti exploratori ai spiritului, care porneau separat, dar apoi se adunau sub o Regulă ascetică ce le fixa timpurile de post şi de rugăciune şi-i constituia într-o formă de comunitate, capabilă să îndulcească asprimea separării totale de oameni.

Mulţi creştini făceau drumuri lungi şi periculoase pentru a ajunge să stea de vorbă cu unul dintre aceşti sihastri luminaţi; în rândul lor se află şi Sfântul Arsenie, pustnic în Egipt şi unul dintre cei mai vestiţi „părinţi ai deşertului”. El nu accepta să întrerupă timpul de tăcere nici chiar pentru a sta de vorbă cu un pelerin venit de departe. Şi dacă nu avea cum să refuze asemenea vizite obligatorii, răspunsurile lui rare şi monosilabice îl descurajau şi pe cel mai entuziast dintre vizitatori, astfel încât adesea rămânea descumpănit, în loc să fie edificat. Arsenie era născut la Roma, în anul 354, dintr-o familie nobilă de senator. O tradiţie din vechime afirmă ca a fost sfinţit diacon de însuşi papa Damasus.

În anul 383, împăratul Teodosiu îl cheamă la Constantinopol pentru a-i încredinţa educaţia fiilor săi, Arcadiu şi Onoriu. A rămas aici timp de 11 ani, până în 394, când, în urma unei crize spirituale profunde, a fost dezlegat de însărcinarea primită, pentru a se retrage în deşertul egiptean. Rugându-se lui Dumnezeu să-i arate o cale sigură pentru a ajunge la mântuire, o voce misterioasă i-a spus: „Fugi de oameni”. Arsenie, acum în vârstă de 40 de ani, urmează întocmai sfatul: coboară din corabie la Alexandria Egiptului şi se alătură comunităţii de sihastri de la Scete, în plin deşert. Rezervându-şi puţin timp pentru somn, petrecea nopţi întregi în rugăciune şi meditaţie; o rugăciune care era mai mult lacrimi decât cuvinte, deoarece a primit de la Dumnezeu „darul lacrimilor”.

De la 434 până la 450, anul probabil al morţii sale, Arsenie a trebuit să trăiască departe de liniştea de la Scete, deoarece localitatea a fost invadată de triburi venite din Libia. El a murit la Troe, lângă oraşul Memfis. De la el au rămas o cronică istorică şi o culegere de maxime, despre care vorbeşte scriitorul Daniel de Faran, prieten cu cei doi elevi ai lui Arsenie; se păstrează şi un portret ce ni-l arată cu o înfăţişare frumoasă, de statură înaltă, maiestoasă, deşi slăbit de posturile ţinute.

Numele „Arsenie” este cu totul străin de cuvântul arsenic, acid de arseniu. Numele de om „Arsenie” vine de la adjectivul grecesc arsenios = bărbătesc, viril, iar numele elementului chimic arsen, din care se prepară arsenicul, vine din limba arabă şi are o semnificaţie pur ştiinţifică. Ca prenume, deşi astăzi mai puţin folosit, are înţelesul de „bărbătesc” şi se prezintă în câteva variante: Arsene, Arsenie, Arsen, Arsenii etc.

Sfântul pustnic Arsenie, precum şi un sfânt martir Arsenie, amintit la 14 decembrie, asemenea tuturor bărbaţilor sfinţi, au arătat că o strălucită dovadă de bărbăţie este construirea cu elan a unei vieţii eroice şi pregătirea unei morţi sfinte.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

Pomenirea preacuviosului părintelui nostru Arsenie cel Mare

Acesta era din marea cetate a Romei, fiind născut, crescut şi păzit din pruncie ca vas curat lui Dumnezeu, şi plin de toată bunătatea şi înţelepciunea dumnezeiască şi omenească. Pentru aceasta a fost hirotonit şi diacon. Şi ocârmuind atunci împărăţia romanilor Teodosie cel Mare şi punând multă nevoinţă, şi căutând om duhovnicesc şi învăţat care să fie în stare să înveţe pe fiii săi carte, mai ales cum trebuie cinstit Dumnezeu, a aflat de acesta, şi a scris la împăratul Graţian, şi la papa Inocenţiu, şi abia a putut dobândi ceea ce dorea. Deci purcezând Arsenie de la Roma şi sosind la Constantinopol, a stat înaintea lui Teodosie, care a văzut că la faţă şi la fire este om cinstit şi căutătura cu bună rânduială, gândul smerit, şi împodobit cu toată bunătatea. Şi umplându-se de multă bucurie şi dulceaţă, de atunci îl cinstea ca pe părintele său, şi i se smerea ca unui dascăl. Şi senatorii văzându-l ca pe un odor mare, se mirau. Iar el urând mărirea şi iubind pe Dumnezeu, socotea mărirea ca o pleavă, şi dorind de viaţă monahicească, în toate zilele se ruga lui Dumnezeu să-i împlinească dorinţa. Şi îndată a auzit un glas dumnezeiesc, care zicea: „Arsenie, fugi de la oameni şi te mântuieşte”. Deci el nezăbovind, ci schimbându-şi portul, s-a dus şi a sosit la Alexandria. Şi călugărindu-se a mers la Schit, supunându-se la toată petrecerea cea grea şi anevoioasă. Şi rugându-se lui Dumnezeu, iarăşi a auzit glas dumnezeiesc către dânsul: „Arsenie, fugi, taci, linişteşte-te şi te mântuieşte”.

Arsenie cel MarePe acest mare Arsenie l-a întrebat oarecând papa Teofil al Alexandriei, suindu-se şi cu alţii către dânsul: „Spune-ne, o părinte, cuvânt de folos”. Şi el zise: „Dacă îl voi spune, îl veţi ţine?” Iar ei ziseră: „Aşa, adevărat.” Şi zise el: „Oriunde veţi auzi de Arsenie, să nu vă apropiaţi acolo”.

Şi iarăşi se spune despre el că, lucrând în toată vremea vieţii sale, purta un petec de rasă în sân de-şi ştergea lacrimile. Şi era la trup minunat şi cuvios, peste tot cărunt, uscat şi lung, măcar că si era puţin gârbov de bătrâneţe, avea barba până la pântece şi chip îngeresc ca al lui Iacov. Drept aceea nici nu vrea să-şi arate faţa cuiva. Priveghea mult, stând în picioare se ruga neplecându-şi genunchii nicidecum de cu seară până la răsăritul soarelui. În acest fel cu vărsarea lacrimilor a stins focul cel stricător de suflet. Şi când era să se despartă de trup, căci ajunsese la adânci bătrâneţi, fiind aproape de o sută de ani, l-au întrebat ucenicii lui, unde şi cum se cade să-l îngroape. Iar el a zis: „Oare nu ştiţi să puneţi o funie de picioarele mele şi să mă trageţi în munte?” Şi iarăşi le zise: „Vedeţi, fiii mei, în câtă frică mă aflu având a ieşi din trup?” Şi ei ziseră: „Vedem”. Iar el zise: „De când m-am făcut monah n-a lipsit nicidecum de la mine frica aceasta”. Şi îndată şi-a dat cu pace sufletul lui Dumnezeu.

Sursa: Calendar-Ortodox.ro

Sf. Victor

• martir
• 8 mai (latin)

Fără intenţia de a-i micşora valoarea sau de a fi lipsiţi de respect, putem spune că Sfântul Ambrozie este cel mai activ „copil-minune” al cercetării istorice. Scormonind în istoria oraşului Milano, a scos din întuneric şi uitare o serie de personaje ilustre, în măsură să dea strălucire diecezei în fruntea căreia a ajuns într-un mod atât de neaşteptat. Şi, ca un adevărat „copil-minune”, el ştia să-şi lanseze descoperirile cu toate mijloacele de publicitate de care dispunea atunci, îndeosebi sărbători populare, imnuri sacre şi monumente. Una dintre marile descoperiri ale Sfântului Ambrozie este şi Sfântul Victor, despre care a vorbit foarte pe larg în Explanatio evangelii secundam Lucam şi în imnul Victor, Nabor, Felix pii. Un alt izvor „istoric” pentru viaţa şi, mai ales, pentru martiriul Sfântului Victor sunt Acta martirii – „Actele martiriului” – apărute abia în secolul al VIII-lea.

Victor, Nabor şi Felix erau trei soldaţi romani, de loc din Mauritania, dar aflaţi cu legiunea lor la Milano. Asemenea altor tovarăşi ai lor de arme şi de credinţă, au fost constrânşi să aleagă între împărat şi Dumnezeu; alegerea lor a fost clară şi hotărâtă. Drept urmare, Victor a fost arestat şi supus unui regim sever de închisoare. Pentru a-i înmuia curajul, este lăsat şase zile fără mâncare şi fără apă, apoi adus în hipodrom (aproape de actuala Poartă Ticinese); deşi interogatoriul este condus de însuşi împăratul Maximilian Ercule şi de consilierul Anulin, Victor rămâne neclintit în hotărârea de a nu sacrifica zeilor, chiar după ce i s-a aplicat o cruntă biciuire. Readus în temniţă, în locul unde astăzi se află Poarta Romană, Sfântul Victor este supus unor chinuri îngrozitoare; între altele, i se toarnă plumb topit în rănile deschise prin biciuire, dar tăria ostaşului african nu a putut fi înfrântă. Într-o zi, profitând de neatenţia paznicilor, a reuşit să evadeze şi s-a refugiat într-un grajd, aflat lângă teatrul de pe locul unde actualmente este poarta Vercelina. Aici avea să ia sfârşit îndelungatul său pelerinaj; este descoperit de către paznicii săi, târât în păduricea de ulmi din apropiere şi decapitat. Trupul său a rămas neînmormântat timp de o săptămână; Sfântul episcop Maternus îl descoperă însă intact, vegheat cu credinţă de două fiare sălbatice.

Pentru a-i cinsti memoria, i s-a ridicat un mormânt solemn, alături de care Sfântul Ambrozie a voit să fie înmormântat şi fratele său, Satir. Sfântul Victor este unul dintre sfinţii cei mai iubiţi de către cetăţenii oraşului Milano, care i-au înălţat şi i-au dedicat numeroase biserici şi monumente; între acestea, se află şi un edificiu de tristă celebritate, închisoarea „Sfântul Victor”. El este, de fapt, declarat patron al celor închişi şi al celor exilaţi.

Folosite şi de vechii romani, numele care-şi trag originea din cuvântul vinco, vincere, vici, victum = a învinge, a întrece, a depăşi, a reuşi, au fost preluate de către creştini, deoarece ele amintesc de Cristos biruitor al morţii, de credinţă, prin care omul biruieşte întunericul şi răutatea. Victor, Victorin, Victoria, Victoriţa, Victorina… Martirologiul Roman aminteşte peste 60 de sfinţi şi sfinte cu aceste nume; ei poartă peste veacuri ecoul cuvintelor lui Cristos: „Aveţi încredere, Eu am biruit lumea”.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

Fer. Ieremia Valahul

• 1556-1625
• n.: la 7 iunie 1556, Moldova, România
• d.: la 26 februarie 1625, Napoli, Italia
• 8 mai (latin)
• 

• A fost declarat…

  
  

  • venerabil la 18 decembrie 1959, de Papa Ioan al XXIII-lea
  • fericit la 30 octombrie 1983, de Papa Ioan Paul al II-lea

La 29 iunie 1556, într-un cătun din Moldova, pe atunci cu numele de Tzatzo, din părinţii Margareta şi Costist Stoica, se naşte fericitul Ieremia, primind la Botez numele de Ion.

Demnă de remarcat în viaţa şi vocaţia lui Ion, este mama Margareta, o femeie plină de credinţă, ce a ştiut să transmită fiilor încă din copilărie, pe lângă educaţia umană, o educaţie profund creştină. De aceea, foarte devreme, ea îi vorbeşte despre suferinţa iadului şi uşurinţa cu care se poate ajunge acolo, ca şi despre frumuseţea vieţii creştine şi a urmării acesteia, adică a cerului. Totodată îi spune că există o ţară încântătoare unde trăiesc creştini buni, unde călugării sunt sfinţi şi unde locuieşte papa, vicarul lui Cristos pe pământ. Bineînţeles că toate acestea nu-l lasă indiferent pe Ion, ci, dimpotrivă, îi aprind în inimă dorinţa de a deveni şi el călugăr, pentru a scăpa de iad şi pentru a fi sigur că va ajunge în paradis.

Astfel, la vârsta de 18 ani părăseşte patria şi merge în Italia „unde se află papa şi sunt călugări sfinţi”. Trecând Carpaţii prin pasul Oituz, ajunge la Alba-Iulia, iar de aici, însoţind un medic italian, Pietro Lo Iacomo, ajunge la Bari. Luminat de providenţă, se duce la Napoli, unde intră în conventul Fraţilor Capucini, primind numele de Ieremia, la 8 mai 1578.

Destinat să-i îngrijească pe confraţii săi bolnavi în Conventul „Sfântul Efrem cel Nou”, din Napoli, îi slujeşte timp de 40 de ani cu aleasă blândeţe şi cu mare dăruire. Clericii şi laicii, îmbolnăvindu-se, cer să fie vizitaţi de fratele Ieremia; însă tocmai în urma vizitei unui bolnav, în iarna anului sfânt 1625, fratele Ieremia este chemat de Domnul în ziua de 5 martie.

La 18 decembrie 1959, papa Ioan al XXIII-lea, îi declară eroicitatea virtuţilor, iar la 30 octombrie 1983 papa Ioan Paul al II-lea îl declară fericit.

Imitator fidel al sfântului Francisc, are o mare iubire faţă de Isus răstignit, faţă de Euharistie şi faţă de sfânta Fecioară Maria, pe care o numeşte „Măicuţa noastră”. Smerit şi curajos, vesel şi harnic, se apropie de toţi, mici şi mari, bogaţi şi săraci, sănătoşi şi bolnavi. În bolile grele, cei suferinzi recurg la el şi în momentele delicate îi cer ajutorul medici şi infirmieri, invocându-l ca mijlocitor şi ocrotitor.

Fraţii Capucini din Napoli au aşezat osemintele sale spre cinstire în biserica din Conventul „Neprihănita Zămislire”. Acestea, în împrejurările dramatice din sec. al XVIII-lea, s-au pierdut, însă au fost descoperite la 14 octombrie 1947, în apropierea altarului central al bisericii conventului. Transferate mai târziu la Roma, au fost depuse în biserica „Sf. Laurenţiu din Brindisi”, până la 13 decembrie 1961, când au fost readuse la Napoli. Însă fraţii capucini cred că toţi românii catolici doresc să-l aibă în patrie pe fratele lor Ieremia. În acest scop ei au ridicat la Oneşti un sanctuar dedicat fericitului Ieremia, în care vor fi aduse în curând moaştele umilului frate. Să-l rugăm pe bunul Dumnezeu să grăbească procesul de canonizare şi reîntoarcerea fericitului Ieremia pe meleagurile patriei sale, pentru a ne putea bucura de preamărirea deplină a acestui slujitor atât de credincios Stăpânului veşnic.

Sursa: Fr. Nicolae Zamfirache, OFMCap pt Ercis.ro

Începutul

Fericitul Ieremia Valahul s-a născut la 29 iunie 1556 într-un cătun din Moldova care apare în biografiile sale cu denumirea de Tzatzo. La botez primeşte numele de Ion. Părinţii săi erau Stoica Costişte şi Margareta Barbat care constituiau o familie cu adevărat creştină. Mama sa a avut un rol important în transmiterea primelor noţiuni creştine, începând cu propria sa comportare. După Ion au mai urmat alţi şase copii: doi băieţi şi patru fete. Pe toţi mama i-a învăţat ca un educator înăscut şi crescut la şcoala lui Isus. A încercat astfel să-i copleşească pe micuţi, de la primele semne de înţelegere, cu personalitatea lui Isus în contextul Sfintei Familii din căsuţa Nazaretului. În acelaşi timp le transmitea copiilor chipul şi comportarea Preacuratei Fecioare Maria. Nu uita a le vorbi şi despre iad, despre pedeapsa veşnică, despre diavol etc în contradicţie cu fericirea veşnică în rândul sfinţilor cu Dumnezeu în Sf. Treime.

De frica iadului şi cu imaginea tatălui, când i-a arătat că aşa cum se înalţă la cer păsările aşa se înalţă călugării, lui Ion îi încolţeşte gândul de a se face călugăr. Mama sa care cunoştea realităţile unor mănăstiri decăzute îi spuse că „Există o ţară minunată unde trăiesc creştini buni şi călugări sfinţi… peste munţi, spre miazăzi. Se cheamă Italia unde înfloreşte credinţa adevărată şi unde trăieşte papa, locţiitorul lui Cristos pe pământ”. Copilul îi răspunde: „Acolo voi merge şi eu, mamă!”

Călătoria

În anul 1574 Ion pleacă din satul său natal şi se îndreaptă spre Alba-Iulia, cu gândul de a porni mai departe, spre Italia. Pentru că era analfabet şi nu se putea orienta în spaţiu el invocă mereu în călătoria sa pe Arhanghelul Mihail. Pe un drum nu lipsit de peripeţii, cu un total abandon în braţul Providenţei, Ion ajunge la Alba-Iulia, pe atunci reşedinţa principelui Ştefan Bathory. Până în momentul când Dumnezeu avea să hotărască plecarea, tânărul valah avea să lucreze ca zilier la ridicarea zidurilor cetăţii. Şi Dumnezeu a hotărât. Avea să plece ca însoţitor al medicului italian Pietro Lo Iacomo care îl tratase pe bunul principe de Alba-Iulia. Astfel în timpul Paştelui anului 1576 plecă din Alba-Iulia şi sosi la Bari în vara aceluiaşi an. Aici a rămas 18 luni.

Prin purtarea de grija a acelui medic Ion este angajat ca băiat de prăvălie la o farmacie, cu toate că intra într-o lume nouă care-l uimea şi îi trezea încă semne de întrebare. Dar cuvintele mamei de odinioară I-au dat putere. A început să se simtă bine în bisericuţa fraţilor capucini unde farmacistul Del Core, prieten cu călugării îl prezentase ca pe un tânăr serios şi evlavios. Bucuria franciscană avea să facă să încolţească în mod tainic un nou început poate nici de el sesizat la acel moment. La un moment dat dezamăgit de viaţa creştinilor din Bari, după o deosebită frământare se hotărăşte să plece la Napoli unde ajunge, printr-o recomandare, la o familie profund credincioasă care-l cunoscuse deja şi îi apreciase calităţile. Ajungând în timpul Postului Mare a fost un foarte credincios ascultător al predicilor, nu de puţine ori cu descrieri apocaliptice, încât impresionau chiar şi pe cei ce nu aveau prea multe socoteli cu dreptatea divină. Totuşi, cu prilejul sărbătorii Paştelui toată atmosfera de feerie şi extaz bazat pe distracţii, mâncare şi băutură îl dezamăgiră şi se hotărî să ia drumul mănăstirii.

Intrarea în mănăstire

Astfel Ion ajunse la mănăstirea „Sfântul Efrem cel Vechi”. După ce vrednicul provincial, părintele Urbano din Giffoni îl trecu prin câteva probe specifice acelora care doresc să intre în mănăstire, impresionat de simplitatea, sinceritatea şi hotărârea lui îl încredinţă griji fratelui Pacifico din Salerno care avea deja faimă de sfânt, pentru a face Noviciatul din Sessa Aurunca. Acest frate Pacifico i-a supravieţuit fratelui Ieremia şi avea să fie unul din martorii principali la procesul informativ asupra virtuţilor acestuia.

După ce făcură un drum de 63 km pe care Ion se dovedi a fi un om al tăcerii, rugăciunii şi milosteniei, ajunseră la Sessa în amurg când clopotele sunau de Îngerul Domnului. Aici tânărul valah începu să trăiască într-o autentică viaţă de mănăstire prin tăcere, rugăciune, lecturi spirituale şi muncă. Fratele Pacifico l-a pregătit, vorbindu-i despre frumuseţea şi valoarea harului vocaţiei călugăreşti, despre îndatoririle vieţii monahale, despre spiritul cu care trebuie urmate învăţăturile evanghelice pentru a împlini cât mai bine voinţa lui Dumnezeu.

Prin felul în care se comporta tânărul novice trezi admiraţie în rândul călugărilor care începeau să-l vadă ca pe un înger.

Ceremonia înveşmântării a avut loc în ziua de 8 mai 1578. În acest cadru la întrebarea Maestrului:
– Ioane, ce anume ceri de la Dumnezeu?
– Cer, răspunde Ion cu glas hotărât, haina sfântului Francisc pentru a mă sfinţi.

Atunci Ion îşi auzi şi noul nume: IEREMIA. Înţelesese că intrase într-o nouă lume şi devenise alt om. Toată viaţa sa avea să lupte pentru cultivarea virtuţilor. Se bucura astfel de o pace interioară deosebită şi nu se gândea deloc că i-ar putea-o tulbura cineva sau ceva. În ceilalţi vedea doar virtuţile şu nu defectele. Având deosebită devoţiune pentru Isus Euharisticul, se împărtăşea zilnic, ceea ce îl ducea spre culmea bucuriei şi fericirii.

Printre aceste stări binecuvântate fratele Ieremia avea să aibă şi ispite diavoleşti care-l făceau să se îndoiască de nou sa stare, întrebându-se dacă a fost bine că şi-a părăsit părinţii care l-au crescut, unde s-a simţit bine, unde era educat creştineşte de mama sa etc.

Ziua de 8 mai 1579 a fost ziua profesiunii sale călugăreşti când s-a dăruit total lui Dumnezeu şi Bisericii. A doua zi după profesiunea călugărească, fratele Ieremia porni, din porunca Părintelui Provincial, spre mănăstirea Sfântul Efrem cel Vechi din Napoli, unde urma să îndeplinească slujba de bucătar şi unde avea să se distingă prin acea caritate care a constituit trăsătura fundamentală a întregii sale vieţi.

Pe urcuşul sfinţeniei în viaţa mănăstirii

Slujba de bucătar a făcut-o ca pentru Dumnezeu. Totul strălucea de curăţenie în bucătărie. Se străduia ca nimeni să nu aibă motiv de nemulţumire. Iată câteva din cuvintele sale:

„… când lucrezi din iubire faţă de Domnul, totul merge bine: dar dacă nu munceşti cu dragoste, ci din silă, e jale. Pentru că, dacă le cade greu mâncarea, fraţii nu pot studia, nu-şi pot vedea de îndatoririle lor şi nu le mai vine să laude Providenţa. Nu este un păcat mic să pui piedică laudelor lui Dumnezeu, care se gândeşte la noi ca un Tată bun”. (Emmanuele da Napoli, Vita del Servo di Dio frate Geremia da Valacchia dei Minori Cappuccini della Provincia di Napoli, Napoli 1775, 45)

Fratele Ieremia era duşmanul bârfei şi al flecărelii şi dorea nespus de mult ca între fraţi să domnească virtutea carităţii. Cuvintele sale mergeau direct la suflet atât pentru preoţi cât şi pentru mireni. Nu ştia să vorbească decât despre Dumnezeu şi tocmai de aceea era căutat. Ascetismul fratelui Ieremia nu se manifesta în exterior prin rigiditate, asprime sau pesimism ci-l slujea pe Dumnezeu cu bucurie şi înveselea pe toţi care se apropiau de el. Necăutând niciodată preamărirea sa ci numai gloria lui Dumnezeu părea a-şi spune mereu: „Trebuie ca Domnul meu să fie mulţumit de mine”.

Un confrate care observase că în timpul rugăciunii chipul fratelui Ieremia strălucea de o lumină cerească, îi destăinui cu simplitate că ar dori să experimenteze şi el ceva asemănător.

– Dragul meu, îi spuse, zâmbind, fratele Ieremia, dacă Dumnezeu ţi-ar dărui harul extazului, tu ai fi obligat faţă de El, dar dacă tu împlineşti o faptă de caritate faţă de săraci, atunci El se simte obligat faţă de tine!

Ca să nu fie rob al simţurilor Ieremia făcea anumite acte de mortificaţie ca: posturi îndelungate, biciuiri zilnice ş.a. Astfel în persoana fratelui Ieremia încep să prindă contur anumite daruri cereşti. De exemplu, trecând prin faţa unei case, îşi astupă nasul şi strigă: „Doamne, ce duhoare de păcate vine din casa aceea!” Persoane care erau de faţă i-au verificat spusele. Altădată unei femei de stradă i-a spus câteva cuvinte şi i-a fost deajuns pentru ca aceasta să-şi schimbe viaţa. Fratele Ieremia a mai fost înzestrat cu darul de a şti cum să lupte împotriva celui mai de temut duşman al sufletului: mândria. Bogăţia sa spirituală considera că este darul exclusiv al lui Dumnezeu.

E adevărat că Dumnezeu se arăta faţă de el nespus de generos ceea ce era mult mai mult decât bietele laude umane. Totuşi avea să treacă şi umilul călugăr valah prin „noaptea întunecoasă” despre care vorbeşte sf. Ioan al Crucii. El însă nu lăsa să se vadă nimic din drama sa interioară. Era pentru el o bucurie să-l slujească pe Domnul său şi în suferinţă. Nu umbla după mângâierile lui Dumnezeu. Căuta pe Dumnezeul mângâierilor.

Infirmierul minunat

Fratele Ieremia a trecut prin mai multe mănăstiri dar biografii săi nu le enumeră pe toate. Se ştie precis că a fost în mănăstirea sf. Efrem cel Vechi, în cea de la Pozzuoli (1583) precum şi în mănăstirea Sfintei Zămisliri din Napoli (sf. Efrem cel Nou). Prezenţa sa era totdeauna o rază de lumină.

Cel mai mult a petrecut la sfântul Efrem cel Nou unde în calitate de infirmier a dus o activitate de apostolat unică şi aproape cea mai mare parte a vieţii. Vedea în bolnavi mădulare suferinde ale lui Cristos şi de aceea se apropia de ei cum s-ar fi apropiat de Isus însuşi. Pentru el nu avea importanţă dacă bolnavul se poartă bine sau nu dacă are vreo boală gravă sau nu, molipsitoare sau nu. Făcea totul cu minuţiozitate, dragoste, neobosit şi total dezinteresat. Cu măiestrie înnăscută păstra o curăţenie desăvârşită şi chiar crea un ambient plăcut. Seara târziu, când toţi se retrăgeau spre odihnă, umilul nostru frate mergea în capela infirmeriei unde se ruga, dialoga cu Isus şi-l adora… şi erau bolnavi contagioşi, canceroşi, atinşi de podagră sau grave boli de piele sau chiar psihici. Despre chipul de înger al umilului copil de moldovean avea să se vorbească din ce în ce mai mult.

În faţa bolnavilor apărea cu o faţă iradiind de bucurie, inspirându-le încredere şi făcând pe călugării bolnavi să înţeleagă sensul suferinţei: unirea acesteia cu Jertfa Mântuitorului pentru salvarea omenirii. Nu făcea nici o diferenţă între călugării simplii şi cei cu diferite ranguri în ierarhie sau proveniţi din aristocraţie. Ştia cum să se poarte cu fiecare în parte chiar cu bolnavii psihici.

Simpla sa prezenţă sau atingere le aducea bolnavilor mângâiere şi alinare în dureri. Respecta cu scrupulozitate disciplina mănăstirii şi distribuirea medicamentelor prescrise de medic. Dacă fratele Iermia a încălcat ceva vreodată era concurenţa pe care o făcea în cerşit celorlalţi confraţi dar în favorul călugărilor bolnavi sau al caselor sărace pe care le remarca în calea sa. Astfel că de multe ori ajungea la mănăstire cu traista goală după ce de fapt o umpluse.

Uneori fratele Ieremia recurgea la vindecări prin rugăciune asociată cu credinţă, puritate, umilinţă, caritate…; a ajuns să vindece boli cum erau migrena, ipohondria, obsesii diavoleşti ş.a. Călugărul valah se slujea de semnul crucii pe care-l făcea pe fruntea bolnavului, rostind cuvintele: Potentia dei Patris, Sapientia dei Filii, Virtus Spiritus Sancti liberet te ab omni malo, Jesus, Maria, Franciscus (Puterea lui Dumnezeu Tatăl, Înţelepciunea lui Dumnezeu Fiul, Tăria Spiritului Sfânt să te scape de orice rău, Isus, Maria, Francisc). Aceste vindecări erau săvârşite total dezinteresat, fratele Ieremia, neacceptând nici o plată.

Cazul părintelui Martin

Când acest călugăr îngrijea bolnavii părea că nu simte mirosul neplăcut şi priveliştea respingătoare ce constituiau efectele unor boli. Dimpotrivă îi îngrijea pe călugării bolnavi ca pe nişte copii. Aşa a fost cazul părintelui Martin, fost ofiţer în armata regelui Filip al II lea al Spaniei, care părăsind falsa strălucire a vieţii a îmbrăcat haina sf. Francisc. A cerut însă lui Dumnezeu să pătimească pentru păcatele trecute. Şi astfel în mod inexplicabil a venit peste el o boală grea: a ajuns să fie acoperit de răni urât mirositoare. Nimeni dintre călugării infirmieri n-a putut să stea în preajma lui mai mult de câteva zile. Aşa a ajuns în grija fratelui Ieremia care l-a slujit până la sfârşitul vieţii. Când părintele Martin a plecat spre veşnicie rănile urât mirositoare au dispărut, pielea a devenit netedă, emanând o mireasmă plăcută. E de menţionat că în timp ce îngrijea pe acest cleric consacrat suferinţei, fratele Ieremia a fost cercetat de un înger care I-a transmis următorul mesaj: caritatea este înaintea poruncii bolnavului (de exemplu în situaţia când acesta din bun simţ caută să mai renunţe la serviciile călugărului infirmier).

Ce a mai făcut Dumnezeu prin fratele Ieremia?

Spiritul de caritate era deja cultivat în sufletul lui Ion încă din sânul familiei şi în special de la mama sa prin a cărei influenţă au fost ajutaţi mulţi săraci în diferite perioade de criză. Nu de puţine ori când era vorba de ajutorarea săracilor afirma: „Aşa spunea mama”.

Au fost situaţii concrete când a cerut zestre de la oameni bogaţi pentru câte o fată săracă pentru a nu ajunge prostituată, chiar afirmând că dacă va fi ajutată va ajunge o mamă bună. Şi nu dădea greş. Altădată lua apărarea servitorilor faţă de stăpânii lor sau chiar atenţiona pe judecătorii vremii să fie drepţi în judecăţile lor pentru că deasupra lor este marele Judecător. Când ştia că se întâlneşte cu copiii îşi umplea buzunarele cu castane, mere şi alte bunătăţi. Aceştia se adunau în jurul lui, iar el îi învăţa să se roage, cânta împreună cu ei un cântec marian iar la despărţire îşi făgăduiau grabnică revedere.

Aceste „peisaje” create de fratele Ieremia în raport cu cei săraci, cu cei bogaţi, cu copiii etc. au devenit ceva obişnuit şi nimeni nu se mai minuna chiar dacă soţia preşedintelui Camerei Regale, Doamna Vincenza de Silva cobora din trăsură şi-i săruta mâna cu respect.

Devoţiunea faţă de Preacurata

Fratele Ieremia a avut o devoţiune deosebită faţă de Maica Domnului căreia îi spunea „Măicuţa”. Pentru el Preacurata Fecioară Maria era Corăscumpărătoarea neamului omenesc şi oriunde ar fi întâlnit icoana ei, chiar pe stradă, îngenunchea, se adâncea în rugăciune şi apoi împreună cu mulţi care-l înconjurau cântau „Salve Regina”.

Printre altele el spunea că nu trebuie doar s-o invocăm pe Maica Domnului ci şi să-i imităm virtuţile dintre care cele mai evidente erau: umilinţa, curăţia, generozitatea, prudenţa, spiritul de jertfă etc. Apoi îi descria chipul ei de mamă care se apropie de copiii ei de pe pământ şi îi ajută deoarece le cunoaşte fiecare ungher al sufletului. Marinarilor le spunea despre Născătoarea de Dumnezeu: „este steaua voastră”; bolnavilor: „este salvarea voastră”; păcătoşilor: „este avocata şi speranţa voastră”; tuturor: „Ea este Doamna şi Regina noastră”.

Atât călugărilor cât şi laicilor le recomanda să cinstească cele nouă luni de locuire a Cuvântului lui Dumnezeu în sânul Mamei Sale, recitând nouă „Salve Regina”: dimineaţa – de trei ori, pentru întoarcerea păcătoşilor; la amiază – de trei ori, pentru cei aflaţi în agonie şi seara – de trei ori, pentru sufletele din purgator. În acelaşi timp, această devoţiune trebuia să le obţină celor ce o practicau curăţia inimii, umilinţă adâncă şi iubire aprinsă.

Într-o noapte, pe când fratele Ieremia se ruga profund i-a apărut Preacurata Fecioară Maria cu Fiul în braţe şi scăldată în lumină. Într-un târziu, deşi nu îndrăznea s-o privească, la încurajarea Ei umilul călugăr a întrebat-o:
– Stăpâna mea, tu eşti Regină şi nu porţi coroană?
– Coroana mea este Fiul meu!

Deşi fratele Ieremia a încercat să ascundă această minune a arătării Maicii Domnului nu a reuşit şi până la urmă a trebuit să dezvăluie această taină. După ce a relatat totul mulţimii aflată în stare de euforie, după ce cu toţii au intonat cântecul Salve Regina şi aceştia s-au retras, rămânând singur cu confratele său, fratele Ieremia a constatat că nu mai avea nici cingătoare, nici Rozariul de la brâu, nici bastonul iar cineva îi smulse chiar şi peticele de la haina monahală, pe care o purta de peste treizeci de ani.

Prinţesa de Bisignano, Isabella della Rovere, aflând vestea aparţiei a adus la palatul ei pe fratele Ieremia şi pe un pictor care după descrierea minuţioasă a călugărului a încercat să redea într-o pictură imaginea Preacuratei cu Pruncul în braţe. Prinţesa porunci să se facă mai multe copii care se răspândiră în tot viceregatul. Devoţiune către Maica Domnului a luat o amploare deosebită în acele locuri.

La un moment dat fratele Ieremia fiind grav bolnav, iar medicul nemaidându-i şanse de supravieţuire, a trimis să-i aducă acea icoană a Preacuratei. I s-a încredinţat voinţei sale iar a doua zi era vindecat complet, fiind din nou capabil să se ocupe de cei săraci, bolnavi şi necăjiţi.

În luptă cu diavolul

Fratele Ieremia avea să aibă în vedere mereu cel mai periculos păcat: orgoliul şi vanitatea. De aceea diavolul porni împotriva lui printr-un atac făţiş. Apărea ca un animal ciudat printre gunoaie şi în spatele uşii de la intrarea în corul capelei. Satana i-a spus fratelui Ieremia scopul său: de a-i face pe călugări să renunţe la rugăciune prin neputinţa somnului, sau de a nu săruta pământul atunci când fac închinăciunile; aceasta îl deranja nespus pe îngerul decăzut.

Altădată, când fratele Ieremia ieşea seara târziu de la capelă, îl zări pe diavol în semi-întuneric sub forma unui monstru oribil ce scotea nişte sunete asemenea unor grohăeli, mieunături, nechezături… şi începu să vorbească dispreţuitor şi blasfemitor, arătând că numai forţa lui Dumnezeu îl mai opreşte să nu distrugă universul. Apoi diavolul îşi dezvălui identitatea, spunând că este duhul necurăţiei în care îi atrage pe tineri dar în mod special pe preoţi, aceasta din urmă fiind una din cele mai mari izbânzi ale sale. Alte efecte malefice pe care le mai face sunt: umplerea de orgoliu a celor învăţaţi, făcându-i să uite de Autorul ştiinţei, provocarea de nemulţumiri şi răzvrătire în mănăstiri ca şi dezbinări de tot felul.

Fr. Ieremia l-a blestemat, a făcut semnul crucii iar monstrul a dispărut. Călugărul valah se întoarse atunci din nou în capelă, unde se prosternă în faţa Sfântului Sacrament până târziu în zori.

În comuniunea sfinţilor

Fratele Ieremia iubea Biserica, pe Sfântul Părinte Papa pentru care era gata să-şi dea viaţa. Suferea din cauza dezbinării creştinilor, plângea pentru eretici şi se ruga pentru refacerea unităţii Bisericii prin mijlocirea în special a Sfintei Fecioare, Arhanghelului Mihail, Sfinţilor Petru şi Paul şi invoca ajutorul sufletelor din purgator.

Din biografia sa se remarcă relaţiile acestui deosebit călugăr cu lumea de dincolo. Dumnezeu a permis ca unii oameni care trecuseră pragul morţii să i se arate. Astfel este cazul fratelui Ignazio de la mănăstirea Sf. Efrem cel Nou care după ce a decedat i s-a arătat fratelui Ieremia, spunându-i că este în purgator şi are nevoie de rugăciuni şi Sfinte Liturghii. După ce acestea s-au oficiat i s-a arătat din nou într-o aură de lumină, spunând că merge spre rai. Apariţii de acest fel i s-au arătat mai ales la mănăstirea sf. Efrem cel Nou.

Atunci când un frate care ţinea foarte mult la călugărul venit din Valahia îi propune să ceară o învoire pentru a-şi vedea ţara, ţinutul natal şi pe mama sa, Ieremia îi răspunde: – Am văzut-o pe mama aici. Mi-a apărut mai strălucitoare decât o stea, de o frumuseţe cerească, spunându-mi: „Mă duc în cer! La revedere, fiule!”

Mijlocitor al săracilor

Deşi Ieremia Valahul s-a consacrat îngrijirii bolnavilor şi ajutorării săracilor tot el considera că o slujire mai importantă este rugăciunea. Astfel, când prindea momentul se retrăgea şi se ruga având şi posibilitatea de a auzi glasul vreunui bolnav care avea nevoie de ajutorul lui.

Se simţea investit cu misiunea de ambasador al celor umili pe lângă Regele cerului şi al pământului căruia îi prezenta cererile lor, lipsurile şi suferinţele lor pentru viaţa sufletească şi trupească. Să nu ne închipuim că făcea rugăciuni lungi. De obicei rostea Tatăl nostru şi Bucură-te Marie, dar foarte rar, meditativ şi repetând de mai multe ori o cerere. Se ruga nu numai pentru săraci şi bolnavi dar şi pentru fraţii călugări cărora le descoperea starea lor sufletească şi primeau haruri pe care nu le ceruseră dar erau potrivite cu necesităţile lor spirituale şi materiale.

Ca o consecinţă a rugăciunilor sale sunt demne de amintit două minuni: una la mănăstirea Sf. Efrem cel Vechi, împreună fiind cu fratele Placido, a reuşit să alunge omizile din grădină prin stropire cu apă sfinţită şi semnul crucii. Nici până astăzi la această mănăstire nu au mai apărut omizi; şi o alta când împreună cu fratele Tommaso din San Donato, fiind la adunat crengi pentru mături, după ce au mâncat modesta gustare (brânză cu pâine) li s-a făcut sete şi ca prin miracol au găsit struguri într-un loc unde fusese clar că nu au fost acolo când au sosit. Dar au mai fost astfel de minuni prin mijlocirea fratele Ieremia pe care nu le mai menţionăm.

Acelaşi faţă de toţi

Călugărul valah nu făcea diferenţe între oameni în sensul că nu era impresionat de rangurile nobiliare şi nici de mizeria celor mai de jos. Iubea adevărul, mustra dar cu blândeţe, acuzând păcatul dar nu şi pe păcătos. Nu tolera minciuna, necinstea, înşelătoria, linguşirea faţă de superiorii religioşi sau civili precum şi orice formă de fariseism.

În spiritul Sfântului Francisc şi pentru el simplitatea era sora înţelepciunii. Îmbina imparţialitatea cu obiectivitatea iar în cazul păcătoşilor găsea scuze nu pentru răul în sine ci pentru bietul om care-l săvârşise. Nu suporta bârfele şi încerca să găsească drum spre cei mai înveteraţi păcătoşi care aveau şi înalte demnităţi lumeşti cum a fost cazul lui Pedro Giron, Duce de Osuna, vicerege.

Ierta din iubire

Pentru că aşa făcea şi el, fratele Ieremia îndemna mereu pe fraţii călugări să ierte şi să iubească fără limite. Chiar dacă cineva a atentat la viaţa ta să-l ierţi, să-l iubeşti, să-i răsplăteşti cu bine. Orice cuvinte de jignire, de insultă, înjurături, nu-l puteau face să urască şi nici chiar să aibă reţinere pentru persoanele respective. Pe cei care îl jigneau, fratele Ieremia îi răsplătea cu fapte de caritate. Altădată îşi lua asupra sa greşeli ale confraţilor la care el nu era părtaş, suportând în locul lor şi pedepsele cum de exemplu în acel timp era autobiciuirea.

Părintele Emmanuele da Napoli, în biografia Fericitului, ne spune: „Mergea el după cel care îl jignise, îl îmbrăţişa pe cel care îl lua în râs, făcea bine celui care îl calomnia. Ca să ajungă la acest eroism al carităţii, deseori a fost la un pas de moarte. El însuşi a mărturisit directorului său spiritual că, ori de câte ori i se întâmpla ceva neplăcut, i se stârnea în suflet o furtună atât de puternică, încât i se părea că inima i se despică în două. Simţea cum i se umflă venele, gata să-i plesnească, dar cu ajutorul puternic al harului, ca să nu îi scape nici cel mai mic semn de nemulţumire, nici măcar un oftat, obişnuia să-şi spună în gând: „Crapă, animalule, mori, măgarule, dar nu răspunde şi nu ţine supărare”.

Cu preţul acestor lupte, fratele Ieremia a reuşit să înfrângă total duhul trufiei şi să se ridice la fericirea cântată de sfântul Francisc din Assisi: „Fericiţi cei care iartă din iubire pentru tine şi care de tine, o, Preaînalte, vor fi încununaţi”.

Ascultare, asceză, sărăcie, curăţie… pe urmele lui Cristos

Ieremia Valahul a trăit într-o perpetuă ascultare faţă de superiorii săi, fără ezitare şi fără comentarii. Singura problemă era să nu fie împotriva conştiinţei şi a regulii Sfântului Francisc. E posibil ca el să nu fi ştiut maxima sfântului Augustin: Oboedientia felicitatis mater – ascultarea este mama fericirii. Ascultând de superiori era sigur că face voinţa lui Dumnezeu. De aici veneau seninătatea şi liniştea sa sufletească. Chiar când avea o suferinţă fizică, fratele Ieremia nu o mărturisea şi împlinea porunca superiorului fără ezitare.

Pentru fratele Ieremia, bogăţia cea mai mare era aceea de a nu avea nimic după spusele sfântului Grigore de Nazianz. Numai astfel putea fi liber ca pasărea cerului. Educat şi format în spiritul sfântului Francisc, îşi oferise tot ce avea mai bun Domnului. Dar, amintindu-şi de cuvintele părintelui serafic: „Lucruri mari i-am făgăduit Domnului, dar el ne-a făgăduit şi mai mari, i se părea că ceea ce îi oferise lui Dumnezeu erau lucruri de nimic: doi bănuţi”.

Timp de treizeci şi cinci de ani a purtat aceeaşi haină călugărească ce devenise împestriţată de petece. Când a fost necesar a dat camera sa unui bolnav iar el dormea pe unde apuca. Întrebat de fraţi de ce nu are şi el o chilie ca toţi ceilalţi călugări, răspundea în glumă: „N-am cu ce plăti chiria!” Mânca de obicei un pumn de boabe fierte, deoarece, după spusele sale, îi făceau mai bine la stomac decât carnea. Această austeritate nu o impunea însă şi altora. Nu dispreţuia nimic, nici un fel de resturi, ierburi uscate la soare, surcele şi vreascuri risipite prin grădină, etc. Se gândea la cuvintele lui Cristos: „Adunaţi fărâmiturile, ca să nu se piardă” (Ioan 6,12).

Părintele Francesco din Napoli spunea că cititorii pot lua exemplu de la frumuseţea spirituală a acestui slujitor al lui Dumnezeu, care, dispreţuind tot ceea ce este trecător în această lume şi în noi, a ştiut să se dezlipească de toate atât de mult încât să ne dăruiască o imagine vie a lui Cristos: a lui Cristos Răstignit. În zâmbetul şi privirea sa se remarca ceva deosebit. Reflecta desăvârşita puritate interioară. Putea privi cu bucurie frumuseţea altuia, dând mărire Creatorului pentru ea, deoarece „toate sunt curate pentru cei curaţi” (Tit 1,15). Avea obiceiul să spună: „fără curăţie şi fără umilinţă nu se poate ajunge în rai”.

Cine îi priveşte portretul făcut de un pictor contemporan îşi dă seama că are în faţă un om cu inima curată, care îl vede pe Dumnezeu, un chip ce poartă amprenta posturilor, a vegherilor de noapte, a pocăinţei aspre. Fratele Ieremia a mai mărturisit, plin de recunoştinţă faţă de Dumnezeu, că a dobândit prin mijlocirea Sfintei Fecioare şi a Îngerului păzitor, marele har de a nu fi întinat niciodată, nici mult, nici puţin, votul curăţiei. Prin lucrarea Spiritului Sfânt, privirea celor curaţi cu inima străbate opacitatea materiei, ajungând la realităţile cereşti.

Ieremia Valahul era primul care aplica sfaturile ce le dădea altora. Cu permisiunea superiorilor aduna seara pe fraţii mai râvnici pentru rugăciune, conversaţii spirituale, promiţând prin propriul exemplu o trăire mai profundă a Evangheliei şi a Regulii franciscane. Cu acest grup de fraţi a organizat adoraţia euharistică astfel încât zi şi noapte un frate să se afle îngenuncheat în faţa altarului mare, aducând Dumnezeiescului Răscumpărător o ofrandă de supunere şi de recunoştinţă faţă de iubirea infinită care l-a făcut să rămână pururi cu noi, aşa cum stă la dreapta Tatălui, până la sfârşitul veacurilor.

Făcătorul de minuni

Ieremia Valahul a făcut numeroase minuni care în mare parte constau din vindecări de boli incurabile aducătoare de mare suferinţă şi moarte. Documentele vremii consemnează astfel de fapte miraculoase, menţionându-se numele şi familia celui vindecat, localitatea, martorii, medicul ce a constatat minunea, boala de care a fost vindecat.

După ce am văzut că a făcut minuni asupra sa personal, prin rugăciuni la Preacurata iată că fratele Ieremia se îndreaptă cu umilinţă şi milă spre cei suferinzi, neţinând cont din ce pătură socială făceau parte. Avea o singură rezervă: nu voia să fie el lăudat sub nici o formă. Astfel spunea: „… eu te însemn şi Dumnezeu să te vindece” şi dispărea.

Din multele vindecări exemplificăm câteva.

În 1614 la infirmeria „Sfintei Zămisliri” fratele Arcangelo Arcella din Napoli, a fost vindecat prin mijlocirea fratelui Ieremia de o tumoare malignă la un braţ care normal trebuia amputat spre a-i salva viaţa. Medic era Părintele Serafino din Marcogliano, apreciat până şi la curtea Viceregelui.

Deşi se ferea categoric de ispita mândriei cu variantele ei, în fratele Ieremia umilinţa a fost învinsă doar de milă. În 1619 Preşedintele Camerei Regale, Lorenzo de Franchis, în pofida asistenţei dermatologului, nu reuşise să se vindece de o exemă care îi acoperea tot trupul cu o crustă groasă şi dură, respingătoare la vedere. L-a vindecat fratele Ieremia care i-a curăţat crusta cu un colţ al mantalei, dezmierdându-l ca pe un copil. Boala nu a mai apărut.

Silvia din Lucera, o slujnică în casa Acuzio, suferind de o erupţie pe piele din cauza unei boli de ficat, ajusese să nu mai poată face nimic cu mâinile pe care le învelea cu bandaje. A vindecat-o fratele Ieremia după ce făcu semnul crucii deasupra mâinilor. O altă serie de minuni era aceea de a ajuta femeile să nască atunci când apăreau complicaţii. Avea o dragoste deosebită pentru copii.

Astfel cu umilinţă, credinţă şi iubire, fratele Ieremia a parcurs ultimii ani pe acest pământ, printre altele, făcând semnul crucii, rostind formula Potentia Dei Patris, Sapientia Dei Filii, Virtus Spiritus Sancti liberet te ab omni malo, Iesus, Maria, Franciscus şi vindecând pe cei suferinzi asemeni Domnului său.

În cazul când nu se întâmpla după voia celor care apelau la el fratele Ieremia le spunea: „Nu trebuie să vă întristaţi dacă nu s-a întâmplat după dorinţa voastră. Nu toate lucrurile ce par bune în ochii voştri sunt la fel în ochii lui Dumnezeu. Noi trebuie să ne abandonăm voinţei divine. Aceasta este datoria noastră şi meritul nostru”.

S-a sfârşit

Astfel firul vieţii pământeşti a fratelui Ieremia se apropia de capăt unde era „sora moarte”.

Avea să facă un ultim sacrificiu, mergând doisprezece kilometri pe jos spre Torre del Greco la vila D’Avalos pentru a vindeca un nobil de renume, fratele mai mic al marchizului de Pescara, Mare Vistiernic al Regatului Spaniei etc. Era timp de iarnă în 26 febr. 1625 iar vremea era geroasă cu viscol, ploaie… Era însoţit de fratele Pacifico. Întors cu greu la mănăstirea Sfintei Zămisliri a căzut la pat în chilia fratelui Placido. După ce a fost consultat de medic, acesta îi spuse că nu era ceva grav, fiind vorba de o simplă broşită. Valahul însă era de altă părere…

Boala avea să se agraveze tot mai mult. Fratele Ieremia spunea cuvinte ca: „Mă duc să mă odihnesc în Patria mea”, „Eu mă duc în altă ţară”, „Acum am să mor şi am să mă duc să-mi întâlnesc prietenii”, „Acum chiar că vreau să mă duc să mă întâlnesc cu şchiopii şi schilozii noştri… Numeroşi oameni din toate categoriile sociale au venit să îl vadă, să îl audă pentru ultima oară deoarece vestea că fratele Ieremia era pe moarte s-a răspândit cu repeziciune.

În 5 martie Părintele Francesco Severini a intrat la fratele Ieremia şi l-a îmbărbătat, vorbindu-i de Sfânta Fecioară dar i-a inspirat şi umilinţa bazată pe marea milostivire a lui Dumnezeu şi pe Sângele preţios al lui Cristos, pentru ca din slăbiciune să nu cadă în păcatul mândriei. Şi n-a căzut. În final privi cu încredere Crucifixul şi icoana Sfintei Fecioare, se ridică puţin, întinzând braţele ca pentru a întâmpina pe cineva şi şopti zâmbind: „Da, Isuse, vin! Mulţumesc!” Îşi dădu sufletul în mâinile Părintelui ceresc, bucuros să moară asemeni lui Isus, în urma unui act de ascultare şi iubire. Avea şaizeci şi nouă de ani, dintre care patruzeci şi şapte trăiţi în călugărie.

Vestea morţii fratelui Ieremia răsună în piaţa din faţa mănăstirii într-o expresie care cuprindea toată viaţa umilului ţăran din Moldova: A MURIT SFÂNTUL

Mulţimile îl asaltează

După ce se află vestea morţii fratelui Ieremia în seara zilei de 5 martie, mulţimile asaltară mănăstirea. Călugării nu mai ştiau ce să facă. Ba îl mutau în sacristie, ba în biserică, ba în bucătărie… L-au îmbrăcat de câteva ori deoarece iubitorii de relicve rupeau din veşmintele sale. Noaptea târziu se mai liniştiră spiritele şi atunci Părintele provincial hotărî ca ceremonia înmormântării s-o facă de dimineaţă imediat după Utrenie. Trupul fu închis într-un sicriu de lemn, transportat în biserică şi depus în mormântul gata pregătit din Capela Crucifixului numită şi capela relicvelor.

La cinci zile după înmormântare, în toiul nopţii, trupul a fost din nou dezgropat pentru a fi pus într-un sicriu de plumb oferit de principesa de Stigliano. Nu era alterat şi nu devenise rigid asemenea unui cadavru obişnuit. Sicriul de plumb a fost aşezat în cel de lemn şi astfel a fost coborât din nou în mormânt iar deasupra lui a fost aşezată lespedea de piatră.

În sfârşit fratele Ieremia se putea odihni în pace!

Dragostea nu va pieri niciodată

După trecerea în eternitate a fratelui Ieremia dragostea sa faţă de cei suferinzi nu a încetat. Prin mijlocirea sa Dumnezeu a continuat să tămăduiască bolnavi incurabili.

Iată câteva exemple: Beatrice Gagliardi suferea de mai bine de un an de hemoragie la ochiul stâng, niciun medic neputând-o vindeca. Odată ajunse la sicriul fratelui Ieremia unde cei care o însoţeau îngenuncheară iar fata îşi atinse ochiul de trupul Fericitului. Când se ridică era complet vindecată. Putea citi normal şi cu ochiul bolnav care nu mai sângera.

O gingăşie deosebită avea fratele Ieremia faţă de cei în vârstă. Este cazul doamnei Violante Colucci în vârstă de optzeci şi cinci de ani. Deşi era bolnavă, la dorinţa ei a fost dusă la mănăstirea Sfintei Zămisliri de unde luă o relicvă după ce s-a rugat cu credinţă. Întoarsă acasă a fost cuprinsă de o febră puternică iar medicul nu i-a mai dat nici o şansă. Primi Sfintele Sacramente. Fiul ei, Andrea, care o iubea foarte mult şi nu se putea obişnui cu gândul de a o pierde, se închise în cameră, îngenunche şi se rugă fierbinte fratelui Ieremia să-l ajute. Apoi aşeză pe pieptul mamei sale relicva, o bucăţică din haina Fericitului. În aceeaşi clipă bătrâna deschise ochii, se mişcă, privi în jur şi rosti în şoaptă numele fratelui Ieremia. A doua zi medicul care veni să se intereseze când o vor înmormânta pe bătrână, văzu uimit minunea. Peste câteva zile, doamna Violante avea să sărbătorească Paştele cu cei dragi din familie.

La un an de la moartea fratelui Ieremia izbucni o groaznică epidemie de ciumă. Nimic nu o putea birui. Printre cei loviţi a fost şi Rosa Maiurni, slujitoare în casa doamnei Isabella Galdieri. Stăpâna i-a dat servitoarei un fragment din haina lui Ieremia Valahul. Acesta şi l-a aplicat pe gât. După ce a cuprins-o un semn adânc se trezi cu o tuse violentă încât vomă din abundenţă sânge amestecat cu o substanţă neagră gălbuie. Apoi se simţi uşurată. Febra, durerile mari de cap, setea arzătoare, crampele la stomac, durerile din articulaţii, totul dispăruse. Era vindecată. A doua zi medicul care veni să vadă dacă mai era vie constată: „Numai o minune vă putea scăpa de această boală: a fost forma cea mai gravă cu putinţă”.

Drum lung spre procesul de canonizare

Faima atâtor minuni, viaţa de sfinţenie a fratelui Ieremia şi toate elementele necesare l-au făcut pe cardinalul Decio Carafa, Arhiepiscop de Napoli, să înceapă procesul informativ obişnuit, la numai şapte luni de la moartea acestuia. La 25 septembrie 1627, papa Urban al VIII-lea semna introducerea procedurii, numind comisia de instruire a procesului apostolic. Au depus mărturii sub jurământ 147 de persoane.

În 1631 Sfântul Scaun a supus procesul de beatificare unei noi proceduri în virtutea căreia procesul avea să fie reluat în 1672. La 29 decembrie 1674 cauza era înaintată Sfintei Congregaţii a Riturilor. Papa Cement al X-lea dispunea iniţierea noii etape, iar la 3 martie 1677, fericitul Papă Inocenţiu al XI -lea semna decretul pontifical de continuare a lucrărilor. În tot acest timp minunile fratelui Ieremia continuau.

La 6 iulie 1680, Sfânta Congregaţie a riturilor ordona cercetarea amănunţită a cazului, iar la 3 septembrie 1682 Sfântul Scaun confirma validitatea procedurilor şi a probelor înaintate; Cardinalul Innico Caracciolo, Arhiepiscop de Napoli, a fost desemnat să procedeze la recunoaşterea moaştelor şi la strămutarea lor într-un loc mai potrivit. Actele referitoare la strămutarea moaştelor, înaintate Sfintei Congregaţii a Riturilor la 28 noiembrie 1682, au dispărut în mod inexplicabil.

La 26 septembrie 1687, Papa Inocenţiu al XI-lea a dat indultul pentru discutarea caracterului eroic al virtuţilor Slujitorului lui Dumnezeu într-o singură adunare plenară a Sfintei Congregaţii a Riturilor. Din motive necunoscute, această discuţie nu a avut loc. Când beatificarea părea sigură, din motive exterioare cauzei, dar care nu se cunosc, lucrările au stagnat, iar venerabilul Ieremia Valahul avea să stea în umbră timp de două veacuri şi jumătate.

Providenţa însă l-a scos la lumină. În martie 1905 cărturarul Gheorghe Sion avu surpiza să găsească la un anticar din Roma o carte veche, cu coperţile scorojite, intitulată Vita di Fra Geremia Valacco. Era prima biografie a fericitului scrisă de Francesco Severini da Napoli. Aceasta ajunse în mâinile lui Nicolae Iorga şi la Academia Română în 1914. Demersurile episcopilor catolici şi a nunţilor apostolici au fost fără rezultate deoarece documentele procesului din secolul al XVII-lea erau puţin cunoscute. În 1926 istoricul de la Cluj Ilie Dăianu, luptător memorandist, publică lucrarea Un sfânt pribeag român.

Hotărâtoare însă a fost iniţiativa profesorului ortodox Grigore Manoilescu, publicist cunoscut şi om de cultură care a publicat în 1944 o scurtă biografie a lui Ieremia Valahul din seria de portrete Români dăruiţi altor neamuri. Manoilesu mai găsi în 1946 o prelucrare a biografiei scrise de Francesco da Napoli, realizată de filosoful Francesco Orestano cu titlul Un eroe romeno in terra italiana. Astfel el se hotărî să se dedice cauzei reluării procesului de canonizare al fratelui Ieremia Valahul.

A făcut cercetări amănunţite în biblioteci şi arhive din Italia, în mănăstirile franciscane în care trăise fratele Ieremia. Era indispensabilă identificarea mormântului. Acesta trebuia, potrivit deducţiei lui Manoilescu, să fie în mănăstirea Sfintei Zămisliri, într-o capelă aflată lângă sacristie, şi anume în locul pe unde era petrecută funia clopotului. Mănăstirea însă fusese desfiinţată în 1865 şi transformată mai întâi în închisoare, apoi în casă de corecţie şi în sfârşit în ospiciu-penitenciar. Cu ajutorul prof. Giulio Cremona, director al ospiciului şi pasionat pentru arheologie, în ziua de 16 iunie 1947, în prezenţa provincialului capucinilor, pe baza aprobărilor civile şi bisericeşti de rigoare, Manoilescu avu bucuria să desfacă mormântul. S-a desfăcut planşeul iar sub lespezi s-a găsit un sarcofag de marmură, iar în interiorul acestuia un sicriu de lemn, descompus de umezeală şi conţinând rămăşiţele pământeşti ale fratelui Ieremia. Printre bucăţile de moloz aflate în mica încăpere, a fost găsită o placă dreptunghiulară de marmură cu inscripţia: Hic iacet Fr. Ieremia a Valacchia. Q Obyt die V Marty MDCXXV.

În 14 octombrie 1947 s-a procedat la recunoaşterea canonică a osemintelor slujitorului lui Dumnezeu, în mănăstirea capucinilor din Napoli, iar în februarie 1948 rămăşiţele pământeşti ale fratelui Ieremia s-au transferat la Roma unde au fost înhumate în biserica San Lorenzo de Brindisi de pe Via Sicilia, la 5 martie.

Astfel avea să se reia procedura de beatificare de la punctul în care rămăsese în 1687, procedându-se conform normelor comune stabilite de Codul de Drept canonic în vigoare. În 18 decembrie 1959, Sfântul Părinte Ioan al XXIII-lea promulgă decretul prin care era recunoscut caracterul eroic al virtuţiilor fratelui Ieremia.

La 12 decembrie 1961, rămăşiţele pământeşti i-au fost readuse în mod firesc la Napoli şi înmormântate în biserica Neprihănitei Zămisliri. Mormântul aflat în biserică este ţinta unui continuu pelerinaj. Nu au lipsit nici de data aceasta minunile cum este aceea a vindecării fratelui Rufino Scardino, terţiar capucin sau al Mariei Gazia Le Donne în vârstă de şase ani.

La 30 octombrie 1983, Sfântul Părinte papa Ioan Paul al II-lea l-a ridicat pe fratele Ieremia Valahul la cinstea altarelor, declarându-l „Fericit”, în cadrul unei ceremonii solemne care a avut loc în Piaţa „Sf. Petru” din Roma.

Cu acest prilej, papa l-a numit pe Ieremia „un fiu al României, a acelei nobile naţiuni care poartă în limbă şi în nume amprenta Romei […] Declararea ca Fericit a acestui slujitor fidel al Domnului, după trei secole de tăcere misterioasă – a continuat Sfântul Părinte – este rezervată zilelor noastre marcate de o preocupare continuă, la nivel internaţional, pentru ecumenism şi solidaritate între popoare. Fericitul Ieremia Valahul, venind din România în Italia, a unit prin trăirea sa Orientul cu Occidentul, trasând o punte simbolică între popoare şi între Bisericile creştine”.

Apoi Sfântul Părinte a spus în limba română: „Adresându-mă vouă, românilor, în limba voastră, mă bucur că aţi cerut să fie aşezată în candelabru această făclie aprinsă. Voi aţi descoperit mesajul lui şi v-aţi unit în jurul persoanei lui, care sintetizează şi exprimă tradiţia voastră creştină şi aspiraţiile voastre. În istoria voastră bimilenară, atât de bogată, cu atâtea valori de credinţă, Ieremia Valahul este primul român care este ridicat oficial la gloria altarelor”. (Osservatore Romano, 31 oct. 1983, p. 2)

Sursa: FericitulIeremiaRoman.ro

În anul 1670 apărea la Napoli cartea despre „Viaţa şi faptele minunate ale Cuviosului Ieremia Valahul, scrise de un confrate capucin contemporan, pr. Francisc Severini, transcrisă ulterior din dialectul local în limba italiană de Francisc Orestano. Aceasta este prima biografie a unui român scrisă în afara graniţelor ţării şi aduce numeroase date din viaţa minunată a românului ajuns prin zelul credinţei la perfecţiunea spirituală.

Despre patria şi originea Venerabilului Ieremia Valahul, biograful său scrie: „Printre ţinuturile răsăritene ale Europei, foarte întinsă este şi Valahia, împărţită în Valahia Mare şi Valahia Mică – numită Moldova – amândouă ocupând o parte din vechea Dacie. Valahia se mărgineşte în nord de fluviul Nistru, chemat de cei dinaintea noastră Tyras, care o desparte de Rusia, Podolia şi Tartaria, iar la sud cu Dunărea, numită odinioară Istru, care o separă de Bosnia, Serbia şi Bulgaria. La apus se mărtgineşte cu Transilvania, pe când la răsărit este scăldată de Marea Neagră…”

În această ţară, într-o localitate numiză Zaxo (foarte probabil Sasca, Suceava), la 29 iunie 1556, în sărbătoarea Sfinţilor Petru şi Pavel, se născu cuviosul Ieremia despre care se poate scrie întocmai ceea ce este scris despre Iob: „om simplu şi drept, care se temea de Dumnezeu şi se ferea de păcat” deoarece a fost prin excelenţă un om simplu, desăvârşit din orice punct de vedere, plin de frica lui Dumnezeu, fugind de orice rău, model de perfecţiune şi de sfinţenie.

Darul principal pe care l-a hărăzit Dumnezeu cuviosului Ieremia a fost cel de a se fi născut din părinţi foarte evlavioşi. Tatăl lui, pe care îl chema Costişte Stoica, era om de foarte modestă condiţie socială, dar cinstit. Mama sa se numea Margareta Bărbat şi din unirea lor s-au născut două fete şi cinci băieţi, dintre ca primul a fost Ieremia, botezat cu numele de Ion.

Tânăr de abia nouăsprezece ani, lipsit de orice pregătire, Ion porni la drum în anul 1575. Fără îndoială că aceasta a fost voinţa Celui de sus care îi îndrepta paşii în direcţia Transilvaniei, spunând că se duce doar să-l vadă pe un frate al său care nu locuia în Zaxo. La Alba Iulia, capitala Transilvaniei, Ion l-a întâlnit pe Pietro Giacomo, medic chirurg de la Bari, Italia. Cu el a plecat trecând prin Ragusa şi la Bari a intrat în slujba spiţerului Cesare del Cuore. De aici, după un an şi jumătate a plecat la Napoli unde s-a oprit la mănăstirea capucinilor.”

Faima sfinţeniei sale a cuprins mulţimile de orăşeni şi ţărani până la mare distanţă de Napoli, iar viziunile lui i-au întărit în credinţă pe toţi cei care-l ascultau şi îi înţelegeau rostul cuvântului. Autoritatea lui Ieremia asupra contemporanilor era atât de mare încât se prezenta ca un adevărat cult. Ea este mărturisită de biograf prin sinteza pe care o face descriind astfel despărţirea sa pământească de oameni:

„Mulţimea izbuti să rupă poarta şi să dea buzna în mănăstire. Îmbulzeala a fost atât de mare, încât cu greu s-a făcut loc şi unora din nobilime, printre care Don Fabrizio Caraffa, principe al Sacrului imperiu roman şi al Rocellei, care cu lacrimi în ochi săruta mâinile mortului.

Evlavia şi înflăcărarea cu care vizitatorii îi sărutau mâinile, picioarele şi obrazul defunctului erau din cale afară de mari. Mai mult: unii, pe ascuns, îi trăgeau firele bărbii şi părul din cap, ori tăiau cu foarfecele şi cu cuţitele, bucăţele din veşmânt… îmbrăcămintea era făcută fărâme, iar petecele dispăreau cât ai clipi în mulţime…”

Dispărut deci la 5 martie 1625, venerabilul Ieremia a fost imediat onorat de introducerea cauzei pentru sanctificare de către Papa Urban al VIII-lea în anul 1627 şi susţinută în chip deosebit de către Papa Inocenţiu al XI-lea. Amintirea lui a rămas lăsată de contemporani legată de ţara de origine şi numele a străbătut prin timp, recunoscându-l şi cinstindu-l în îmbinarea de fericit renume – Ieremia Valahul. Ieremia, numele profetului din Vechiul Testament, corespunde tăriei în credinţă şi puterii ce izvorăşte din mărturisirea ei.

Imediat după înmormântare, s-a procedat la strângerea documentelor în vederea proclamării oficiale a sfinţeniei umilului călugăr; numai după doi ani, în 1627, dosarul a fost înaintat Papei Urban al VIII-lea, care l-a acceptat. Împrejurări necunoscute nouă au întrerupt desfăşurarea în procesului de beatificare; ulterior, Papa Inocenţiu al XI-lea a reluat cauza, dar iarăşi au intervenit alte dificultăţi şi din nou actul beatificării a fost amânat. Procesul a fost reluat după 1900, pentru ca în final, la 30 octombrie 1983, Papa Ioan Paul al II-lea să îl declare fericit.

Între timp, venerarea Fericitului Ieremia a continuat să crească tot mai mult în oraşul Napoli şi în împrejurimi, ducând peste veacuri amintirea vieţii lui sfinte, a puterii de mijlocire în faţa lui Dumnezeu şi a ţării de origine, fiind invocat sub numele de Fericitul Ieremia Valahul.

Legătura de sânge ce ne uneşte cu Fericitul Ieremia Valahul este un motiv deosebit de a-i dărui cinstirea şi încrederea noastră, care unite cu ale celor din ţinutul Napoli, unde şi-a sfârşit călătoria vieţii, să apropie momentul fericit al ridicării lui la cinstea sfintelor altare în întreaga Biserică a lui Cristos Mântuitorul.

Sursa: CalendarCatolic.ro