Calendar Romano-Catolic - 8 iulie 2019

[altmariustotal catolic]

Ss. Acvila şi Priscilla

• soţi martiri
• 8 iulie (latin)
• 13 februarie (bizantin)
• 

Când Sf. Paul a venit în Corint (probabil în anul 50 dC), a cunoscut-o pe Priscilla (sau Prisca) şi pe soţul ei, Acvila, evrei care erau de meserie, ca şi Sf. Paul, ţesători de corturi, şi care tocmai se întorseseră de la Roma, de unde împăratul Claudiu izgonise recent comunitatea de evrei. (Istoricul roman Suetonius ne spune că împăratul Claudiu îi alungase pe evrei din Roma din cauza conflictelor iscate datorită unui om pe nume „Chrestus” – probabil o referire la disputele dintre evreii creştini şi cei necreştini.)

Nu se spune clar dacă Sfinţii Acvila şi Priscilla erau creştini înainte de a-l cunoaşte pe Paul, sau au fost convertiţi de învăţăturile lui. După 18 luni, cei trei au mers împreună la Efes, unde Priscilla şi Acvila au rămas în timp ce Paul şi-a continuat drumul spre Antiohia. La scurt timp, a venit la Efes un bărbat pe nume Apollo, care a auzit şi a crezut o parte din mesajul creştin, şi care promova acest mesaj cu predici elocvente, bazate pe o cunoaştere aprofundată a Scripturii ebraice. Acvila şi Priscilla s-au împrietenit cu el şi i-au explicat mai amplu Evanghelia, după care el a continuat să predice cu şi mai multă eficacitate.

Se pare că Ss. Acvila şi Priscilla erau în Roma când Sf. Paul a scris acelei comunităţi, şi în Efes cu Timotei atunci când Sf. Paul i-a scris acestuia ultima sa scrisoare. Când Sf. Paul le-a scris corintenilor din Efes, a alăturat saluturile lor la acelea ale lui. În mod clar Sf. Paul ţinea mult la ei, şi ei răspândeau cu zel Vestea cea Bună a lui Cristos şi lucrarea Lui de mântuire. În total, Sfinţii Acvila şi Priscilla sunt amintiţi de şase ori în Noul Testament. (traducere: Teodora Capan)

Ss. Epictet şi Astion

• martiri
• 8 iulie (latin)

În fiecare an, în data de 8 iulie, în calendarul latin sunt comemoraţi doi sfinţi martiri: Epictet şi Astion. Cunoscuţi drept cei mai vechi martiri din Dobrogea, şi recunoscuţi din scrierile agiografice, aceştia au fost omorâţi prin decapitare în anul 290, în timpul împăratului Diocreţian, pe când erau misionari în Halmyris (Provincia Scytia Minor), la comanda lui Latronianus, guvernatorul roman al Dobrogei, nemulţumit că vesteau cuvântul lui Dumnezeu.

Faptele lor martirice sunt menţionate pentru prima dată în Breviarum Syriacum, păstrat în varianta sa scurtă în Martyrologiul Hieronymian, care reprezintă o compilaţie a mai noii lucrări, intitulate Sinaxarium Ecclesiae Constantinopolitanae. Aceste importante martirologii au fost pierdute pentru un timp, fiind găsită o singură copie din secolul XV, păstrată la Utrecht, în Biserica Mântuitorului, şi publicată sub numele de Acta Sanctorum, de iezuitul Herbert Rosweyde, la 1615. Trei sute de ani mai târziu, benedictinul, Dom Germain Morin, regăseşte Martyrologiul Hieronymian, de care se foloseşte în lucrarea sa, destinată martirilor din Dobrogea şi Arhiepiscopul benedictin, Raymund Netzhammer (1905-1924).

Un împătimit al arheologiei, Arhiepiscopul catolic de Bucureşti, publică în 1937 lucrarea „Epiktet und Astion, diokletianische Martyrer am Danaudelta”, pentru a lăsa posterităţii informaţii despre aceşti doi sfinţi martiri. Amintind de desele vizite efectuate în Dobrogea, Arhiepiscopul Netzhammer, publică în 1918 lucrarea „Antichităţi creştine în Dobrogea”, moment în care elaborează şi un eseu despre sfinţii martiri Epictet şi Astion.

După părăsirea României, la sugestia Sfântului Scaun, acesta va nota în Jurnalele sale: „Dobrogea este pentru mine ţinutul favorit. Ceea ce m-a atras în fiecare an este bătaia pulsului vechii lumi creştine, care acolo, neslăbită de lungimea secolelor, încă se mai poate auzi şi simţi clar. Acolo este pământul îmbibat de sângele martirilor, acolo sunt îngropate oraşe, sate şi vile, în care sfinţii episcopi de Tomis au predicat, acolo zac sub dărâmături şi pământ resturile vechilor clădiri de cult şi sfinte lăcaşuri creştine.”

Sursa: Marius Oanţă

Sf. Adrian al III-lea

• Papă
• ??-885
• d.: la 8 iulie 885, Roma
• 8 iulie (latin)
• 

Puţine lucruri se cunosc despre acest papă sfânt, care a condus Bise­rica numai un an de zile: 884-885. «Liber Pontificalis», cartea cu însemnări despre vieţile papilor, notează numai că era de loc din Roma, fiul unui oarecare Benedict. Mai multe amănunte ne sunt păstrate în cronica numită «Annales Fuldenses» (Analele de la Fulda, localitate în Germania, unde se află o mănăstire veche şi este înmormântat Sfântul Bonifaciu). Din această cronică aflăm că Papa Adrian a fost invitat de către Carol cel Gras, urmaşul lui Carol cel Mare, să ia parte la dieta de la Worms, pentru ca prin prezenţa sa, în calitate de Pontif Suprem, să confirme în faţa tuturor principilor creştini autoritatea imperială a moştenitorului tronului sfântului imperiu roman.

Cu prilejul acestei călă­torii, a sfârşit şi călătoria vieţii sale, fiind înmormântat în mănăstirea din Nonantola. O notă vrednică de amintit a personalităţii sfântului papă Adrian este atitudinea lui împăciuitoare faţă de patriarhul de Constantinopol, Fotie, căruia în semn de comuniune sufletească i-a adus la cunoştinţă alegerea sa ca papă. Era o încercare, izvorâtă din dra­gostea frăţească, de a întoarce la calea unităţii pe cel care începuse a dezbina familia unică a lui Cristos.

Adrian, cu forma feminină Adriana, sunt nume preluate de creştini de ia vechii romani. Iniţial, Hadrianus era un nume ce se dădea celor veniţi din Hadria, oraş în părţile actualei Veneţii – de unde şi nu­mele mării din partea de est a Italiei: Marea Hadriaticum – Marea Adriatică. Numele acesta a fost purtat de mulţi martiri, proveniţi din armatele romane, şi a devenit foarte răspândit în lumea creştină. La noi, românii, a luat şi forma de: Udre, Udrea, tot de la Adrian, Adriana, derivă formele Adi, Ada, Anda, Adrinel. Mai frecvent, numele Adrian aminteşte de împăratul roman Adrian (117-138), succesorul şi fiul adoptiv a lui Traian. Creştinul care poartă acest nume va căuta să cunoască pe unul sau altul dintre acei care au în­ţeles chemarea lui Cristos şi au trăit în aşa fel încât vor auzi sentinţa Dreptului judecător: «Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi îm­părăţia cea pregătită vouă de la începutul lumii» (Matei 25, 34).

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

Fer. Eugen al III-lea

• Papă
• c.1080-1153
• n.: în c.1080, Pisa, Italia
• d.: la 8 iulie 1153, Tivoli, Italia
• 8 iulie (latin)
• 

Într-o perioadă de grave abateri de la morala creştină, atât în rândul clerului cât şi al poporului credincios, conclavul cardinalilor din anul 1145 cheamă la conducerea Bisericii pe un călugăr pregătit într-o mă­năstire a Sfântului Bernard: el se numea Petru Bernard. Se trăgea dintr-o familie nobilă din Montemagno, localitate lîngă Pisa, Italia, şi intrase în ordinul sever al cistercienilor [1], după o întâlnire cu în­temeietorul şi animatorul abaţiei de la Clairvaux. După alegerea ca papă, şi-a luat numele de Eugen al III-lea.

Sfântul Bernard le scria cardinalilor care l-au ales: „E de o constituţie plăpândă, şi firea lui retrasă e mai deprinsă cu singurătatea şi liniştea, decât cu rezolvarea problemelor materiale ale vieţii; de aceea, mă tem că nu va putea să-şi împlinească obligaţiile misiunii sale cu autoritatea necesară.” Tea­ma că acest papă blajin nu va fi la înălţimea situaţiei era împărtăşită de mulţi. „Dar Domnul – scrie cardinalul Bosone, contemporanul şi bio­graful său – i-a dat o atare ştiinţă şi putere de convingere, o astfel de lărgime de vederi şi forţă în administrarea dreptăţii, încât a în­trecut pe mulţi dintre antecesori prin realizările şi renumele său.”

Eugen al III-lea a condus Biserica timp de opt ani şi cinci luni (1145-1153), în împrejurări foarte grele pentru Biserică şi Statul Pa­pal. Un oarecare Arnold de Brescia, om cu vastă cultură, cu o viaţă ascetică şi o mare putere de fascinaţie asupra maselor, propaga cu înflăcărare ideea că Papa trebuie să renunţe la puterea politică; cetă­ţenii Romei au început să se agite, ajungând chiar la acte violente. Însuşi Eugen al III-lea, după alegere, a trebuit să fugă din oraş în timp de noapte şi a fost încoronat ca papă în mănăstirea de la Farfa, la 18 februarie. Când însă a iniţiat, sub influenţa Sfântului Bernard, opera de reformare a Bisericii, şi în primul rând a curiei romane, locuitorii ora­şului etern i-au acordat toată încrederea şi respectul lor,

Între acţiunile însemnate ale pontificatului său se amintesc: con­vocarea şi prezidarea a patru concilii: Paris, Trier, Reims şi Cremona; pregătirea unei cruciade împotriva ameninţării crescânde din partea turcilor, promovarea studiilor teologice, apărarea credinţei îm­potriva ereziilor care se foloseau de religie pentru a provoca şi între­ţine dezordini sociale şi politice. Dar ceea ce i-a adus preţuirea supre­mă din partea contemporanilor şi a posterităţii este felul în care a ştiut să îmbine în viaţa lui personală austeritatea vieţii călugăreşti cu cerin­ţele demnităţii papale. Această viaţă, dăruită total lui Cristos şi Bise­ricii sale se încheie în ziua de 8 iulie 1145, la Tivoli, lângă Roma. Cu prilejul înmormântării, cardinalul Ugo, episcop de Ostia, a putut spune: «Sufletul său fără pată şi-a părăsit trupul pentru a ajunge alături de Cristos».

Notă:
[1] Cistercieni, călugări ai ordinului călugăresc întemeiat de Sf. Robert în anul 1098 la Citeaux (lîngă Diion în Franţa); aveau o normă de viaţă foarte aspră si cultivau intens ştiinţele şi artele sacre; un renume deosebit şi-a dobîndit mănăsti­rea întemeiată de Sfântul Bernard la Clairvaux.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti