Calendar Romano-Catolic - 7 mai 2021

[altmariustotal catolic]

Sf. Flavia Domitilla

• martiră
• 7 mai (latin)
• 

Spre sfârşitul secolului întâi evanghelia pătrunsese chiar şi în rândurile aristocraţiei romane. Într-adevăr citim în Istoria bisericească a lui Eusebiu de Cezareea: “Ni se transmite că în anul al XV-lea al domniei lui Domiţian (anul 95 d.Cr.), Flavia Domitilla, nepoată, din partea sorei, a lui Flavius Clemens, care pe atunci era unul dintre consulii de la Roma, împreună cu numeroase alte persoane, a fost deportată în insula Ponza, pentru că l-a mărturisit pe Cristos”. Istoricul roman Dio Cassius afirmă la rândul său că împăratul Domiţian “i-a luat viaţa, împreună cu a multor altora, şi lui Flavius Clemens, deşi era vărul său”, sub acuza de “ateism”. Atei erau numiţi creştinii pentru refuzul lor de a adora zeii de la Roma. “Mulţi – adaugă istoricul roman – îndepărtându-se de obiceiurile iudeilor, au fost condamnaţi fie la moarte, fie să li se confişte bunurile”.

După jumătate de secol de viaţă înfloritoare a comunităţii creştine la Roma, se mai făcea confuzie între creştini şi iudei. Flavia Domitilla este aşadar deportată în insula Ponza, unde a avut de suferit un lung martiriu: longum martyrium duxerat. Sunt cuvintele sfântului Ieronim, care relatează că văduva Paula, cu ocazia lungii călătorii în orient, a mers pe insulă, pentru a vizita locurile în care trăise sfânta. Lipsei de informaţii cu privire la patriciana romană care a plătit dur fidelitatea sa faţă de Cristos i se adaugă o legendară Patimă, care nu este anterioară secolului al V-lea şi care se lungeşte prin relatare unor amănunte destul de puţin credibile. Se vorbeşte de fapt despre doi eunuci, Nereu şi Ahilleu, care, pe când Domitilla se pregătea pentru căsătoria cu Aurelian, fiul consulului, i-au vorbit despre Cristos şi despre frumuseţea fecioriei, “sora îngerilor”, convingând-o să renunţe la căsătorie şi să-şi acopere capul cu vălul candid, care distinge fecioarele lui Dumnezeu.

Împăratul Domiţian, vărul Domitillei, instigat de logodnicul respins, ar fi exilat-o pe tânără în insula, care a fost deja loc de detenţie pentru fiicele lui Caligula şi pentru un fiu al lui Germanicus. Lui Nereu şi Ahilleu le-a revenit aceeaşi soartă. Aurelian, după ce a încercat zadarnic să-i corupă pe cei doi slujitori, pentru ca să o determine pe Flavia Domitilla să renunţe la propunerea sa, a dispus ca amândoi să fie decapitaţi. O încercare de a îndupleca inima fostei logodnice printr-o seară de dans s-a încheiat cu moartea prin leşinare a lui Aurelian însuşi. Un frate de-al său, pentru a răzbuna tristul sfârşit, a dat foc la casa Domitillei, care a murit în marele rug, ca victimă neatinsă a iubirii sale pentru Cristos. Oricât de sugestivă, relatarea pare cu totul legendară.

Sursa: "Sfântul zilei", de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini, Edizioni Paoline, 1978, trad. pr. Iosif Agiurgioaei

Sf. Gisela a Ungariei

• regină
• ??-c.1095
• d.: în c.1095, Passau, Germania
• 7 mai (latin)
• 

Fiică a lui Henric al II-lea de Bavaria şi a Giselei de Bourgogne, Sfânta Gisela comemorată la 7 mai este soră a Sfântului Henric, împărat Germaniei, şi soţie a Sfântului Ştefan, regele Ungariei, mort la 1038. După ce a rămas văduvă, s-a retras într-o mănăstire din Germania, lângă Passau, unde a murit în anul 1060. Sfânta Gisela a trăit în perioada de formare a popoarelor europene, când conducătorii – duci, regi, împăraţi erau oameni din popor, distinşi prin calităţi militare şi organizatori uneori prin cruzime, dar trăind viaţa simplă a supuşilor lor. Credinţa creştină, plină de vitalitatea începuturilor, i-a determinat să considere că a sluji lui Dumnezeu este o cinste mai mare decât a conduce o împărăţie, şi pentru aceasta se retrăgeau cu bucurie în mănăstiri, fie când renunţau la coroanele lor, fie când deveneau văduvi sau văduve; aici duceau viaţa de rugăciune şi jertfă a călugărilor şi călugăriţelor venite din popor, astfel ajungând la cinstea sfintelor altare.

Punctul de plecare al numelui Gisela este un cuvânt germanic vechi, gisel, care însemna «săgetată», sau, mai exact «vergeaua de lemn» care purta vârful ascuţit al săgeţii. Se pune întrebarea cum s-a ajuns ca acest nume să fie dat unei femei. Fenomenul poate fi asemănător cu cel din limba latină, unde cuvântul virgo = fecioară, tânără fată, este apropiat de virga = nuia, vargă, mlădiţă plăpândă, gingaşă, elastică. În această perspectivă, Gisela ar putea fi tradus prin: persoană delicată, curată sufleteşte. Referinţa la săgeată, armă de luptă, ne sugerează gândul că puritatea şi frumuseţea sufletului se câștigă şi se apără prin luptă.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

Sf. Roza Venerini

• fecioară
• 1656-1728
• n.: la 9 februarie 1656, Viterbo, Italia
• d.: la 7 mai 1728, Roma, Italia
• 7 mai (latin)
• 

• A fost declarată...

  
  

  • venerabilă la 6 martie 1949, de Papa Pius al XII-lea
  • fericită la 4 mai 1952, de Papa Pius al XII-lea
  • sfântă la 15 octombrie 2006, de Papa Benedict al XVI-lea

Roza Venerini s-a născut la 9 februarie 1656 la Viterbo, în Italia. Părinţii săi, Goffredo şi Maria Venerini, i-au dat o educaţie creştină şi umană deosebită. Roza era înzestrată cu o inteligenţă şi o iubire foarte mare faţă de Dumnezeu. La vârsta de 7 ani, scrie primul său biograf, pr. Girolamo Andreucci, a făcut vot de a se consacra lui Dumnezeu pentru toată viaţa.

În toamna anului 1676, la vârsta de 20 de ani, a intrat în Mănăstirea dominicană “Sfânta Ecaterina” din Viterbo. A rămas în mănăstire doar câteva luni, fiind constrânsă să se întoarcă acasă din cauza morţii premature a tatălui. Dumnezeu a încercat-o şi în anii următori: fratele său Dominic a murit la 27 de ani, apoi i-a murit şi mama. În luna mai 1684, Roza aduna în casa părintească fetele şi femeile vecine pentru a recita Rozariul. Ea a observat situaţia tristă în care trăiau femeile: femeia era sclava sărăciei culturale, morale şi spirituale. Atunci şi-a înţeles chemarea: aceea de a se dedica instruirii şi formării creştine a tinerelor, în şcoală.

La 30 august 1685, cu aprobarea episcopului de Viterbo, card. Urbano Sacchetti, Roza a deschis prima şcoală publică feminină din Italia. Din 1692 până în 1694, la chemarea episcopului din Montefiascone, a deschis aici zece şcoli şi apoi altele la Lazio, iar la 8 decembrie 1713 a deschis o şcoală şi la Roma. A murit la 7 mai 1728, după ce a deschis mai mult de 40 de şcoli, în faimă de sfinţenie.

“A educa pentru a salva” a devenit motoul care le determină pe surorile “Maestre Pie Venerini” să continue “lucrarea Domnului” dorită de fondatoarea lor şi să răspândească în lume carisma sfintei Roza: “Eliberarea de ignoranţă şi de orice rău pentru ca în orice persoană să se realizeze planul lui Dumnezeu”.

Congregaţia şi-a răspândit activitatea în multe ţări, printre care şi în România, unde sunt trei case: Bacău, Pildeşti şi Târgu Jiu.

La 15 octombrie, papa Benedict al XVI-lea a spus cu ocazia canonizării: “Sfânta Roza Venerini este un exemplu de ucenic al lui Cristos, gata să părăsească totul pentru a împlini voinţa lui Dumnezeu. Deseori îi plăcea să repete: “Mă simt atât de ţintuită în voinţa divină, încât nu mă apasă nici moartea, nici viaţa: vreau să trăiesc atât cât vrea el şi vreau să-l slujesc atât cât îi place lui şi nimic mai mult”“. Sfânta Roza nu se mulţumea să ofere tinerelor o instruire adecvată, ci se preocupa să le asigure o formare completă cu referiri adânci la învăţătura doctrinară a Bisericii. Stilul său apostolic continuă să caracterizeze şi astăzi viaţa Congregaţiei “Maestre Pie Venerini”, fondată de ea. La solemnitatea de canonizare au fost invitaţi din România şapte preoţi care au colaborat cu această congregaţie, mai mulţi credincioşi în frunte cu PS Petru Gherghel.

A doua zi, luni, 16 octombrie, la ora 17.00, în sanctuarul “Madonna della Quercia” din Viterbo, în cadrul unei sfinte Liturghii solemne, 24 de tinere, dintre care 19 din România, au depus voturile pe viaţă, în faţa ES card. Agostino Vallini, a ES Petru Gherghel şi a altor opt episcopi şi 50 de preoţi. Au fost prezenţi şi mulţi credincioşi din ţările unde activează congregaţia.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti