Calendar Romano-Catolic - 6 noiembrie 2019

[altmariustotal catolic]

SFÂNTUL NICOLAE (sec. al IV-lea)

(comemorare facultativă)

 

 

Sfântul Nicolae a fost episcop în oraşul Mira din provincia Lichia, provincie în Sud-Vestul Asiei Mici, dar rămăşiţele sale pământeşti se află în Catedrala din portul italian Bari, pe malul Mării Adriatice, în Sudul Italiei, deoarece, în anul 1087, mai mulţi corsari italieni le-au aflat părăsite de către locuitorii din Mira, fugiţi din oraş de teama unei invazii a turcilor. Datorită iconografiei, (picturi, vitralii, miniaturi) şi literaturii, Legenda de aur, viaţa sfântului episcop al Mirei, este una dintre cele mai cunoscute vieţi de sfinţi, iar sărbătoarea lui este aşteptată cu nerăbdare de copiii din multe regiuni. Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Petru Damian, Sfântul Bonaventura şi alţii s-au întrecut în a-i aduce laude.

Conform datelor păstrate de tradiţie, Nicolae era fiul unor părinţi creştini din Patara, în Sichia, şi de mic copil a dat semne de o alegere deosebită din partea lui Dumnezeu; respecta cu sfinţenie zilele de post, se ţinea departe de jocuri şi vorbe necuviincioase, petrecea în rugăciune o mare parte din timpul său şi arăta o bunătate îngerească faţă de toţi. A vizitat mănăstirile din ţinutul Tebaida, unde a rămas mai multă vreme printre pustnici, dar s-a întors în oraşul natal. Episcopii întruniţi la Mira pentru desemnarea unui succesor al episcopului de Mira decedat, deoarece nu au reuşit să cadă de acord asupra persoanelor propuse, au hotărât să-l aleagă pe omul care a doua zi dimineaţă avea să intre cel dintâi în biserică; şi deoarece Nicolae a venit primul la sfântul lăcaş pentru a se ruga, ei l-au ales episcop. La început s-a împotrivit, dar, înţelegând că este voia lui Dumnezeu, a primit şi, după cuvenita pregătire, a fost consacrat episcop.

Ca păstor sufletesc, a dovedit dragoste şi grijă faţă de turma sa, nu numai în trebuinţele sufleteşti, dar şi în lipsurile materiale. Se aminteşte cazul unui om sărac care nu reuşea să-şi mărite cele trei fete ale sale şi, în disperare, le-a îndemnat să urmeze şi ele exemplul persoanelor uşuratice. Aflând despre aceasta, sfântul episcop a pregătit o pungă mare de bani şi, în timpul nopţii, a aruncat-o pe fereastră în casa nefericitului tată; peste câteva zile, fiica mai mare se pregătea de nuntă. Aşa s-a întâmplat şi cu a doua fată. Plin de mirare, tatăl a început să stea la pândă într-un loc ascuns, pentru a-l descoperi pe binefăcătorul său atât de mărinimos. Astfel, a aflat că episcopul Nicolae îi salvase pe el şi pe fiicele lui de la o faptă necugetată; cu lacrimi în ochi, a căzut în genunchi, i-a cerut iertare şi i-a mulţumit; deşi episcopul i-a interzis să vorbească despre cele întâmplate, el nu a încetat să laude bunătatea şi delicateţea păstorului lor sfânt.

Un alt fapt amintit de cronici este învierea a trei copii omorâţi de un hangiu lacom de bani şi de câştig necinstit. Tocmai în noaptea crimei, Sfântul Nicolae se odihnea în hanul acela, fiind în trecere, probabil, spre Niceea, pentru a lua parte la primul Conciliu Ecumenic. Înştiinţat de Dumnezeu în vis, a coborât în beciul unde hangiul aşeza trupurile tăiate ale copiilor într-un vas de lemn; văzându-se descoperit, a căzut la pământ de groază. Sfântul Nicolae a făcut semnul sfintei Cruci şi, deodată, copiii au revenit la viaţă ca dintr-un somn adânc şi l-au înconjurat cu drag pe bătrânul episcop. Apoi, s-a îndreptat spre călăul lipsit de inimă şi l-a ajutat să-şi recunoască greşeala şi să se împace cu Dumnezeu.

În amintirea acestei minuni, ziua Sfântului Nicolae a devenit pentru mulţi copii zi de mare sărbătoare.

Şi marinarii îl cinstesc pe Sfântul Nicolae ca ocrotitor al lor, deoarece se spune că, pe când era încă în viaţă, a fost invocat în gând de marinarii aflaţi într-o mare primejdie şi el s-a arătat în mijlocul lor şi a liniştit uraganul, precum şi furtuna din sufletele lor.

Consemnarea în cronici a acestor fapte şi istorisirea lor din generaţie în generaţie păstrează vie icoana sufletului plin de bunătate al Sfântului Nicolae, trecut din această lume pe la jumătatea secolului al IV-lea, şi reamintesc marea poruncă a dragostei faţă de aproapele.

 

Nicolae este unul dintre numele personale cele mai îndrăgite şi mai răspândite chiar din antichitate. El este format din cuvintele greceşti: nike = victorie, biruinţă şi laos = popor, şi are înţelesul de „om ce face parte dintr-un popor victorios”. (Sărbătoarea lui are şi numele de Sân Nicoară, o posibilă derivaţie din Sanctus Nicolaus.) În limba română are foarte multe variante, datorate grupurilor lingvistice diferite prin care au ajuns la noi. Mai frecvente sunt: Nicolae, Nicolaie, Niculai, Neculai, Nicoliţă, Coliă, Neculuţă, Niculăiţă, Necula, Nică, Nicu, Noe, Naică, Năiţă, Laie, Nicorici, Nicoriţă, Sânicoară, Nickel, Klaus, Nils, Mikloş, Miki, Miklo, Nikolai, Mikola; pentru femei : Nicoleta, Nicorina, Nicola, Coletta etc. Cei care poartă aceste prenume au prilejul să-şi amintească din viaţa Sfântului Nicolae că cea mai frumoasă biruinţă este biruinţa asupra egoismului

Fer. János Scheffler

• Episcop, martir
• 1887-1952
• n.: la 29 octombrie 1887, Cămin, România
• d.: la 6 octombrie 1952, Jilava, România
• 6 decembrie (latin)
• 

• A fost declarat…

  
  

  • venerabil la 1 iulie 2010, de Papa Benedict al XVI-lea
  • fericit la 3 iulie 2011, de Papa Benedict al XVI-lea

Ioan (János) Scheffler s-a născut în 29 octombrie 1887 la Cămin, într-o familie de clăcaşi cu zece copii. A urmat cursurile şcolii primare în satul natal, iar cele gimnaziale la Colegiul Catolic Regal din Satu Mare. În anii 1906-1910 a studiat la Facultatea de Teologie a Universităţii Pázmány Péter din Budapesta şi a fost hirotonit preot la 6 iulie 1910 de episcopul Tiberiu Boromisza. În toamna aceluiaşi an a început studiile la Colegiului austro-german Santa Maria dell’Anima din Roma, obținând la 19 iunie 1912 titlul de doctor în drept canonic al Universităţii Pontificale Gregoriene. Întors la Satu Mare a fost profesor de teologie şi prefect, iar de la 23 iulie 1913 capelan la Ujgorod. La 29 noiembrie 1915 a obținut titlul de doctor în teologie dogmatică la Universitatea Pázmány Péter. A fost apoi profesor de religie şi primul director al Colegiului Romano-Catolic din Satu Mare între 1917-1923; paroh la Moftinu Mare între 1923-1925; profesor de teologie la Satu Mare între 1926-1931; profesor de teologie la Oradea între 1931-1940; îndrumător spiritual din 1939. A participat la Congresele Euharistice Internaţionale de la Chicago (1916), Cartagina (1930) şi Dublin (1932).

Din toamna anului 1940 a fost numit profesor titular al catedrei de drept canonic a Universităţii Franz Josef din Cluj. La 26 martie 1942, Sfântul Scaun l-a numit episcop al Diecezei de Satu Mare, iar la 28 martie administrator apostolic la Oradea. A fost consacrat episcop la 17 mai de către dr. Iustinian Serédi, Arhiepiscop-primat al Ungariei, împreună cu dr. Iuliu Glattfelder, episcop de Cenad, şi dr. Ştefan Madarász, episcop de Kosice. La Oradea, preluarea diecezei a avut loc la 20 mai. La 9 aprilie 1948 a devenit episcopul comun al diecezelor reunite de Satu Mare şi Oradea.

Sensibilitatea pentru problemele sociale, apărarea celor nevoiaşi şi persecutaţi l-au însoţit pe întregul parcurs al vieţii sale. În timpul Celui de-al Doilea Război Mondial, guvernul maghiar a suspendat, datorită intervenţiei sale, internarea într-un domiciliu forţat a episcopului greco-catolic de Baia Mare, Alexandru Rusu. A încercat să-i ajute pe cei deportaţi în lagăre de concentrare, mai ales pe evrei. Din această cauză autorităţile l-au ameninţat că-l vor duce şi pe el, dacă nu renunţă la apărarea acestora. Şi-a salvat preoţii ridicaţi cu forţa de trupele SS, iar în ianuarie 1945 a intervenit personal la prefectul român al judeţului şi la comandantul sovietic ca să împiedice deportarea credincioşilor săi de origine germană, şvabi.

Ca episcop titular a promovat cultul Preasfintei Inimi a lui Isus, transformând această sărbătoare în hram diecezan. În activitatea sa privind învăţătura Bisericii s-a preocupat de nenumărate ori de problemele mariologice. A introdus sărbătoarea Inimii Neprihănite a Mariei (în data de 22 august). A declarat în dieceză anul 1948 ca An al Preasfintei Fecioare Maria.

Guvernul român a denunţat la 19 iulie 1948 concordatul încheiat cu Sfântul Scaun, iar noua lege a cultelor a desfiinţat Dieceza de Satu Mare-Oradea. Deși a fost pensionat de către guvern, care i-a interzis exercitarea funcţiei episcopale, Episcopul Scheffler a organizat în secret, pentru seminarişti, în diverse parohii din dieceză, cursuri de pregătire teologică. La 23 mai 1950 a fost dus cu domiciliu obligatoriu la conventul franciscan de la Baia de Criş (Hunedoara). În cele din urmă a fost arestat şi închis la Ministerul de Interne din Bucureşti, în perioada 11 martie – 12 septembrie 1952, iar de aici dus apoi la închisoarea de la Jilava. A fost acuzat de spionaj în favoarea Vaticanului şi trădare de ţară, dar procesul înscenat împotriva lui nu a mai avut loc deoarece torturile şi condiţiile inumane din închisoare i-au distrus sănătatea. A murit la 6 decembrie 1952, în închisoarea de la Jilava.

La cererea preoţilor şi credincioşilor, episcopul diecezan Paul Reizer, numit şi consacrat în 1990, după căderea regimului comunist, a iniţiat demararea procedurilor privind beatificarea. La 1 iulie 2010 Papa Benedict al XVI-lea l-a declarat pe episcopul Scheffler martir pentru credinţă. A fost beatificat la 3 iulie 2011, în Catedrala romano-catolică din Satu Mare.

Sursa: Szatmariegyhazmegye.ro