Calendar Romano-Catolic - 6 iunie 2021

[altmariustotal catolic]

Sf. Norbert

• Episcop
• c.1080-1134
• n.: în c.1080, Xanten, Germania
• d.: la 6 iunie 1134, Magdeburg, Germania
• 6 iunie (latin)
• 

• A fost declarat…

  
  

  • sfânt în 1582, de Papa Grigore al XIII-lea

Norbert, Născut la Xanten (Germania) din familia nobilă Gennep, pe la anul 1080, după cum era destinul pentru fiecare al doilea născut al nobilimii, ar fi trebuit să întreprindă cariera militară sau bisericească. Norbert a ales a doua cale, nu prin vocaţie, dar din simplă oportunitate. Fiind sfinţit subdiacon putea într-adevăr să se bucure de multe privilegii de pe urma marelui elector de Köln şi a împăratului Henric al V-lea, care îl pregătise un important sediu episcopal. Însă Dumnezeu avea cu totul alte planuri. În timpul unei plimbări prin pădure, surprins de un violent uragan, Norbert a fost aruncat de pe şa de către un fulger orbitor şi, asemenea lui Saul pe drumul Damascului, a repetat întrebarea: “Doamne, ce vrei să fac?”.

Răspunsul care a determinat schimbare radicală în viaţa sa a fost: “Părăseşte calea răului şi fă binele”. Acel episod a fost începutul convertirii sale. A părăsit întâlnirile lumeşti şi a urmat şcoala abatelui benedictin din Siegburg şi a canonicilor din Klosterrath, apoi a urmat exemplul eremitului Liudolf petrecând trei ani în pocăinţă şi rugăciune. În anul 1115 a fost sfinţit preot de către arhiepiscopul de Köln şi a început activitatea sa misionară itinerantă.

A voit să dea exemplu lepădându-se de toate şi împărţind toată averea săracilor. Pentru el a păstrat o măgăriţă şi zece monede de argint, de care s-a lipsit foarte degrabă, pentru a continua desculţ peregrinările sale. În Franţa, în apropiere de Nimes, l-a întâlnit pe papa Calixt al II-lea şi a fost încurajat să meargă mai departe pe drumul, pe care a pornit. Episcopul de Laon, pentru a-l ţine în dieceza sa, i-a propus să se pună în fruntea Canonicilor regulari aflaţi sub regula sfântului Augustin, cărora le fusese atribuit conventul din Praemonstratum (Premontre). Lua astfel naştere ordinul premonstratensilor. Totuşi Norbert reluase activitatea sa de predicator ambulant.

Se afla la Magdeburg pentru a asista la funeraliile episcopului acelui oraş, când la glasul poporului a fost ales succesor. A fost un episcop incomod pentru mulţi. Tenace, bun organizator, dar negând orice compromis, şi-a atras aplauze şi duşmănii. Împăratul Lotar l-a numit cancelar al imperiului pentru Italia, iar papa Inocenţiu al II-lea a extins jurisdicţia sa pentru Polonia. Dar Norbert nu a uitat regula monastică a sărăciei şi a exercitării apostolatului printre oamenii umili de la ţară, şi a trăit în mod integral idealul de viaţă activă şi contemplativă al premonstratensilor chiar şi în strălucirea înaltelor îndatoriri. A murit la Magdeburg, la întoarcerea dintr-o misiune de pace în Italia, la 6 iunie 1134. A fost canonizat în anul 1582. Sfântul Norbert este patronul Boemiei.

Sursa: "Sfântul zilei", de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini, Edizioni Paoline, 1978, trad. pr. Iosif Agiurgioaei

“Foarte des, Norbert le recomanda alor săi aceste trei puncte: curăţia (inimii şi a ambientului) în ceea ce priveşte altarul şi sfintele mistere; corectarea (fraternă), în capitlu sau în altă parte, a greşelilor şi neglijenţelor; exerciţiul carităţii şi al ospitalităţii în raport cu cei săraci. (Toate acestea) pentru ca la altar să fie evidenţiate credinţa şi iubirea faţă de Dumnezeu; în purificarea conştiinţei, grija pentru sine; în primirea oaspeţilor şi a săracilor, caritatea faţă de aproapele. El nu înceta să susţină că o casă care era preocupată de observarea acestor trei puncte nu va avea niciodată vreo nevoie pe care să n-o poată depăşi cu propriile forţe”[1].

Dacă Bernard de Clairvaux a fost reformatorul vieţii monastice, Norbert a fost reformatorul clerului diecezan. Amândoi au pornit de la spiritualitatea monastică, cea mai cunoscută şi mai practicată în acel timp în Biserică, dar fiecare a aplicat-o conform inspiraţiei primite din partea lui Dumnezeu. Amândoi au contribuit la reformarea Bisericii şi au avut o influenţă determinantă asupra societăţii civile; amândoi, în sfârşit, au luptat împotriva ereziilor şi au contribuit, conform propriei carisme, la evanghelizare.

Destinat carierei bisericeşti

Norbert s-a născut din familia nobilă Gennep, din Renania, probabil la Xanten, în jurul anului 1080/1085. Tatăl său, Eribert, era în serviciul lui Friedrich I de Schwarzenberg, episcop şi principe de Köln. Mama sa era şi ea de viţă nobilă şi se numea Advige. Şi-a început studiile în şcoala de pe lângă biserica din Xanten, la care era canonic deja de foarte tânăr, apoi a mers la curtea episcopului de Köln, făcând apoi rapid carieră, la curtea împăratului Henric al V-lea. Aici a venit în contact cu toată problematica politică şi religioasă a timpului privind lupta dintre papa şi împărat în privinţa alegerii episcopilor.

Chiar dacă idealurile sale au avut în vedere cariera, el a păstrat întotdeauna rectitudinea morală primită din familie şi niciodată nu a voit să se amestece în aventurile nocive care erau aşa de comune în ambientul curtezan. A încercat să se ţină departe şi de intrigile politice şi când, în sinodul de la Köln, din 1115, legatul pontifical l-a excomunicat pe împărat, Norbert s-a întors la Xanten între canonici, şi când i s-a oferit din partea împăratului episcopatul de Cambrai, atunci el a răspuns, cu hotărâre, “nu”.

O lovitură de trăsnet sau o lumină a Spiritului?

Reflectând asupra vieţii sale,, se gândea să şi-o schimbe. Căderea unui trăsnet în timpul unei furtuni era pe punctul de a-i lua viaţa: el a văzut în aceasta un avertisment al cerului şi, de aceea, s-a retras în mănăstirea benedictină din Siegburg, pentru a medita la viitorul său. Arhiepiscopul Friedrich de Köln nu-l uitase şi, de aceea, l-a chemat la sine pentru a-l hirotoni preot. Norbert a acceptat, dar a voit să se întoarcă la Siegburg, pentru a-şi aprofunda formarea spirituală şi intelectuală.

Cu totul pătruns de spiritul reformei gregoriene, care cerea preoţilor diecezani o viaţă săracă, castă şi în ascultare de legile Bisericii, s-a întors între canonicii din Xanten, căutând să-i antreneze şi pe aceştia în acest stil de viaţă. A trebuit să accepte că tovarăşii său nu aveau nici o dorinţă de a urma calea evangheliei. Pe atunci, în regiunea sa, existau predicatori ambulanţi, persoane care, trăind în sărăcie după exemplul apostolilor, călătoreau dintr-un loc în altul, predicând convertirea. Norbert s-a dedicat şi el acestui apostolat timp de mai mulţi ani; prin cuvântul său cald şi pătrunzător şi prin exemplul simplităţii şi al sărăciei, a convertit multe persoane. Însă aceşti predicatori au trezit unele preocupări la nivelul ierarhiei Bisericii, care, în Sinodul de la Fritzlar, din 1118, l-a chemat pe Norbert să dea socoteală despre activitatea sa şi, după ce l-au ascultat cu atenţie, nu l-au condamnat, dar nici nu l-au aprobat.

Acesta a fost un lucru dureros pentru el, deoarece nu voia să “alerge în van” şi, profitând de prezenţa papei Gelaziu al II-lea în Galia, s-a dus la el, la Saint Gilles, i-a expus stilul său de viaţă şi de apostolat, şi a obţinut deplină aprobare. Între timp, în jurul lui se adunau şi alţi tovarăşi. Norbert şi-a dat seama că aceştia, pentru a predica cuvântul lui Dumnezeu, nu aveau nevoie numai de bunăvoinţă, dar şi de instrucţie în privinţa Sfintei Scripturi. Împreună cu ei, a frecventat şcoala din Laon, sub directa conducere a lui Anselm din Laon. În timp ce predica cu mult succes la Valenciennes, s-a îmbolnăvit grav, şi Bucard, episcop de Cambrai, i l-a trimis în ajutor pe secretarul său, Ugo de Fosses. Acesta, mişcat, la rândul său, de idealul lui Norbert, i-a devenit discipol şi, mai târziu, succesor în conducerea ordinului şi legislator.

Norbert şi-a dat seama că problema cea mai gravă a Bisericii era lipsa clerului sfânt şi instruit şi s-a gândit să se dedice în acest sens. A voit să-l întâlnească pe papa Calist al II-lea, succesorul lui Gelaziu al II-lea, pentru a-i expune planul său. Papa a fost entuziasmat de aceasta şi i-a dat tot sprijinul său, însărcinându-l pe episcopul de Laon, Bartolomeu de Joux, să-i stea alături.

Aşa s-au născut premonstratenzii

Episcopul i-a cerut atunci lui Norbert să fondeze un cenobiu în dieceza sa. Ce ambient mai bun pentru formarea tipului de apostoli pe care şi-i dorea? I-a oferit atunci un teren în câmp deschis, numit Premontre adică Pratum monstratum. La Crăciun, în anul 1121, mai bine de patruzeci de tovarăşi şi-au consacrat viaţa apostolatului, împreună cu el, prin voturi publice. Spre deosebire de călu-gări, voturile premonstratenzilor, chiar dacă cereau viaţa de perfecţiune, aveau ca scop predicarea, şi deşi promovau viaţa monastică, o puneau în slujba directă a evanghelizării. Nu a fost adoptată în acest scop regula sfântului Benedict, ci aceea a sfântului Augustin, considerată mai adaptată celor ce voiau să se dedice evanghelizării oamenilor.

Crescând numărul vocaţiilor, Norbert a trebuit să fondeze noi cenobii în diferitele regiuni ale imperiului şi, de asemenea, a trebuit să adune multe femei care voiau să trăiască într-un anume fel experienţa sa. Au apărut atunci aşa-zisele mănăstiri mixte: pe lângă acelea ale canonicilor, existau acum şi acelea ale canonicelor. Ele, dată fiind mentalitatea timpului, nu puteau predica poporului, dar puteau să se roage, să-i asiste pe săraci şi să colaboreze cu fraţii lor canonici în slujirea Bisericii şi în alte misiuni.

În 1123, Norbert, împreună cu un grup de tovarăşi, a fost invitat să predice la Anvers. Aici, Tanchelmo, o personalitate cultă şi doritoare de reformă a moravurilor preoţilor, răsculase populaţia împotriva clerului locului, învăţându-i că celebrările lor euharistice erau nule din cauza relelor moravuri. Norbert a reuşit să readucă pacea şi să restabilească dreapta credinţă între creştini. Episodul ar fi putut avea urmări grave şi Norbert a primit titlul popular de apostol al Preasfântului Sacrament. Chiar dacă a avut aprobarea celor doi papi pentru stilul de viaţă şi de predicare, el a voit să meargă la Roma pentru aprobarea definitivă a ordinului său. La 16 februarie 1126, Honoriu al II-lea i-a acordat ceea ce-şi dorea, şi încă într-o formă solemnă. Norbert s-a întors la Premonstre, traversând Germania, predicând prin diferite oraşe şi fondând noi cenobii.

Abia ajuns la leagănul ordinului său, foarte bine condus de Ugo de Fosses chiar şi în privinţa formării canonicilor, a trebuit să accepte invitaţia de a predica în Germania.

Episcop de Magdeburg

Abia ajuns la Speyer, a primit ştirea că fusese ales arhiepiscop de Magdeburg. Pentru a învinge reţinerea sa, a intervenit legatul pontifical prin aceste cuvinte: “Prin autoritatea lui Dumnezeu atotputernicul, a fericiţilor apostoli Petru şi Paul şi a papei Honoriu, îţi poruncesc să nu opui rezistenţă la chemarea lui Dumnezeu. Ca slujitor credincios şi prudent, fă să rodească talentul tău în privinţa cuvântului lui Dumnezeu, pe care l-ai primit pentru binele tuturor”[2].

În fond, nu aceasta alesese: să transmită cuvântul lui Dumnezeu celor săraci? A plecat plângând spre Magdeburg. În momentul în care a văzut oraşul, şi-a scos încălţămintea şi s-a prezentat desculţ la palatul episcopal. Portarul nu-şi putea imagina cine ar fi putut fi şi, de aceea, i-a interzis să intre. Când ceilalţi au voit să-l dojenească pe portar, Norbert l-a liniştit cu aceste cuvinte: “Nu-ţi fie teamă; tu ai văzut bine, mai bine decât alţii care mă împing în acest palat prea frumos pentru mine, care sunt sărac şi de condiţie modestă”[3].

Poporul s-a bucurat pentru noul arhiepiscop, dar cei care în oraş mâncau şi beau, risipind acel patrimoniu al diecezei, care ar fi trebuit să fie de folos săracilor, i-au făcut foarte grea viaţa lui Norbert, şi aceasta se întâmpla chiar şi cu clerul care pentru nimic nu intenţiona să-şi reformeze propria viaţă în conformitate cu evanghelia. De cel puţin două ori, duşmanii săi au încercat să-l ucidă, trădându-l. Pentru un timp, el a fost nevoit chiar să-şi părăsească dieceza şi să se ascundă. Când s-a întors, primirea din partea poporului a fost triumfală, dar Norbert şi-a dat seama că, fără oameni noi, nu ar fi putut să reformeze dieceza. I-a chemat atunci la sine pe premonstratenzi, ca să formeze noua generaţie, înainte de toate, pe tinerii chemaţi la ministerul pastoral.

Cu ajutorul acestor apostoli, Norbert a pregătit un plan de evanghelizare care ţintea dincolo de hotarele diecezei sale, până la poporul “wendi”. O lucrare dificilă, deoarece atunci acceptarea creştinismului însemna şi acceptarea suveranităţii împăratului căruia trebuia să i se plătească taxe. Populaţia “wendi” însă, nu dorea acest lucru. Norbert a îndepărtat atunci acest obstacol, fondând mănăstiri în ţinutul lor şi consacrându-i episcopi pe respectivii abaţi. Aceştia, ca şi abaţiile lor, nu aveau legătură juridică cu împăratul, ci o simplă legătură spirituală cu arhiepiscopul de Magdeburg. El şi-a văzut doar începutul proiectului, care însă a fost dus mai departe după moartea sa.

De asemenea, în teritoriul diecezei sale, a cules roade importante, deoarece în principalele oraşe – Havelberg, Brandenburg (Berlin), Ratzeburg (Osnabrück) – s-au ridicat preoţi sfinţi, care trăiau o viaţă comună şi îşi exercitau responsabilitatea în numele episcopului.

Dincolo de ţinutul său

Faima sa de conducător înţelept a trecut dincolo de Magdeburg. Împăratul îl numise cancelar al imperiului şi primea cu plăcere sfaturile sale. Comunitatea premonstratenzilor, prin prezenţa sa în diferitele regiuni al Galiei şi ale Germaniei, a dus înainte procesul de profundă reînnoire a vieţii clerului şi a populaţiei. Mulţi episcopi erau aleşi dintre premonstratenzi, pentru că erau foarte bine pregătiţi atât cultural, cât şi spiritual.

În 1130, în urma morţii lui Honoriu al II-lea, fuseseră aleşi doi papi: mai întâi, Inocenţiu al II-lea, şi apoi, Anaclet al II-lea. Astfel, era în pericol însăşi unitatea Bisericii. În timp ce Bernard de Clairvaux făcea eforturi, mai ales în Franţa, pentru recunoaşterea legitimă a papei, adică a lui Inocenţiu al II-lea, acelaşi lucru îl făcea Norbert în Germania, mai ales pe lângă împăratul Lotar.

Controversa dura deja de mult timp şi, în 1132, Norbert l-a însoţit pe Lotar în Italia, pentru a-l duce la Roma pe Inocenţiu al II-lea, depunându-l în acelaşi timp pe Anaclet. La Roma, în acelaşi scop se afla şi Bernard. Cei doi sfinţi fondatori erau în perfectă sintonie de gânduri. Lotar, profitând de favorurile făcute papei, nu s-a mulţumit doar să fie încoronat împărat în “San Pietro”, dar a cerut să redobândească privilegiul alegerii directe a episcopilor în imperiul său. Papa era pe punctul de a ceda, dar Bernard şi Norbert, care nu erau de acord cu aceasta, l-au împiedicat, spunându-i împăratului că, dacă eliberase Biserica de schismă, nu trebuia acum să o priveze de libertatea ei.

Norbert s-a întors la scaunul său şi a rămas acolo timp de încă doi ani. A murit la 6 iunie 1134. Astăzi, rămăşiţele sale se odihnesc la Strahow, aproape de Praga, unde au fost transportate după reforma protestantă. Spiritualitatea lui Norbert se bazează, ca şi spiritualităţile monastice ale timpului, pe umilinţa ce conduce la despuierea totală de sine, la slujirea aproapelui, şi care dă posibilitatea de a ajunge la cea mai înaltă unire cu Dumnezeu. În Norbert pot fi reliefate apoi alte două elemente particulare: elanul de a răspândi împărăţia lui Dumnezeu în lume, prin predicare şi grijă pastorală, şi, de asemenea, prin deplina supunere faţă de autoritatea Bisericii.

Această inserare în structura vizibilă a Bisericii a fost, fără îndoială, secretul rodniciei şi al continuităţii operei sale de reformare, şi a dat un puternic impuls reînnoirii Bisericii din interiorul ei, întărindu-i unitatea.

Note:
[1] Vita sancti Norberti, 12. Cf. PL 170, 1262-1295.
[2] Vita sancti Norberti, 18.
[3] Vita sancti Norberti, 18.

Sursa: "Martiri şi sfinţi din calendarul roman", Editura Sapientia, Enrico Pepe, trad. pr. Ioan Bişog