Calendar Romano-Catolic - 5 mai 2016

[altmariustotal catolic]

Sf. Gottard de Hildesheim

• Episcop
• c.960-1038
• n.: în c.960, Bavaria, Germania
• d.: la 5 mai 1038
• 5 mai (latin)
• 

• A fost declarat…sfânt în 1131, de Papa Inocenţiu al II-lea

Sfântul Gottard s-a născut la Reichersdorf, aproape de Niederaltaich. Tatăl său era Ratmund, distins vasal al capitolului Sf. Moritzstift, din Niederaltaich. Aici, în şcoala capitolului, sub îndrumarea lui Uodalgis, a fost pregătit în ştiinţele umane şi în teologie. A rămas timp de trei ani la curtea Arhiepiscopului de Salzburg pentru a fi instruit în administraţie ecleziastică.

După o serie de călătorii care i-au purtat paşii şi în ţări îndepărtate şi în Italia, şi-a continuat studiile în Dieceza căreia îi aparţinea, având profesori iluştri. A fost ales apoi rector. Când ducele Henric al II-lea al Bavariei a vrut să transforme capitolul în mănăstire benedictină, Gottard a rămas ca novice şi s-a făcut călugăr. În 993 a fost hirotonit preot. A devenit mai apoi prior şi rector al şcolii monastice. A promovat dezvoltarea internă şi externă. În 996 a fost ales abate şi a încercat să modeleze mănăstirea după idealul monastic de la Cluny.

Împăratul Henric al II-lea i-a încredinţat misiunea dificilă de a reforma mănăstirile din Tegernsee şi Hersfeld. Cu multă răbdare a reuşi să înmoaie rezistenţa la schimbare a călugărilor şi apoi s-a întors, în 1013, la Niederaltaich. Aici s-a concentrat pe construcţia mănăstirii şi a bisericii. A înfiinţat o şcoală de scriere şi pictură. Este considerat unul dintre cei mai mari arhitecţi şi pedagogi ai Evului Mediu. La cererea împăratului a fost numit Episcop de Hildesheim pe 3 noiembrie 1022 şi consacrat pe 2 decembrie al aceluiaşi an.

Ca Episcop a întruchipat idealul de tată al clerului şi al credincioşilor şi a câştigat respectul preoţilor ţinând o serie de conferinţe biblice. În timpul episcopatului său de 15 ani a construit mai mult de 30 de biserici. A murit la sfârşitul săptămânii pascale, după o boală scurtă, pe 5 mai 1038.

Sursa: FB Sfantul zilei

Sf. Angelus din Ierusalim

• martir
• 1145-1220
• n.: în 1145, Ierusalim
• d.: în 1220, Licata, Sicilia, Italia
• 5 mai (latin)
• 

Sfântul Angelus, care a fost unul dintre primii membri ai Ordinului Carmelitan, a suferit martiriul pentru credinţa sa în Licata, Sicilia. Potrivit unor surse sigure, a fost omorât în prima jumătate a secolului al XIII-lea. Povestea vieţii lui, după cum ni s-a transmis, nu este foarte sigură. Poate fi rezumată în felul următor: părinţii lui erau evrei din Ierusalim care s-au convertit la creştinism în urma unei apariţii a Preasfintei Fecioare Maria. Ea le-a spus că Mesia pe care îl aşteptau venise deja şi răscumpărase poporul Lui, şi le-a promis doi fii, care vor creşte ca nişte măslini roditori pe culmile Carmelului, unul ca un patriarh iar celălalt ca un martir glorios.

Din copilărie, cei doi fraţi gemeni au arătat o inteligenţă şi o spiritualitate înalte, astfel încât, la vârsta de 18 ani, când au intrat în Ordinul Carmelitan, ştiau deja să vorbească greaca, latina şi ebraica. În jurul vârstei de 26 de ani, Angelus a fost hirotonit preot în Ierusalim, şi a călătorit prin Palestina. I-au fost atribuite diferite vindecări miraculoase. Relatările despre viaţa lui spun că a căutat să se ferească de faimă, şi când a devenit cunoscut pentru miracolele sale, s-a retras din lume.

A fost pustnic pe muntele Carmel timp de 5 ani, apoi Domnul nostru Isus Cristos i-a apărut şi i-a spus să meargă în Sicilia, pentru a predica împotriva albigensilor, catharilor şi patarinilor, şi acolo va primi harul de a oferi sacrificiul propriei vieţi. El s-a supus imediat chemării. Pe durata călătoriei de la răsărit şi chiar şi după sosirea lui în Sicilia, a convertit mulţi păcătoşi atât prin învăţăturile sale cât şi prin miracolele sale.

La Palermo, mai mult de 200 de evrei au cerut să fie botezaţi ca rezultat al elocvenţei sale. Un succes similar puteau să îl aibă eforturile sale în Licata, dar acolo a stârnit mânia unui bărbat pe nume Berengarius, ale cărui păcate le denunţase. În timp ce predica mulţimii, în faţa bisericii Ss. Filip şi Iacob, o adunătură de bandiţi, conduşi de Berengarius, au pătruns prin mulţime şi l-au înjunghiat pe Angelus. Rănit mortal, a căzut în genunchi şi a început să se roage pentru oameni, în special pentru criminalii lui. A fost înmormântat în biserica Ss. Filip şi Iacob. A fost declarat patron al mai multor locuri din Sicilia.

Sf. Iudita din Prusia

• văduvă
• ??-1260
• n.: în ??, Sangerhausen, Turingia
• d.: la 12 mai 1260, Kulmsee, Prusia
• 5 mai (latin)
• 

Vechiul regat al Prusiei îşi alesese de patroană pe Sfânta Iudita, sau Iutta. Ea era de loc din Turingia; rămasă văduvă, s-a retras într-un ţinut nelocuit din apropiere de Kulmsee, şi aici a trăit în cea mai mare austeritate până la moartea sa, în 1260. Este una din grupul de femei na­rile şi curajoase care, rămânând văduve, au ales calea unei vieţi dăruite ea totul lui Dumnezeu şi unei intense trăiri spirituale. Aceasta este o chemare deosebită, despre care se poate spune: «Nu toţi înţeleg cuvântul acesta».

Datorită experienţei lor de viaţă şi apoi a elanului sufletesc în practicarea virtuţilor creştine, ele deveneau sfetnice şi model atât pen­tru tinere cât şi pentru persoanele în vârstă, atât pentru cele căsătorite cât şi pentru văduve. În viaţa Bisericii, chiar de la început, după cum re­iese din Faptele Apostolilor şi scrisorile Sfântului Pavel, văduvele, «ade­văratele văduve», spune Apostolul Neamurilor, au jucat un rol însemnat şi comunitatea creştină le-a acordat o consideraţie aparte. Multe din­tre ele au fost ridicate la cinstea altarelor, cum este şi Sfânta Iudita, co­memorată astăzi.

Faptul că a fost aleasă de patroană a unei ţări cunos­cută prin pornirile războinice se datoreşte asemănării de nume cu fe­meia luptătoare de care ne aminteşte Vechiul Testament: Iudita, din lo­calitatea Betulia. În Biserica creştină, văduvele te­mătoare de Dumnezeu au continuat lucrarea dreptei Iudita, „omorând” prin viaţa lor sfântă, prin rugăciunea şi sacrificiul lor, pe duşmanul de totdeauna a sufletului omenesc.

Numele Iuditei este forma feminină a masculinului Iuda, şi arată o persoană care aparţine tribului lui Iuda. Poporul evreu este împărţit în douăsprezece triburi, după cei doisprezece copii ai patriarhului Iacob. Înainte de a muri, bătrânul Iacob a chemat pe copiii săi, i-a binecuvântat şi a prorocit viitorul ce-i aştepta: «Adunaţi-vă, ca să vă spun ce are să fie cu voi în zilele cele de apoi… ludo, pe tine te vor lăuda fraţii tăi… Pui de leu eşti, ludo, fiul meu. Nu va lipsi sceptru din Iuda, nici toiag de cârmuitor din coapsele sale, până ce va veni împăciuitorul, căruia i se vor supune toate popoarele!» De fapt, din urmaşii lui Iuda au fost David, Solomon şi regii următori, şi din neamul lui după firea omenească face parte şi Isus Cristos împăciuitorul. Pentru acest motiv, numele lui Iuda era nume de mare cinste, arătând apartenenţa la familia umană a lui Mesia. S-a creat şi forma Iudita, pentru femei. în Isus Cristos se împlinesc cuvintele Patriarhului Iacob, căci el devine conducător, nu al unui singur popor, ci al tuturor neamurilor, şi nu al unei împărăţii pământești, ci al împărăţiei cereşti în sufletele oamenilor.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

Fer. Nunzio Sulprizio

• 1817-1836
• n.: la 13 aprilie 1817, Pescosansonesco, Pescara, Abruzzi, Italia
• d.: la 5 mai 1836, Napoli, Italia
• 5 mai (latin)
• 

• A fost declarat…venerabil la 21 iulie 1891, de Papa Leon al XIII-lea fericit la 1 decembrie 1963, de Papa Paul al VI-lea

Tânărul  Nunzio Sulprizio a murit la vârstă de doar 19 ani. Ultimele lui cuvinte, înainte de a muri, au fost: „Cât este de frumoasă, cât este frumoasă eşti, Marie!”, cu privirea aţintită spre o icoană a Maicii Domnului. Viaţa lui scurtă a fost un şir neîntrerupt de suferinţe trupeşti, pe care le-a îndurat cu o răbdare de excepţie, ajutat şi întărit de o evlavie aprinsă către Maica Domnului. S-a născut la 13 aprilie 1817, într-o familie săracă, dar părinţii erau buni creştini. Tatăl său moare când Nunzio avea doar trei ani.

Când avea şase ani îşi pierde şi mama. Rămas orfan, rămâne cu bunica de pe mamă, o femeie fără ştiinţă de carte, dar care l-a învăţat pe băieţaş evlavia către Maria. După trei ani rămâne şi fără această bunică. Apoi a intrat ucenic la atelierul de fierărie al unui unchi al său, un om violent şi beţiv, unde a îndurat multe bătăi şi umiliri.

O rană apărută la  gleznă, îl face incapabil de a mai munci. Părăsit de toţi, un om al nimănui, a început să cerşească pe la porţile oamenilor, sprijinindu-se într-o cârjă. Adesea era luat în râs şi batjocorât de copii din sat. Ba chiar şi femeile din sat îl alungau cu pietre când  venea să ia apă de la fântâna satului. El voia să ia apă ca să-şi spele rana de la picior, iar ele îl alungau ca nu cumva să infecteze apa fântânii. De aceea era nevoit să plece, deşi şchiopătând, mai departe de sat, la un izvor unde îşi spăla şi pansa rana, iar apoi se mângâia recitând rozariul. Câteva luni a stat în spitalul din L’Aquila.

Un alt unchi al său, care era militar la Napoli, a pus vorbă ca să fie primit în casa colonelului Wochinger din localitatea Castello. Aici i s-a dat o cămăruţă şi a primit şi îngrijiri medicale. Suferea de o carie a oaselor şi când suferinţele erau foarte mari, era auzit adesea zicând: „Să se facă sfânta voinţă a lui Dumnezeu.” Resemnarea şi evlavia lui au impresionat mult pe cei care l-au cunoscut, aşa încât, atunci când au auzit că a murit, locuitorii din Napoli spuneau: „A murit sfântuleţul nostru”. Mai multe zile s-au perindat pe lângă catafalcul său şi se minunau că din trupul său şi din rana sa emana o mireasmă cerească.

Rămăşiţele lui pământeşti sunt venerate azi la Pescosansonesco (Provincia Pescara) într-un sanctuar modern. Sanctuarul a fost construit chiar lângă izvorul unde tânărul venea să-şi spele rana. Aici vin mereu pelerini şi primesc haruri de la Fericitul Nunzio.

Sursa: blog pr. Iosif Dorcu