Calendar Romano- catolic - 4 noiembrie 2016

[altmariustotal catolic]

SFÂNTUL CAROL BOROMEU (1538-1584)

Episcop 

(comemorare)

http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleVi...

Pe malul Lacului Maze – Lago Maggiore – de la poalele Munţilor Alpi se află şi astăzi, în localitatea Arona, castelul care, în secolul al XVI-lea, aparţinea familiei Boromeu. Aici, în ziua de 2 octombrie 1538, s-a născut Sfântul Carol Boromeu, ca fiu al contelui Gilbert Boromeu şi al soţiei sale, Margareta de Medicis. Era perioada când printre locuitorii din Nordul Italiei începuseră să fie răspândite ideile promovate de Martin Luther în Germania; mulţi credincioşi renunţau la frecventarea bisericilor şi la primirea sfintelor taine, fiind nemulţumiţi şi de viaţa necorespunzătoare a multora dintre membrii clerului şi ai mănăstirilor. Conform obiceiului de atunci, Carol, la vârsta de 12 ani, este ales abate – onorific – al Mănăstirii „Sf. Graţian”, aflată pe domeniile familiei părinteşti. Cu multă durere, a observat cum chiar călugării îl ironizau pe tatăl său, care, duminică de duminică, participa la Sfânta Liturghie în mijlocul sătenilor din Arona şi primea cu evlavie Sfânta Împărtăşanie. În semn de protest, a hotărât să nu se atingă de nici un ban din veniturile mănăstirii, dezamăgindu-i pe călugării care se gândiseră că, prin darurile oferite, îl vor atrage de partea lor.

Pentru desăvârşirea formaţiei sale, părinţii l-au trimis în apropiatul oraş universitar Pavia, unde, printr-o muncă îndârjită, ce de multe ori i-a pus în primejdie sănătatea, a devenit bucuria şi gloria profesorilor săi. Când verişorii lui l-au invitat să cunoască distracţiile şi pe prietenele lor, el i-a repezit, spunându-le că nu are timp şi energie de risipit. Când se afla în vacanţe sau în perioadele de refacere a sănătăţii, lua coasa ori secera şi se amesteca printre lucrătorii de pe câmp sau pleca la vânătoare împreună cu administratorul, dornic să cunoască toate tainele organizatorice şi financiare ale administrării domeniului. La moartea tatălui său, în 1558, întreaga familie a hotărât să-i încredinţeze lui treburile gospodăreşti, dar el a refuzat, declarând că doreşte să rămână în slujba Bisericii. Între timp, fratele mamei sale, cardinalul Angelo Medici, este ales papă, sub numele de Pius al IV-lea. Imediat, cunoscând calităţile şi pregătirea nepotului său, îl cheamă la Roma şi, cu toate că nu avea decât 21 de ani, îi încredinţează oficiul de Protonotar şi Cancelar al Bisericii, funcţie corespunzătoare în zilele noastre Secretariatului de Stat. Nobilimea romană, care hotărâse până atunci politica papală, s-a văzut în faţa unui om hotărât, incoruptibil, cu eminente calităţi culturale şi diplomatice; ziua lui de lucru dura 20 de ore, rezervându-şi pentru odihnă doar 4 ore. Ca recompensă pentru marile servicii aduse, papa îl numeşte cardinal şi arhiepiscop de Milano, cu toate că nu era nici măcar preot; pe atunci, astfel de titluri erau acordate şi unor laici merituoşi, care-şi exercitau atribuţiile prin episcopi consacraţi, aleşi şi controlaţi de ei.

Moartea neaşteptată a fratelui său iubit, în 1562, l-a tulburat mult. Se gândea chiar să renunţe la toate şi să ceară să fie primit într-o mănăstire, dar un arhiepiscop prieten îl convinge că locul lui este în via Domnului, unde distrugerile erau tot mai mari, cu toate eforturile depuse de Conciliul din Trento; hotărârile Conciliului erau bune, dar nu existau oameni care să le pună în practică. La sfatul prietenului său şi pentru a pune capăt încercărilor de a-l determina să se căsătorească, a cerut să fie sfinţit preot şi episcop. Şi-a impus o zi de post pe săptămână; în programul său de lucru a prevăzut câteva ore pentru completarea cunoştinţelor teologice, şi nu rareori se ducea în bisericile de la periferia oraşului, unde slujea şi predica credincioşilor din mahalale, care adesea râdeau zgomotos când „tânărul preot” folosea cuvinte din dialect, neobişnuite pentru ei. Carol însă ştia că umilirile ajută la însuşirea umilinţei, temelia unei autentice desăvârşiri.

Datorită atitudinii şi activităţii lui, Roma a devenit din nou „Oraşul Sfânt” al creştinătăţii, curtea papală a început să impună respect pelerinilor, viaţa religioasă a mulţimilor şi-a recăpătat vigoarea şi elanul. Pentru aceasta, urmaşul lui Pius al IV-lea a fost adânc întristat când Carol şi-a dat demisia din funcţia de cancelar şi a rugat să fie lăsat să plece la Milano.       

Arhiepiscopia de Milano, date fiind conflictele politice, nu mai văzuse un episcop de multă vreme. Bisericile ajunseseră în paragină; la sate, multe erau transformate în arii de treierat ori săli de dans; existau copii şi tineri care nu ştiau nici „Tatăl nostru”. Milanezii se aşteptau la mustrări aspre, dar, spre mirarea lor, l-au văzut pe temutul şi hotărâtul Boromeu plângând, copleşit de durere, în faţa altarului principal al Domului.

Carol Boromeu a început opera de refacere chiar din propria locuinţă. Palatul Arhiepiscopal a fost transformat într-un fel de mănăstire săracă şi tăcută, unde întâietatea era acordată credincioşilor de rând, săracilor şi orfanilor. Pentru refacerea vieţii preoţeşti, a întemeiat mai multe seminarii, pe care le supraveghea personal; aproape în fiecare an, îi aduna pe toţi episcopii şi preoţii diecezei în sinoade diecezane, ce s-au transformat în tot atâtea trepte de înălţare a pregătirii şi demnităţii clerului. Măsurile luate de el nu au fost acceptate de toţi cu plăcere. Canonicii Bisericii Santa Maria de la Scala au folosit oameni înarmaţi spre a-l împiedica să intre în biserică şi au ajuns chiar să pună la cale asasinarea arhiepiscopului, pe când se afla în capela lui. Atentatul a eşuat, Sfântul Carol fiind doar rănit. El l-a iertat pe atentator, dar a desfiinţat Mănăstirea Santa Maria de la Scala, sechestrându-i averile şi dăruindu-le săracilor şi operelor diecezane.

A vizitat personal toate parohiile diecezei, până la cele mai îndepărtate, dintre stâncile aspre ale Alpilor; îşi purta singur ulciorul cu lapte şi castanele cu care se hrănea în aceste călătorii. Când ajungea într-o localitate, intra tăcut în scaunul de spovadă, ca un simplu preot din vecinătate; îi ajuta pe preoţii din sate în cele mai obişnuite slujiri preoţeşti, ca un vicar sau ca un coleg prieten; în felul acesta, le-a redat credincioşilor şi preoţilor încrederea în Păstorul cel Mare.

Când asupra regiunii Milano s-a abătut ciuma neagră (1576-1578), Carol Boromeu a arătat întreaga măsură a dragostei şi energiei sale. Deoarece guvernatorul spaniol şi autorităţile au părăsit oraşul, el a luat în mâini frâiele autorităţii bisericeşti şi civile şi i-a chemat pe preoţi şi pe toţi cei de bună voinţă la luptă cu îngrozitorul flagel. Lăsând palatul arhiepiscopal complet gol, a organizat şi a înzestrat şase spitale; a pus să fie tăiate toate perdelele şi tapetele, pentru a îmbrăca copiii orfani; mergea personal prin case, adunând trupurile celor morţi şi ajutând la îngroparea lor; zilnic făcea cu cei mai în putere o procesiune de penitenţă, mergând desculţ şi cu crucea pe spate în fruntea lor; 10 luni nu a mâncat decât pâine şi apă. În tot acest timp, ochii lui erau îndreptaţi spre Isus Răstignit, pe care îl vedea suferind şi murind în nenumăraţii fii sufleteşti ai săi. Valul negru al morţii a dus cu el 17.000 de credincioşi şi 130 de preoţi. Carol Boromeu a rămas în viaţă, ca să cunoască lovituri grele din partea guvernatorului spaniol întors în Milano după ciumă; sfântul Părinte Papa l-a apărat. Pentru Biserica din Milano şi pentru păstorul ei a început o perioadă binecuvântată de linişte şi progres spiritual.

Simţind că i se apropie sfârşitul, s-a dus încă o dată în Arona natală şi, cu emoţie, s-a rugat la cele 14 staţiuni ale Drumului Crucii, ce urcă pe Muntele Varallo. S-a întors de aici cuprins de febră şi, în ziua de 3 noiembrie 1584, la vârsta de numai 46 de ani, sufletul său mare a părăsit pământul pe care cu drag a muncit şi a suferit pentru Mântuitorul Cristos. Peste douăzeci şi şase de ani, la 1 noiembrie 1610, papa Paul al V-lea l-a ridicat la cinstea sfintelor altare.

 

Prenumele Carol provine din numele comun vechi germanic Karl, cu înţelesul de: om, om din popor, om liber. Cuvântul Karl este o dezvoltare îndepărtată a rădăcinii indo-europene ger-, din care a provenit şi cuvântul grec geron = bătrân (vezi gerontologie).

La început, „Carol” era supranumele maestrului palatului la curtea regilor franci; apoi a devenit nume propriu, purtat cu strălucire de Carol cel Mare (742-814). Astăzi este unul dintre cele mai răspândite prenume în ţinuturile de limbă germană. Există şi o formă feminină: Carola, cu diminutivul Carolina, şi Charlota. La aceste prenume se pot alătura, ca înţeles, şi numele româneşti Craiu, Crăiţu, Chirai, Chirali, Craia, Crăiţa. La 17 iulie se aminteşte Fericita Charlotta, una dintre călugăriţele carmelitane de la Compiègne, ghilotinată la 17 iulie 1794.

SFÂNTUL FELIX DE VALOIS (?-1212)

pustnic

Mulţi dintre regii Franţei au aparţinut unei mari familii numite Valois, după numele ţinutului în care strămoşii lor şi-au avut proprietăţile şi castelele, ţinut aflat la Nord de Paris. Între strămoşii îndepărtaţi ai dinastiei Valois se află şi Sfântul Felix de Valois. El a trăit în veacul al III-lea. În acea perioadă, Europa şi creştinătatea au avut de suferit foarte mult din partea piraţilor ce veneau pe Marea Mediterană, care, coborând pe uscat, luau ostatici şi-i vindeau apoi ca sclavi în Nordul Africii. Pentru răscumpărarea acestora se cereau sume mari de bani sau alţi oameni în schimb.

Felix, fiul unei familii nobile din Valois, renunţând la comodităţile oferite de situaţia lui, s-a retras într-o pădure, spre a-şi afla pacea sufletului în desăvârşita unire cu Dumnezeu, petrecându-şi viaţa în rugăciune şi în muncă. Aici a fost vizitat într-o zi de către un profesor de la Universitatea din Paris, Ioan de Matha (1160-1213), venit să-i ceară sfatul asupra unui gând ce-i frământa sufletul de multă vreme: i se părea că Dumnezeu îl cheamă să părăsească activitatea plăcută a învăţământului şi să încerce a traduce în faptă legea iubirii creştine, făcând ceva pentru eliberarea nenumăraţilor creştini aflaţi în suferinţele şi primejdiile robiei. Pustnicul Felix i-a destăinuit că şi el a avut acea inspiraţie. După ce s-au rugat împreună, au hotărât să întemeieze un institut, sub formă de ordin călugăresc, care să cultive în inimile creştinilor conştiinţa responsabilităţii faţă de soarta fraţilor lor căzuţi în sclavie, să pregătească bărbaţi vrednici, capabili de a se jertfi pe ei înşişi, să adune fondurile necesare şi să organizeze acţiunea de eliberare. Institutul a fost pus sub ocrotirea Preasfintei Treimi, izvorul şi icoana vie a Iubirii, iar membrii institutului s-au numit trinitarieni. După ce, în anul 1198, au primit aprobarea papei Inocenţiu al III-lea, Felix a întemeiat şi a condus un Institut al „Sfintei Treimi” în Franţa, iar Ioan a făcut acelaşi lucru în Italia.

Istoria ne arată că iniţiativa lor a redat libertatea şi chiar viaţa miilor de creştini căzuţi în mâinile piraţilor; acesta este rodul preţios al înţelepciunii şi iubirii Sfântului Felix de Valois şi al prietenului său, Sfântul Ioan de Matha, care au înţeles că deplina unire cu Dumnezeu se realizează în slujirea aproapelui aflat în suferinţă, slujire ce este adevărată şi statornică numai dacă izvorăşte şi se hrăneşte din studiu şi din rugăciune.