Calendar Romano-Catolic - 4 mai 2016

[altmariustotal catolic]

Sf. Monica

• 322-387
• n.: în 322, Tagaste, Africa de Nord
• d.: în 387, Ostia, Italia
• 27 august (latin)
• 4 mai (bizantin)
• http://www.sfinticatolici.ro/monica/
• 

 

Nu era posibil ca Sfânta Monica să aibă un biograf mai atent şi mai devotat decât Augustin, pe care ea l-a născut de două ori: după trup şi după suflet. În Confesiunile Sfântului Augustin citim: „Ea mi-a dat viaţă în trupul său, ca să ajung la lumina timpului, şi mi-a dat viaţă în inima sa, ca să mă nasc pentru lumina veşnică”.

Monica s-a născut la Tagaste, în Africa, astăzi, Souk-Ahres, în regiunea Konstantina din nordul Algeriei, într-o familie creştină. De foarte tânără a fost măritată cu un bărbat nebotezat, numit Patriciu; cu el a avut doi fii, pe Augustin şi Navigiu, şi o fiică, al cărei nume nu ne este cunoscut. Nu a avut o viaţă uşoară şi a suferit mult din partea soţului, un om cu un caracter dificil şi iute la mânie; ea l-a îmblânzit prin metoda pe care o explica astfel: el îşi ţinea mâna departe de ea, deoarece ea îşi stăpânea limba. A avut mângâierea să-l aducă la baia botezului cu un an înainte de a muri.

Rămasă văduvă, şi-a îndreptat toată grija spre fiul său mai insensibil la chemarea harului divin, inteligent, dar nehotărât. Pentru el s-a rugat şi a plâns. A căutat să fie în permanenţă aproape de el, înţelegătoare şi discretă; pentru a nu-l pierde din ochi, a mers după el în peregrinările lui prin Italia, la Roma şi la Milano. „Nu e cu putinţă ca fiul atâtor lacrimi să se piardă”, i-a spus în somn o voce misterioasă. Augustin a fost botezat în anul 387. Au petrecut împreună vara, în aşteptarea plecării în Africa a Monicăi, din Portul Ostia. Aici, Augustin consemnează ultimele convorbiri cu mama lui; din ele cunoaştem marea nobleţe a sufletului acestei femei incomparabile, de o inteligenţă puţin obişnuită, ţinând seamă de adâncimea gândurilor pe care le schimba cu Augustin. „S-a întâmplat” – scrie el în capitolul al nouălea al Confesiunilor – „că ne aflam singuri, sprijiniţi de pervazul ferestrei care dădea în grădina interioară a casei unde locuiam, la Ostia. Vorbeam între noi, cu o nespusă încântare, fără să ne mai amintim de cele din trecut, dar privind numai spre viitor, şi încercam împreună să înţelegem, la lumina adevărului, cum va fi viaţa veşnic fericită a sfinţilor, viaţă pe care ochiul nu a văzut-o, urechea nu a auzit-o şi niciodată nu a ajuns-la inima omului”.

Ultimele cuvinte ale Monicăi ne redau imaginea sufletului ei: „Fiul meu, în ceea ce mă priveşte, nu există nimic care să mă atragă în această viaţă. Nici nu ştiu ce mai am de făcut aici şi pentru ce mai stau. Un singur lucru mă îndeamnă să doresc să mai trăiesc puţin: dorinţa de a te vedea creştin înainte de a muri. Dumnezeu mi-a dat şi mai mult: adică te văd dispreţuind bucuriile trecătoare şi slujindu-i numai lui. Ce mai am de făcut aici?” La puţin timp după aceasta, a murit la Ostia, mai înainte de a se îmbarca pentru întoarcerea în patrie. Era în anul 387 şi ea împlinise vârsta de 55 de ani. Rugăciunile şi lacrimile ei au dăruit Bisericii pe unul dintre cei mai mari învăţători ai creştinătăţii.

Este greu de stabilit înţelesul şi originea cuvântului „Monica”. Se face apropiere între el şi cuvântul grecesc Monos = singur; în acest, caz, Monica ar avea înţelesul de: „singură, unică, fără pereche”, sau se apropie de cuvântul latinesc monna = mamă, soţie, şi are înţelesul de „femeie vrednică, ce-şi îndeplineşte misiunea de mamă şi soţie”. În Sfânta Monica vedem împlinite ambele sensuri, ea rămânând un exemplu fără pereche de soţie şi mamă creştină.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

Sf. Florian

• martir
• 4 mai (latin)
• 

Despre Sfântul Florian nu se cunoaşte decât faptul că a fost martirizat prin înecare în apele râului Anisus (provincia Noricum, Austria de astăzi), în timpul împăratului Diocleţian. Amintirea lui ne dă prilejul să constatăm că, încă din vechime, creştinii au folosit nume care au la rădăcină cuvinte latineşti: flos,floris = floare, sau floreo, florére = aînflori, a fi înfloritor, a fi în plin progres.Familia acestor cuvinte este foarte numeroasă. Mai răspândite la noi sunt numele Floarea, Florea, Florin, Florentina, Florenţa, Florian, Florina, Florenţiu. Sub oricare formă s-ar prezenta, numele din această familie amintesc creştinului de florile câmpului, pe care Dumnezeu le îmbracă în straie nespus de variate şi frumoase, iar ele îi cântă, prin frumuseţea lor, mărirea şi bunătatea; Sfântului Francisc de Sales, privind pomii înfloriţi, i se părea că aude întrebarea: „Şi sufletul tău când va fi la fel de înflorit?”

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

Sf. Chiriac

• Episcop, martir
• 4 mai (latin)
• 14 aprilie (bizantin)
• 

Cine a fost în realitate sfântul Chiriac, pe care oraşul Ancona îl sărbătoreşte astăzi ca patron al său? A fost episcop al oraşului adriatic sau al Ierusalimului, sau al amândurora, în timpuri succesive? După un text apocrif, cunoscut deja sfântului Grigore din Tours, la muncile pentru regăsirea crucii lui Cristos în oraşul sfânt, susţinute de către episcopul de Ierusalim şi de Elena, pioasa mamă a împăratului Constantin, ar fi luat parte un evreu cu numele de Iuda. Printre primele efecte miraculoase produse de lemnul sfânt ar fi fost de recunoscut convertirea acestui evreu.

Schimbându-şi numele de Iuda în acela de Chiriac (nume de origine greacă, însemnând „patrician”, destul de răspândit în toată lumea romană), după ce a parcurs drumurile Palestinei, a fost ales episcop al oraşului sfânt şi, ca atare, ar fi suferit martiriul, împreună cu mama, numită Ana, în timpul persecuţiei lui Iulian Apostatul. Dar tradiţia anconitană, susţinută de însemnate mărturii de cult şi foarte vechi monumente, tradiţie culeasă de însuşi Martirologiul roman, concordă cu textul apocrif citat mai sus numai în prima parte.

Abia convertit, probabil pentru a se sustrage ostilităţii foştilor săi coreligionari, Iuda, luându-şi numele de Chiriac cu ocazia botezului, ar fi părăsit Palestina, pentru a se stabili în Italia, debarcând în sfârşit la Ancona. Aici a fost ales episcop, într-o epocă de extraordinară înflorire a creştinismului, ieşit de curând din clandestinitate prin edictul de la Milano. După un lung episcopat, Chiriac, plin de merite, a voit să facă un ultim pelerinaj în Ţara Sfântă, pentru a revedea ţara lui Isus şi a tinereţii sale. Aici l-ar fi aşteptat sabia ultimului persecutor roman, Iulian Apostatul, iar sfântul bătrân ar fi obţinut victoria martiriului. Mai târziu, rămăşiţele pământeşti ale episcopului ar fi ajuns în mod fericit la Ancona, închise într-o ladă împinsă de valurile mării până în port. Pentru a aminti această legendă, la 4 mai, în domul anconitan, sunt împărţite mănunchiuri de trestie binecuvântate.

Printre mărturiile vechiului cult adus la Ancona sfântului Chiriac este reproducerea imaginii sfântului pe monedele monetăriei anconitane şi pe monumente. Însăşi catedrala, dedicată deja sfântului Laurenţiu, în secolul al XIV-lea a primit definitiv titlul sfântului patron. Biserica impresionantă, care domină oraşul adriatic de pe înălţimea colinei Gasconului, se prezintă mai întâi privirii aceluia, care soseşte la Ancona pe uscat sau pe mare, şi-i aminteşte numele sfântului episcop debarcat şi el în oraşul adriatic, mai întâi ca exilat, apoi ca păstor.

Sursa: "Sfântul zilei", de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini, Edizioni Paoline, 1978, trad. pr. Iosif Agiurgioaei