Calendar Romano-Catolic - 4 iulie 2015

[altmariustotal catolic]

Sâmbăta, 4 iulie 2015 

Sfânta Elisabeta a Portugaliei

(comemorare facultativă)

Elisabeta, sau Isabella, fiica regelui Aragonului şi soţia regelui Portugaliei, pare una dintre acele creaturi ireale asemenea protagonistelor din romanele foileton. În luxul palatului regal, printre diafanele haine ale doamnelor, intrigile de curte, geloziile, infidelităţile, urile, rivalităţile amoroase, adulterele de acolo, se petrece drama unei eroine autentice a sfinţeniei constând din iubire, iertare, lacrimi ascunse, tăcere mărinimoasă. Elisabeta s-a născut în Spania în anul 1271. Printre înaintaşii săi au fost sfinţi, regi şi împăraţi.

Tatăl său, Petru al II-lea regele Aragonului, când i s-a născut fiica Elisabeta, era încă un tânăr principe, cu o mare sete de distracţie. Astfel, a lăsat ca bunicul Iacob I, convertit la viaţa evlavioasă să se ocupe de educaţia fiicei sale. De pe patul de moarte, mângâind-o pe copila de şase ani, bătrânul a prezis că va fi piatra preţioasă strălucitoare a casei de Aragon. Profeţia s-a adeverit. La doar 12 ani, Elisabeta a fost cerută în căsătorie de către trei principi. Părinţii l-au preferat pe cel mai apropiat, Dionisie, moştenitorul tronului Portugaliei, care a pus pe capul tinerei soţii diadema de regină, iar pe spate crucea grea a unei căsnicii chinuitoare.

Elisabeta i-a dat regelui doi fii: Constanţa, viitoarea regină a Castiliei, şi Alfons, moştenitorul tronului Portugaliei. Numeroasele aventuri extraconjugale ale soţului o umileau profund. Dar Elisabeta se arăta mărinimoasă în a ierta crescându-i împreună cu ai ei chiar şi pe fiii ilegitimi ai lui Dionisie, cărora le arăta aceeaşi afecţiune. La rândul său Dionisie şi-a permis să dea atâta importanţă sentimentului de gelozie, încât şi-a plecat urechea la insinuările calomnioase ale unui om de la curte şi a ajuns la delict. Dar nevinovăţia Isabellei a triumfat. Printre rudele sale, mereu în luptă, a dus o operă de împăcare, meritând pe drept apelativul de înger al păcii.

Murindu-i soţul, neputând îmbrăca haina clariselor şi depune voturile în mănăstirea pe care ea însăşi o întemeiase, s-a făcut terţiară franciscană, după ce, mai înainte, a depus coroana regală la sanctuarul "Sfântul Iacob de Compostella" şi a dat bunurile sale personale celor nevoiaşi. A trăit restul vieţii sale în sărăcie de bună voie asumată, dăruindu-se exerciţiilor de pietate şi mortificaţiilor. Celor care îi recomandau un pic de moderaţie în pocăinţele zilnice pe care şi le impunea, le răspundea: "Unde, dacă nu la curte, sunt mai necesare mortificaţiile? Aici pericolele sunt mai mari".

(Text preluat din cartea Sfântul zilei de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini 
Edizioni Paoline, 1978. Traducere de pr. Iosif Agiurgioaei)

* * *

Pier Giorgio Frassati

La 6 aprilie 2001 s-au împlinit 100 de ani de la naşterea fericitului Pier Giorgio Frassati (1901-1925). "Tânărul celor opt fericiri" - cum l-a definit papa Ioan Paul al II-lea - Pier Giorgio Frassati, în cei numai 24 de ani de existenţă a trăit în mod plenar viaţa de creştin, motiv pentru care Sfântul Părinte îl propune tinerilor ca model deplin de viaţă trăită întru Cristos.

Pier Giorgio Frassati s-a născut la Torino, la 6 aprilie 1901 şi a murit în acelaşi oraş, la 4 iulie 1925.

Au trecut deja 100 de ani de la naşterea sa şi aproape 76 de ani de la moartea sa. Cu toate acestea, sunt persoane care reuşesc să sară abisurile timpului şi să ne fie aproape şi actuale, ca şi cum ar trăi împreună cu noi. Sfinţii, de obicei, sunt astfel de persoane. Şi aşa este Pier Giorgio.

O viaţă de numai 24 de ani pare să nu fie foarte bogată în semne, dar cine l-a cunoscut pe Pier Giorgio poate şti cât de uluitoare a fost densitatea şi profunzimea vieţii sale.

De ce este atât de actual?

Popularitatea mărturiei creştine a lui Pier Giorgio Frassati creşte neîncetat. De la mulţimea neprevăzută care l-a însoţit pe ultimul drum, la cea care a participat la beatificarea din Piaţa "Sfântul Petru" (20 mai 1990) şi până la cei care îl întâlnesc astăzi în diverse ţări ale lumii, nenumăraţi sunt aceia care - mai ales tineri - i-au simţit extraordinara atracţie. De ce?

Sunt, înainte de toate, unii factori obiectivi: viaţa dusă de Pier Giorgio în vremea sa depăşea probabil nivelul mediu al contemporanilor, ajungând la un nivel care astăzi, prin creşterea însemnată a bunăstării şi a răspândirii ştiinţei şi tehnologiei, este accesibil tuturor. Pier Giorgio nu se regăseşte în tânărul obişnuit al timpului său, în schimb este foarte asemănător cu tânărul de astăzi: merge la munte, face sport, conduce maşina, foloseşte telefonul, admiră tablourile, iubeşte muzica, merge la universitate, călătoreşte în Italia şi în străinătate. Pier Giorgio, care, graţie meseriei tatălui, avea conştiinţa istoriei şi a vieţii dinamice din ţările străine şi era la curent cu tot ce se întâmpla în lume, a avut oportunităţi neobişnuite timpului său, dar obişnuite astăzi. Aşadar, Pier Giorgio a înfruntat "noutăţile" care astăzi sunt cotidiene şi a fost nevoit să găsească soluţii aproape inedite solicitărilor care provoacă permanent conştiinţa unui creştin. De aceea, el poate fi numit "un precursor" a cărui mărturie este actuală.

Extraordinara forţă unificatoare pe care credinţa o exprima în viaţa sa era ca un magnet pentru tinerii unui timp fărâmiţat. Pier Giorgio era tânărul care nu avea puncte obscure, nu manifesta sfâşieri sau diviziuni, era puternic în faţa greutăţilor vieţii, se agita, dar nu se clătina în suferinţă, observa că suferinţa era necesară, nu renunţa la nimic caracteristic umanităţii sale, ci se bucura de ea în mod plenar şi în deplină castitate. De aceea, el manifestă un farmec puternic pentru cel care se luptă astăzi din toate puterile pentru a dărui vieţii sale creştine un strop de armonie. Pier Giorgio nu şi-a irosit nici forţa, nici timpul: s-a integrat. El este o provocare tot mai profundă în special pentru tinerii de astăzi care frecventează comunităţile creştine. Tocmai sensul plenitudinii emanate de existenţa lui Pier Giorgio dă persoanei sale fascinaţie şi căldură.

Exemplaritatea vieţii sale laice apare vie în lumina doctrinei conciliare asupra laicilor.

A-l întâlni pe Pier Giorgio cu extraordinara sa normalitate, care şi-a trăit propria credinţă în plinătatea vieţii cotidiene şi a slujit Biserica fără să distrugă raportul său cu lumea, înseamnă a da speranţe tinerilor creştini, deoarece demonstrează că adevărata laicitate este posibilă chiar şi pentru ei.

* * *

Dragul meu, pacea să fie în inima ta, iată urarea pe care Robespierre (Pier Giorgio) o adresează lui Perault (Marco) cu ocazia anului sfânt; fiecare alt dar care ar putea fi avut în această viaţă este deşertăciune după cum deşarte sunt toate lucrurile din lume. Frumos este a trăi gândindu-ne că dincolo este adevărata noastră viaţă, altminteri cine ar putea duce povara acestei vieţi dacă nu ar exista o răsplată pentru toate suferinţele, o bucurie eternă; cum s-ar putea explica resemnarea admirabilă a atâtor sărmane creaturi care luptă cu viaţa şi adesea mor la datorie dacă nu ar fi certitudinea unei dreptăţi a lui Dumnezeu.

(Scrisoare către Marco Beltramo - Torino, 15 ianuarie 1925)

("Lumina creştinului", 5/2001)

* * *

Fericita Maria Crocifissa

Pentru surorile carmelite misionare ale sfintei Tereza a Pruncului Isus, anul 2005 a constituit un moment deosebit, întrucât la 24 aprilie, fondatoarea congregaţiei, Maria Crocifissa Curcio, a fost declarată fericită.

S-a născut la 30 ianuarie 1877 la Ispica (Italia). Citind biografia sfintei Tereza de Avila, s-a născut în ea dorinţa de a cunoaşte şi de a trăi spiritualitatea Carmelului. Astfel, la vârsta de 13 ani, s-a înscris în Ordinul Terţiar Carmelit. De la Maria, gingaşa mamă a Carmelului, a primit misiunea de a-l face să reînflorească în Italia şi în alte ţări. La 17 mai 1925, a fost prezentă la Roma cu ocazia canonizării călugăriţei Tereza a Pruncului Isus. La 18 mai 1925, a vizitat Mănăstirea "Santa Marinella", unde a înţeles că poate realiza planul divin. La 16 iulie 1925, a primit sigiliul apartenenţei la Carmel prin afilierea la Ordinul Carmelit. În anul 1930, micul nucleu format în jurul ei a primit recunoaşterea oficială din partea Bisericii. Unicul obiectiv care i-a însufleţit iniţiativele şi activităţile a fost acela de a conduce sufletele la Dumnezeu. În anul 1947, primele patru misionare ale congregaţiei ajungeau în Brazilia.

Pelerinajul pământesc al Mariei Crocifissa s-a încheiat la 4 iulie 1957, în casa mamă "Santa Marinella". La 12 februarie 1989, a fost deschis procesul ei de canonizare, iar la 20 decembrie 2002, papa Ioan Paul al II-lea a emis decretul de eroicitate asupra vieţii şi virtuţilor slujitoarei lui Dumnezeu, declarând-o "venerabilă".

Pentru Maria Crocifissa, rugăciunea a însemnat un dialog de iubire intimă cu Dumnezeu şi cu toţi sfinţii, inspirat de încrederea filială, de sentimentul de mulţumire, de laudă, de adoraţie, de ispăşire şi de unirea cu Isus prezent în Euharistie.

Evlavia ei profundă faţă de "gingaşa Mamă" a Carmelului nu s-a limitat doar la practici sporadice, ci a însemnat prezenţă iubitoare a Mariei în viaţa ei, raport constant de iubire filială, consacrare şi încredinţare, conformare a celor mai profunde atitudini cu cele ale Mariei şi împărtăşirea sentimentelor Mariei în toate misterele vieţii lui Cristos. Fecioara Maria a fost cea care i-a împărtăşit gingăşia maternă şi cea care a învăţat-o să fie mamă pentru cei nevoiaşi.

Împreună cu sfânta Tereza a Pruncului Isus, Maria Crocifissa a voit să fie "iubire în inima Bisericii", restaurând chipul lui Dumnezeu în inima omului, realizând unitatea de viaţă şi de credinţă prin trăirea hărniciei Martei şi a profunzimii mistice a Mariei, împlinind cu zel şi fidelitate datoriile proprii, având curaj şi onestitate, iubire şi dăruire chiar şi în cele mai mici lucruri, trăind relaţiile cu ceilalţi în umilinţă şi simplitate, în discreţie şi gingăşie, formând conştiinţele cu delicateţe şi fermitate.

Congregaţia fondată de Maria Crocifissa este prezentă acum în ţări precum: Italia, Malta, Canada, Brazilia, Filipine, România etc. Ea realizează misiunea noii evanghelizări prin pastoraţia familială şi parohială, activitatea şcolar-educativă şi educarea copiilor şi a tinerilor nevoiaşi din punct de vedere moral şi religios.

Cu ocazia beatificării fondatoarei, Congregaţia "Surorile Carmelite Misionare ale Sfintei Tereza a Pruncului Isus" adresează tuturor invitaţia de a-l lăuda şi a-i mulţumi lui Dumnezeu pentru darul atâtor persoane care au trăit viaţa creştină şi au răspuns propriei chemări.

Surorile Carmelite

("Lumina creştinului", 3/2005)