Calendar Romano-Catolic - 31 decembrie 2017

[altmariustotal catolic]

Sf. Silvestru

• Papă
• ?-335
• d.: la 31 decembrie 335, Roma, Italia
• 31 decembrie (latin)
• 2 ianuarie (bizantin)
• 

Despre Sfântul Silvestru I Papă se cunosc foarte puţine date, afară de faptul că a condus Biserica Romei de la anul 314, ca urmaş al Sfântului Melhiade şi până la anul 335; un pontificat de lungă durată, care a mers paralel cu domnia împăratului Constantin cel Mare (306-377), într-o perioadă de mare importanţă pentru Biserică. Prin edictul da la Milano (+ 312) persecuţiile au luat sfârşit şi s-a început organizarea vieţii bisericeşti, operă la care Constantin cel Mare a avut o contribuţie însemnată. Împăratul, crescut în vechea tradiţie romană, se considera că este reprezentantul legitim al divinităţii, prin urmare şi al Dumnezeului creştinilor, şi ca atare îi revine dreptul să supravegheze Biserica; el nu a renunţat niciodată să folosească titlul de «pontifex maximus». Papa Silvestru I a dovedit o înţelegere adâncă a lucrurilor şi o viziune largă, respectând bunele intenţii ale împăratului faţă de credinţa noastră şi acceptând iniţiativele luate de el.

Constantin cel Mare, şi nu Papa Silvestru, a convocat în anul 314 Conciliul care a potolit o schismă izbucnită în Africa, şi în anul 325 primul Conciliu Ecumenic din istorie, la Niceea, în Bitinia, locuinţa de vară a împăratului. La acest prim Conciliu Ecumenic, Silvestru nu a putut lua parte «din pricina vârstei sale înaintate», dar a trimis ca reprezentanţi pe Episcopul Osius din Cordoba împreună cu doi preoţi.

În timpul pontificatului Papei Silvestru, Episcopii din Occident, adunaţi în conciliul de la Arles au stabilit principiul conform căruia validitatea sacramentelor nu depinde de sfinţenia celui ce le conferă; Episcopii din Orient, în conciliul de la Ancira (astăzi Ancara), au hotărât admiterea la Sfânta Împărtăşanie a tuturor celor ce se pocăiesc cu adevărat, oricare ar fi fost păcatele săvârşite.

Buna înţelegere între Papa Silvestru şi împăratul Constantin a dus la o mare dezvoltare a construirii lăcaşurilor de cult. Istoricul contemporan lor, Eusebiu din Cezareea, scrie: «Noi care ne-am pus toată speranţa în Cristos eram cuprinşi de o bucurie de nedescris şi pe feţele tuturor strălucea un fel de veselie divină, când vedeam cum reînviau ca după o îndelungă şi ucigătoare boală toate lăcaşurile care cu puţin mai înainte fuseseră ruinate de impietatea tiranilor; şi multe temple se ridicau din nou, de la pământ până în înaltul cerului, strălucind de curăţenie şi frumuseţe cu mult mai mult decât cele ce au fost dărâmate» (Historia ecclesiastica X, l-3).

Conform legislaţiei romane, distrugerea unui cimitir constituia un «sacrilegium», o profanare, şi numai «pontifex maximus» avea dreptul să decidă soarta cimitirelor. Constantin cel Mare, folosind calitatea de «pontifex maximus», a hotărât desfiinţarea şi acoperirea cu pământ a unui cimitir de pe colina Vaticană, pentru a se ridica o mare bazilică pe locul unde fusese înmormântat Sfântul Petru. Colaborării strânse între împărat şi Papa Silvestru se datorează şi construirea altor două mari Bazilici romane, una în cinstea Sfântului Pavel şi alta în cinstea Sfântului Ioan.

Pentru a-şi putea arăta simpatia faţă de Papa Silvestru, Constantin i-a dat palatul său din Lateran, care de atunci a fost timp de multe secole locuinţa Papilor. Sfântul Silvestru a murit în anul 335, nemulţumit în suflet că nu a putut să-l convingă pe marele său prieten Constantin cel Mare să primească botezul, deoarece acesta dorea să fie botezat aproape de ziua morţii, pentru a se prezenta în faţa lui Dumnezeu cu sufletul curat. Cartea «Deposito episcoporum», scrisă în 354, notează că Papa Silvestru a fost înmormântat la 31 decembrie, în cimitirul Priscilla de pe via Salaria.

Numele personal Silvestru, foarte rar folosit astăzi, reproduce numele latin Silvester, care provine din transformarea în nume proprii, a adjectivului silvester – silvic, de pădure, pădurean. Cuvântul «Silvester» derivă de la «silva= pădure», de la care se trag şi numele proprii: Silvia, Silviu. În limba română există mai multe variante, fie ca prenume, fie ca nume de familie: Silivestru, Silăvăstru, Selevestru, Sălăvăstru. Chipul venerabil al sfântului Papă Silvestru I, întâlnit la sfârşitul unui an şi începutul Anului Nou, ca un cunoscător adânc al pădurii care este viaţa omenească, ne aminteşte cu blândeţe taina anilor mulţi şi fericiţi: «Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău. Aceasta este cea mai mare şi cea dintâi poruncă. A doua este asemănătoare acesteia: Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi» (Matei 22, 38-40).

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

Sf. Ioan Francisc Regis

• preot
• 1597-1640
• n.: la 31 ianuarie 1597, Font-Couverte, Narbonne, Languedoc, Franţa
• d.: la 31 decembrie 1640, Louvesc, Dauphine, Franţa
• 31 decembrie (latin)
• 

• A fost declarat…

  
  

  • fericit la 24 mai 1716, de Papa Clement al XI-lea
  • sfânt la 16 iunie 1737, de Papa Clement al XII-lea

  In partea de Sud-Est a Masivului Central al Franţei se întind platourile lanţului Cevenilor. Pe unul dintre aceste platouri, la altitudinea de 1050 m se află mica localitate Lalouvesc. Aici odihneşte trupul unui mare apostol, care a voit cu preţul vieţii sale să aducă în aceste ţinuturi acoperite de zăpadă lumina şi căldura credinţei: Sfântul Francisc Regis. Mormântul lui a devenit ţinta multor pelerini dornici să-şi regăsească liniştea şi rostul vieţii. Spre acest loc s-a îndreptat mergând pe jos mai mult de 100 de km tânărul Ioan Vianney, înainte de a porni pe drumul preoţiei. Într-o perioadă când neînţelegerile între catolici şi calvini se transformau în ciocniri sângeroase, Francisc Regis a dovedit că adevărata credinţă şi iubirea faţă de Cristos nu ne îndeamnă la luptă armată, ci la dăruire sinceră pentru binele tuturor.

S-a născut într-un sătuleţ de la poalele Pirineilor, în ziua de 31 ianuarie 1597. Deşi tatăl şi unchiul său luaseră parte la luptele împotriva calvinilor, Francisc se arăta un suflet liniştit, gânditor şi pios. În rugăciunile sale recomanda lui Dumnezeu pe toţi oamenii, fără deosebire de credinţa lor religioasă. La vârsta de 19 ani intră în colegiul iezuiţilor din Toulouse şi aici se hotărăşte să devină preot. Dorea din suflet să poată începe cât mai curând activitatea de preot şi pentru aceasta a renunţat la studiile pentru obţinerea dreptului de «profesor». La 16 iunie 1631 celebrează prima Sfântă Liturghie (şi în 16 iunie îl aminteşte noul calendar, deşi a murit la 31 decembrie). Este trimis în oraşul Montpellier, oraşul clinicilor şi al facultăţilor, în care calvinii angajau deseori discuţii savante şi furtunoase cu preoţii şi credincioşii catolici. Francisc începe să arate prin expuneri simple, adevărurile de credinţă. Deşi vocea îi era slabă şi cuvintele folosite de el cu totul obişnuite, deseori cei care-l ascultau izbucneau în lacrimi de căinţă, simţind că prin acel umil predicator le vorbeşte Dumnezeu. Cunoştea personal pe săracii, bolnavii şi deţinuţii din Montpellier; le scutura păturile şi le primenea cu mâinile lui, şi nu se ruşina să cerşească pentru ajutorul lor. În ajun de sărbători şi de duminici mergea pe la casele bogaţilor, le ura sărbători fericite, iar la urmă întreba dacă nu cumva au disponibilă o pasăre pentru bolnavii săi. Astfel de purtare a readus la sânul Bisericii Catolice pe mulţi calvini. Pentru ei, Francisc a întemeiat multe asociaţii euharistice, prin care dorea să-i ţină cât mai aproape de izvorul tăriei şi al bucuriei creştine.

Superiorii lui au considerat oportun să-l trimită spre Sudul însorit, în regiunea Cevenilor, având ca loc de reşedinţă oraşul Puy. De aici, în timpul iernii se urca în munţi. Vara, locuitorii munţilor erau ocupaţi cu păstoritul, adunarea fâneţurilor, pomicultura; iarna ei erau liberi, dar primejdiile şi greutăţile călătoriei prin munţi erau atât de mari, încât au fost aproape părăsiţi. Francisc găseşte aici biserici distruse, pângărite, creştini nepăsători şi calvini care-l ameninţau cu moartea. El nu s-a înspăimântat, şi mai mult de cincizeci de localităţi i-au auzit cuvântul cald, cuceritor. Mulţi calvini şi-au regăsit credinţa strămoşilor, iar catolicii au reluat viaţa creştinească sinceră şi adâncă.

Lunile de vară erau rezervate pentru activitatea în oraş. Aici se lovea nu de împotrivirea calvinilor, ci de viaţa morală decăzută a catolicilor: camătă, înjurătura, duşmăniile, desfrâul erau mai violente decât haitele de lupi din munţi. Francisc nu se înspăimântă: opreşte în stradă pe bătăuşi, căruţaşi, hamali şi le vorbeşte despre răutatea înjurăturilor şi a expresiilor murdare. Pentru fetele şi femeile hotărâte să renunţe la viaţa uşuratică întemeiază un cămin, pus sub administraţia unor familii onorabile, care se îngrijesc de îndrumarea nefericitelor victime ale viciului. Pentru că a avut curajul să le smulgă din ghearele desfrâului, Francisc a primit uneori bătăi, înjurături, ameninţări cu moartea; chiar superiorii lui bisericeşti nu l-au înţeles totdeauna. Francisc a suportat totul cu răbdare.

Dar sănătatea lui se măcina din zi în zi: drumurile, privegherile, ceasurile îndelungate petrecute în scaunul de spovadă, mortificările aspre ce şi le impunea i-au consumat puterile. Totuşi, în toamna anului 1640, îşi ia paltonul, toiagul şi breviarul şi se duce în munţi. Cu totul pe neaşteptate, la mijlocul lunii decembrie coboară la Puy, deşi anunţase o serie de misiuni pentru Lalouvesc. Duhovnicului îi spune că a venit să facă pentru ultima dată o spovadă generală. Se pregăteşte timp de trei zile şi apoi se spovedeşte. Îndată după spovadă, fără a ţine seamă de viscolul ce se pornise, pleacă spre munţi. A doua zi s-a rătăcit şi a trebuit să petreacă o noapte într-o şură deschisă. Abia în ziua de Crăciun ajunge la Lalouvesc. Fără a-şi schimba îmbrăcămintea îngheţată pe el, intră în biserică şi începe misiunile promise. A doua zi, de Sfântul Ştefan, cade leşinat în timpul slujbei. Este dus în casă şi îngrijit, dar în noaptea de 31 decembrie, înainte ca clopotele bisericii să vestească începutul unui an nou, Francisc încheia o viaţă de doar 43 de ani, însă bogată în suferinţe, în osteneli şi în merite. Credincioşii din Lalouvesc i-au făcut sicriul dintr-un enorm trunchi de stejar, în care se odihneşte şi astăzi, în capela Sfântului Ioan Botezătorul, sub altar. În anul 1737 a fost declarat sfânt şi, mai apoi, în 1939, «patron al misiunilor populare pe pământul Franţei».

SF. MELANIA

SFÂNTA ECATERINA LABOURÉ (1806-1876)

 

Numele Sfintei Ecaterina este strâns legat de „medalia miraculoasă” cunoscută şi purtată cu pietate de către mulţi credincioşi ai Bisericii Catolice, ca simbol al iubirii Preacuratei Fecioare Maria faţă de ei şi al încrederii lor în ocrotirea Mamei Cereşti. Forma, înscrisul şi semnele de pe această medalie au fost transmise de către Maica Domnului în timpul unor arătări către Ecaterina Labouré, pe atunci călugăriţă novice în Mănăstirea surorilor „Sfântului Vincenţiu de Paul” de pe strada „du Bac” din Paris. Arătările au avut loc la 18 şi 19 iulie din anul 1830, precum şi la 27 noiembrie din acelaşi an. Cu o îndrăzneală ce depăşea vârsta şi temperamentul ei, Ecaterina le-a transmis superiorilor bisericeşti vedenia avută şi dorinţa exprimată de Fecioara Neprihănită. Ca de obicei în asemenea situaţii, autoritatea a fost foarte rezervată, dar, analizând lucrurile sub toate aspectele, în anul 1832, a permis ca medalia să fie turnată şi multiplicată. Răspândirea ei a produs o neaşteptată reanimare a credinţei în rândurile credincioşilor; un val de convertiri şi de vindecări neobişnuite a făcut să fie numită „medalia miraculoasă”. O impresie extraordinară a produs îmbrăţişarea religiei catolice de către bancherul de religie mozaică Alfons Ratisbone, în urma unei totale transformări sufleteşti petrecută la 20 ianuarie 1842, pe când însoţea un prieten în Biserica „Sfântul Andrei delle Frate” din Roma. El însuşi, precum şi toţi cunoscuţii au atribuit această schimbare „medaliei miraculoase” pe care o purta la el, din complezenţă faţă de o familie catolică cu care era prieten. Istorisindu-se favorurile spirituale obţinute prin „medalia miraculoasă”, foarte puţini se mai gândeau la sufletul ales prin care Preacurata Fecioară Maria oferise acest dar.

Ecaterina Labouré s-a născut la 2 mai l806, fiind al optulea copil al unei familii de mici proprietari din Bourgogne (Franţa). Când ea avea şase ani, mama lor a murit şi copiii au rămas în grija tatălui şi a unei surori mai mari. În 1818, această soră a intrat în Mănăstirea „Fiicele Carităţii” a Sfântului Vincenţiu de Paul, urmând ca Ecaterina să preia conducerea treburilor casnice. După ce toţi copiii şi-au făcut o situaţie, Ecaterina a cerut să fie primită şi ea în liniştitul colţ de pe strada „du Bac”, nr. 140. Era în aprilie 1830. În noaptea de 18 spre 19 iulie, i s-a arătat Fecioara Preacurată stând pe un scaun; ea a căzut în genunchi, şi-a sprijinit mâinile de genunchii preafrumoasei doamne şi au întreţinut o convorbire îndelungată. Pentru Ecaterina a fost „cea mai dulce clipă”, pe care ar fi voit să o păstreze în taina sufletului său. La 7 noiembrie, Preacurata Fecioară Maria i se arată din nou şi-i cere insistent să intervină pentru baterea şi răspândirea medaliei ce va deveni „medalia miraculoasă”. Când superioara mănăstirii şi autoritatea bisericească au luat cunoştinţă de cele întâmplate, au dispus ca Ecaterina să fie trimisă în Căminul de Bătrâni „Hospice d’Enghien”, ca soră îngrijitoare, pentru a-i pune la încercare sinceritatea şi virtutea. Aici, timp de 45 de ani, a slujit cu bunătate şi dăruire, fără a vorbi despre viziunile avute, lăsând în urma ei parfumul ceresc al unui suflet curat şi întotdeauna senin. A murit la 31 decembrie 1876, la fel de senină ca şi în tot timpul vieţii sale, fericită că merge să-i întâlnească „pe Domnul nostru, pe Mama lui iubită şi pe Sfântul Vincenţiu”