papă
(+335)
“Se oferea privirii noastre un spectacol prevestit şi dorit de toţi, şi în fiecare oraş erau solemnităţi de dedicare şi consacrare a locurilor de cult ridicate de puţin timp; în afara reuniunilor de episcopi, se puteau vedea pelerini din regiuni îndepărtate şi străine, o iubire reciprocă şi binevoitoare între popoare diferite, unirea într-o singură şi armonioasă adunare a membrelor trupului lui Cristos Unică era forţa Spiritului divin care circula în toate membrele, unul era sufletul tuturor, aceeaşi înflăcărarea credinţei, unul cântul tuturor celor care îl preamăreau pe Dumnezeu”[1].
Cu aceste cuvinte care au accent poetic, Eusebiu de Cezareea descrie acea perioadă care a văzut triumful libertăţii creştinilor după trei secole de persecuţii. Activitatea pastorală a lui Silvestru s-a derulat exact în acest climat.
La umbra lui Constantin
În timpul persecuţiei lui Diocleţian, el şi-a mărturisit credinţa şi, pentru acest motiv, în 314, a fost ales ca episcop al Romei. Prezenţa şi iniţiativele împăratului Constantin au reuşit însă să pună puţin în umbră figura acestui papă. Împăratul, de fapt, avea mijloacele şi puterea pentru a favoriza organizarea religiei creştine, recunoscută de acum de el ca religie de stat, şi papei însuşi nu-i rămânea decât să asiste la evenimente.
Pentru Eusebiu de Cezareea şi pentru majoritatea episcopilor, libertatea dată de Constantin creştinilor era un semn al timpurilor noi. Foarte puţini îşi dădeau seama că aceste favoruri însemnau şi începutul unei periculoase imixtiuni a puterii politice în viaţa internă a Bisericii. Pe de altă parte, istoria îşi are timpul ei şi nu putem judeca cu metrul de astăzi evenimente aşa de îndepărtate.
Chiar dacă Silvestru era, practic, prima autoritate din Roma, unde împăratul apărea destul de rar, rămânea totuşi mereu sub mantia protectoare a lui Constantin.
La Roma, comunitatea creştină avea nevoie de edificii ample pentru propria administraţie şi pentru cult? Constantin le-a dat palatul Lateran şi le-a ridicat bazilica din Lateran, bazilica “Sfântul Petru” şi bazilica “Sfântul Paul din afara zidurilor”. Erau tulburări din cauza ereziilor, donatistă şi ariană, în diferitele părţi ale imperiului, şi episcopii trebuiau să se reunească într-un conciliu pentru a discuta aceste probleme? Împăratul era primul care se interesa pentru a putea păstra pacea în teritoriile sale, şi lua iniţiativa nu numai de a convoca concilii, dar şi de a oferi mijloacele de transport şi de găzduire a episcopilor, în aşa fel încât să poată să se pună în mişcare cu toate onorurile, folosind structurile publice ale statului.
Conciliul din Arles
În 314, Constantin, în faţa tulburărilor iscate în Africa din cauza ereziei donatiste, a convocat episcopii pentru un Conciliu la Arles. Silvestru nu a luat parte personal, dar a trimis patru delegaţi. Episcopii adunaţi recunoşteau autoritatea papei nu numai primindu-i cu respect pe delegaţi, dar scriindu-i la sfârşit o scrisoare şi invitându-l să comunice tuturor episcopilor din lume deciziile conciliare întărite cu autoritatea lui Petru.
Iată un fragment din această scrisoare: “Cerul a voit, o, părinte drag, să fii prezent la acest mare spectacol! Dacă ai fi fost cu noi, mare ar fi fost bucuria întregii adunări. Dar pentru că nu puteaţi părăsi oraşul, scaunul preferat al apostolilor, unde sângele lor dă mărturie despre gloria lui Dumnezeu, vă facem cunoscut că nu am considerat de datoria noastră să discutăm numai despre problemele pentru care am fost convocaţi. Deoarece provenim din diferite provincii, am crezut oportun să ne consultăm în privinţa diferitelor probleme despre care trebuia să discutăm, cu asistenţa Duhului Sfânt şi a îngerilor. Şi dorim ca voi, cu autoritatea de care dispuneţi, să faceţi cunoscute tuturor Bisericilor deciziile noastre”[2].
Silvestru inaugura practica, devenită apoi comună a pontifilor romani, de a nu participa personal la conciliile celebrate în afara Romei, atât pentru a nu exista riscul supunerii la presiuni, cât şi pentru a avea posibilitatea unui ulterior examen al decretelor conciliare mai înainte de a fi promulgate în mod definitiv.
La Roma, între timp, Silvestru ducea înainte lucrările construcţiei sau adaptării edificiilor sacre, profitând de sprijinul şi de generozitatea familiilor nobile romane. A intervenit chiar şi în calendar, scoţând numele păgâne ale zilelor dedicate zeilor şi numindu-le cu numele generic de ferie: feria II, III, IV,V,VI, şi, la ultimele, sâmbăta şi duminica. În această perioadă, duminica fusese recunoscută ca zi festivă şi de autorităţile civile şi, deci, dedicată odihnei şi cultului.
Conciliul din Niceea
Între timp, în climatul de libertate de care se bucura religia creştină, şi ereziile puteau să se răspândească cu uşurinţă, aşa cum s-a întâmplat cu arianismul, din cauza unui întreprinzător preot alexandrin numit tocmai Arius. El susţinea că Isus Cristos era doar un om extraordinar pe care Dumnezeu l-a adoptat ca fiu. Erezia cauza profunde sciziuni între creştini şi dezordini care provocau intervenţii militare.
Constantin, aşa cum a făcut la Arles, s-a gândit să rezolve problemele printr-un nou conciliu, şi de această dată l-a convocat la Niceea, pentru a favoriza participarea episcopilor din Orient, unde tensiunea era foarte puternică.
Papa Silvestru, conform cu linia sa caracterizată de prudentă, şi de această dată a trimis doi dintre prezbiterii săi ca legaţi, pe Vito şi Vincenzo. Conciliul s-a deschis la 14 iunie 325, cu participarea a trei sute de episcopi, în prezenţa lui Constantin, sub conducerea episcopului Osio şi a celor doi legaţi papali. Arianii au fost condamnaţi şi a fost formulat cunoscutul “Simbol de credinţă”, numit tocmai nicen, în care se reafirma divinitatea lui Cristos.
Nu martir, ci sfânt
Totul părea de acum rezolvat, dar arianismul continua să atace. Arius a reuşit să ajungă până la Constantin şi l-a convins că este pe nedrept condamnat. Împăratul, fără avizul papei, a convocat o nouă adunare a episcopilor, de această dată cu toţii ariani, la Tir, în 335. Conciliabulul l-a condamnat pe sfântul Atanasiu şi l-a reabilitat pe Arius. Papa Silvestru, între timp, părăsea această lume la 31 decembrie a aceluiaşi an şi a fost venerat foarte curând ca sfânt al oraşului Roma. Era primul papă care primea cinstea altarelor fără să fi suferit martiriul.
După mai multe secole, s-a inventat “donaţia lui Constantin”. Împăratul i-ar fi donat papei Silvestru cetatea Romei, Italia şi alte regiuni occidentale. Dacă documentul este în mod clar un fals, este adevărat faptul că, prin mutarea la Bizanţ a capitalei imperiului, Occidentul a fost abandonat în soarta sa, iar papii şi episcopii mult timp au trebuit să se ocupe nu numai de aspectul religios, dar şi de cel temporal al vieţii cetăţenilor.
[1] Eusebiu, Istoria bisericească, X, 1-3: PG 20, 842-847 ş.u.
[2] Cit. în: C. Rendina, I papi - Storia e segreti, Newton ed., Roma 1993, pag. 63-64.
SFÂNTA ECATERINA LABOURÉ (1806-1876)
Numele Sfintei Ecaterina este strâns legat de „medalia miraculoasă” cunoscută şi purtată cu pietate de către mulţi credincioşi ai Bisericii Catolice, ca simbol al iubirii Preacuratei Fecioare Maria faţă de ei şi al încrederii lor în ocrotirea Mamei Cereşti. Forma, înscrisul şi semnele de pe această medalie au fost transmise de către Maica Domnului în timpul unor arătări către Ecaterina Labouré, pe atunci călugăriţă novice în Mănăstirea surorilor „Sfântului Vincenţiu de Paul” de pe strada „du Bac” din Paris. Arătările au avut loc la 18 şi 19 iulie din anul 1830, precum şi la 27 noiembrie din acelaşi an. Cu o îndrăzneală ce depăşea vârsta şi temperamentul ei, Ecaterina le-a transmis superiorilor bisericeşti vedenia avută şi dorinţa exprimată de Fecioara Neprihănită. Ca de obicei în asemenea situaţii, autoritatea a fost foarte rezervată, dar, analizând lucrurile sub toate aspectele, în anul 1832, a permis ca medalia să fie turnată şi multiplicată. Răspândirea ei a produs o neaşteptată reanimare a credinţei în rândurile credincioşilor; un val de convertiri şi de vindecări neobişnuite a făcut să fie numită „medalia miraculoasă”. O impresie extraordinară a produs îmbrăţişarea religiei catolice de către bancherul de religie mozaică Alfons Ratisbone, în urma unei totale transformări sufleteşti petrecută la 20 ianuarie 1842, pe când însoţea un prieten în Biserica „Sfântul Andrei delle Frate” din Roma. El însuşi, precum şi toţi cunoscuţii au atribuit această schimbare „medaliei miraculoase” pe care o purta la el, din complezenţă faţă de o familie catolică cu care era prieten. Istorisindu-se favorurile spirituale obţinute prin „medalia miraculoasă”, foarte puţini se mai gândeau la sufletul ales prin care Preacurata Fecioară Maria oferise acest dar.
Ecaterina Labouré s-a născut la 2 mai l806, fiind al optulea copil al unei familii de mici proprietari din Bourgogne (Franţa). Când ea avea şase ani, mama lor a murit şi copiii au rămas în grija tatălui şi a unei surori mai mari. În 1818, această soră a intrat în Mănăstirea „Fiicele Carităţii” a Sfântului Vincenţiu de Paul, urmând ca Ecaterina să preia conducerea treburilor casnice. După ce toţi copiii şi-au făcut o situaţie, Ecaterina a cerut să fie primită şi ea în liniştitul colţ de pe strada „du Bac”, nr. 140. Era în aprilie 1830. În noaptea de 18 spre 19 iulie, i s-a arătat Fecioara Preacurată stând pe un scaun; ea a căzut în genunchi, şi-a sprijinit mâinile de genunchii preafrumoasei doamne şi au întreţinut o convorbire îndelungată. Pentru Ecaterina a fost „cea mai dulce clipă”, pe care ar fi voit să o păstreze în taina sufletului său. La 7 noiembrie, Preacurata Fecioară Maria i se arată din nou şi-i cere insistent să intervină pentru baterea şi răspândirea medaliei ce va deveni „medalia miraculoasă”. Când superioara mănăstirii şi autoritatea bisericească au luat cunoştinţă de cele întâmplate, au dispus ca Ecaterina să fie trimisă în Căminul de Bătrâni „Hospice d’Enghien”, ca soră îngrijitoare, pentru a-i pune la încercare sinceritatea şi virtutea. Aici, timp de 45 de ani, a slujit cu bunătate şi dăruire, fără a vorbi despre viziunile avute, lăsând în urma ei parfumul ceresc al unui suflet curat şi întotdeauna senin. A murit la 31 decembrie 1876, la fel de senină ca şi în tot timpul vieţii sale, fericită că merge să-i întâlnească „pe Domnul nostru, pe Mama lui iubită şi pe Sfântul Vincenţiu”
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius