Calendar Romano-Catolic - 30 septembrie 2015

[altmariustotal catolic]

Miercuri, 30 septembrie 2015 

Sfântul Ieronim

preot şi învăţător al Bisericii

(comemorare)

Secolul al IV-lea după Cristos, care a avut un important moment al său în anul 380 prin edictul împăratului Teodosiu prin care se stabilea că credinţa creştină trebuia să fie adoptată de toate popoarele imperiului, este presărat cu mari figuri de sfinţi: Atanasie, Ilariu, Ambrozie, Augustin, Ioan Gură de Aur, Vasile şi Ieronim, dalmat, născut între anii 340 şi 350, în orăşelul Stridonium. Roman ca formaţie, Ieronim este un spirit enciclopedic. Oper sa literară ne arată în el din când în când filozoful, retorul, gramaticianul, dialecticianul, capabil de a scrie şi de a gândi în latineşte, greceşte, evreieşte, scriitor cu un stil bogat, pur şi consistent în acelaşi timp. Lui i se datorează traducerea în latină a Vechiului şi Noului Testament, care a devenit, cu titlul de Vulgata, Biblia oficială a creştinismului.

Ieronim este o personalitate foarte puternică: oriunde merge trezeşte faimă prin consensuri sau polemici. La Roma biciuieşte vicii şi ipocrizii şi preconizează noi forme de viaţă religioasă, atrăgând spre ele unele doamne influente dintre patricienii locali, care îl vor urma apoi în viaţa de pustnic de la Betleem. Fuga de societate a acestui exilat de bună voie era un gest dictat de o sinceră dorinţă de pace interioară, nu întotdeauna durabilă, deoarece, pentru a nu fi uitat, reapărea din când în când cu câte o cărţulie biciuitoare. Răgetele acestui "leu al pustiului" se făceau auzite în orient ca şi în occident. Violenţele sale verbale nu-l cruţau pe nimeni. A avut cuvinte dure faţă de Ambrozie şi Vasile şi însuşi prietenul său Augustin a trebuit să înghită îmbucături amare. Ne-o dovedeşte corespondenţa dintre cei doi mari învăţători ai Bisericii, care ne-a parvenit aproape integral. Dar ştia să potolească nestăpânirile caracterului său când locul polemistului era luat de conducătorul de suflete.

Ori de câte ori termina o carte, se ducea în vizită la călugăriţele care duceau o viaţă ascetică într-o mănăstire nu departe de a sa. El le asculta, răspunzând întrebărilor lor. Aceste femei inteligente şi pline de viaţă au fost filtrul pentru exploziile sale mai puţin oportune, iar el le răsplătea prin ajutorul şi hrana unei culturi spirituale şi biblice. Acest om extraordinar era conştient de propriile limite şi de propriile vinovăţii (pentru care nu găsea remediu mai bun decât să-şi bată pieptul cu o piatră!), dar şi de propriile merite, aşa încât lunga serie de oameni iluştri, despre care a trasat o scurtă dar preţioasă referinţă biografică (De viris illustribus), se încheie prin capitolul dedicat lui însuşi. A murit la 72 de ani, în anul 420, la Betleem.

(Text preluat din cartea Sfântul zilei de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini 
Edizioni Paoline, 1978. Traducere de pr. Iosif Agiurgioaei)

* * *

Ieronim, învăţător al Bisericii

În perioada când Biserica lui Cristos se răspândea rapid, cuprinzând în sfera ei de influenţă noi şi noi populaţii, s-a întâlnit cu cele mai diverse curente religioase şi filozofice. Popoarele convertite au introdus în societăţile creştine diferite noţiuni filozofice şi obişnuinţe de gândire care aveau influenţă asupra înţelegerii, nu totdeauna corecte, a adevărurilor relevate.

Se duceau prin urmare multe discuţii şi dispute despre felul cum trebuie traduse textele Bibliei, cum trebuie înţeles adevărul învăţăturii lui Cristos. Sub influenţa ambiţiei sau pasiunilor diferitelor grupări s-au născut erezii, adică vederi religioase care interpretau greşit doctrinele credinţei şi le înlocuiau cu forme alterate.

Tocmai în acele timpuri se poate observa apariţia în Biserică a unei grupări tot mai numeroase de oameni care, dăruindu-se cu totul ei, îşi consacrau talentul deosebit întru apărarea învăţăturii lui Cristos. Unul dintre aceştia a fost sfântul Ieronim, a cărui pomenire Biserica o face în ziua de 30 septembrie.

S-a născut în jurul anului 347 la Stridonium din Dalmaţia, pe malul Mării Adriatice. Părinţii erau înstăriţi, ceea ce i-a permis să studieze retorica la Roma. Profesorul lui a fost Denet - un gramatician vestit pe atunci, care i-a făcut cunoştinţă sfântului Ieronim cu bogata literatură latină. Tot la Roma a primit Botezul din mâna papei Liberiu.

În acei ani, l-au interesat ştiinţele marilor gânditori ai timpurilor antice: Platon, Cicero, Horaţiu. Mai târziu, a călătorit în Italia şi în cele din urmă a ajuns în Orientul Apropiat, la Antiohia. A plecat în anul 374 în pustiul Calchis, unde a dus o viaţă ascetică, dedicată rugăciunii. Totodată a adâncit cunoştinţele de limbă greacă, iar de la învăţaţii rabini evrei a dobândit ştiinţele limbii ebraice şi aramaice.

După patru ani, părăsind pustiul Calchis, s-a îndreptat spre Constantinopol. Acolo a ascultat cu mult interes predicile patriarhului Grigore din Nazianz; a tradus în limba latină unele scrieri ale lui Origene şi Eusebiu din Cezareea. Între 377 şi 379 a primit din mâinile episcopului de Antiohia diaconatul. Puţin după asta a plecat la Roma, unde a devenit secretarul papei Damasus I, care i-a încredinţat pregătirea traducerii latine a Bibliei. După ani de muncă, a ieşit de sub pana lui traducerea latină a Sfintei Scripturi, cunoscută sub numele de "Vulgata".

Munca de traducere a început-o la Roma, dar a terminat-o la Betleem, unde a plecat în anul 386. Acolo a desfăşurat o activitate susţinută didactică şi scriitoricească. Sfântul Augustin a spus despre el că a citit toţi scriitorii care au trăit înaintea lui.

A scris foarte mult, cu precădere în domeniul Bibliei. Numai manuscrisele păstrate până azi sunt în număr de 30.000. A scris despre vieţile unor bărbaţi vestiţi şi sfinţi, un număr uriaş de scrisori şi diverse opere polemice, împotriva propagatorilor de erori religioase. A luptat cu ereziile, cum ar fi învăţătura eronată a lui Pelagius, a apărat dogma fecioriei Maicii Domnului împotriva scriitorului Helvidius, a scris despre obligaţiile vieţii creştine, a îndemnat la sfinţenie, i-a consolat pe cei aflaţi în suferinţă. Totodată, a fost omul rugăciunii pline de fervoare şi omul marilor nelinişti. Din iniţiativa lui a luat fiinţă la Betleem o mănăstire de călugări, pe care a condus-o personal, şi trei mănăstiri de călugăriţe, pe care le preţuia spiritual.

A murit la o vârstă înaintată, la 30 septembrie 420. A fost îngropat într-una din grotele de lângă Betleem, iar din sec. al XIV-lea relicvele lui se găsesc în biserica "Sfânta Maria cea Mare" din Roma.

Datorită activităţii lui neobosite, ca şi a altor mari reprezentanţi ai Bisericii - sfinţii Augustin, Ambrozie, Vasile cel Mare, Biserica a ieşit victorioasă din erezii şi a salvat învăţătura curată a lui Cristos. Datorită lui sunt astăzi înţelese cu deplină expresivitate cuvintele Învăţătorului: "Dacă rămâneţi în cuvântul meu sunteţi într-adevăr ucenicii mei, veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi" (In 8,31).

Aniversarea anuală a sfântului Ieronim trebuie să devină pentru credincioşi un imbold la o lectură plină de fervoare a Bibliei şi spre deplină dăruire lui Cristos. (După Jan Uryga Zrodto, nr. 35 (505)/2001)

Traducere de Natalia Cantemir

("Lumina creştinului", 10/2002)

* * *

Sfântul Francisc Borgia

preot

Strănepot al papei Alexandru al VI-lea şi al regelui catolic Ferdinand al II-lea de Aragon şi de Castilia, sfântul Francisc Borgia s-a născut la Gandia (Valencia) la 28 octombrie 1510, fiind întâiul născut al lui Ioan de Borja, şi a intrat la vârsta tânără în slujba curţii din Spania, ca paj al sorei lui Carol al V-lea, Caterina. La 20 de ani, împăratul i-a acordat titlul de marchiz. Căsătorindu-se la 19 ani, a avut opt fii. La 29 de ani, ca urmare a morţii împărătesei, de unde a concluzionat sensul caducităţii lucrurilor pământeşti, s-a hotărât "să nu mai slujească niciodată unui stăpân care poate să moară" şi să se dedice unei vieţi mai desăvârşite. Dar în acelaşi an, fiind ales vicerege de Catalonia (1539-1543), s-a dovedit la înălţimea înaltei sarcini, fără totuşi a neglija intensa viaţă spirituală căreia i se dedicase în mod secret.

La Barcelona l-a întâlnit pe sfântul Petru de Alcantara şi pe fericitul Petru Favre din Societatea lui Isus. Această ultimă întâlnire a fost determinantă pentru viaţa sa viitoare. În anul 1546, după moartea soţiei Eleonora, a îndeplinit practica pioasă a exerciţiilor spirituale ale sfântului Ignaţiu şi la 2 august al aceluiaşi an a depus voturile de castitate, de ascultare, şi cel de a intra în Societatea lui Isus, unde a intrat în mod efectiv în anul 1548 şi, în mod oficial, în anul 1550, după ce l-a întâlnit pe sfântul Ignaţiu de Loyola la Roma şi a renunţat la ducatul de Gandia. La 26 mai 1551 celebra prima sa sfânta Liturghie.

Închizând porţile pentru onorurile şi titlurile lumeşti, i se deschideau cele ale demnităţilor ecleziastice. Într-adevăr a fost propus aproape imediat de către Carol al V-lea pentru cardinalat, la care Francisc a renunţat şi pentru ca renunţarea să fie fără apel a făcut voturile simple a ale persoanelor cu jurământ de călugărie din Societatea lui Isus, dintre care unul interzice tocmai acceptarea oricărei demnităţi ecleziastice. Oricum nu s-a putut sustrage îndatoririlor tot mai importante care i-au fost încredinţate în cadrul Societăţii lui Isus, până la alegerea, în anul 1566, ca general, sarcină pe care a îndeplinit-o până la moarte întâmplată la Roma la 30 septembrie 1572.

Organizator neobosit (lui i se datorează înfiinţarea primului colegiu iezuit în Europa, în a sa Gandia, şi a altor douăzeci în Spania), a găsit timpul pentru a se dedica redactării tratatelor spirituale. A avut o mare evlavie faţă de Euharistie şi faţă de sfânta Fecioară. Cu două zile înainte de a muri, fiind deja grav bolnav, a voit să viziteze sanctuarul marian de la Loreto. Fiind beatificat în anul 1624, a avut cinstea altarelor în anul 1671. În mai 1931, trupul său, venerat în biserica aparţinând casei călugărilor cu voturi din Madrid, a fost carbonizat în incendiul provocat de către revoluţionari.

(Text preluat din cartea Sfântul zilei de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini 
Edizioni Paoline, 1978. Traducere de pr. Iosif Agiurgioaei)