Calendar Romano-Catolic - 3 februarie 2017

[altmariustotal catolic]

Sf. Blaziu

• Episcop, martir
• ??-c.316
• 3 februarie (latin)
• 11 februarie (bizantin)
• 

 

Sfântul Blaziu, episcop de Sebaste, în Armenia, personaj puţin nesigur din punct de vedere istoric, se bucură totuşi de o largă popularitate datorită unei minuni atribuite lui, care a perpetuat bine cunoscuta binecuvântare împotriva bolilor de gât. Într-adevăr, citim în a sa Passio că, în timp ce era condus la locul supliciului, o femeie şi-a făcut cale prin mulţimea de curioşi şi l-a depus la picioarele sfântului episcop pe fiul ei care era gata să moară, fiind sufocat de un os de peşte rămas în gât. Sfântul Blaziu şi-a pus mâinile pe capul copilului şi s-a recules în rugăciune. După un moment băiatul era salvat. Acest episod i-a adus faima de taumaturg de-a lungul veacurilor şi în special cea de vindecare a bolilor de gât.

Graţie acestei răspândite tradiţii noul calendar liturgic a păstrat comemorarea sfântului în această zi, chiar dacă, aşa cum s-a spus, este vorba de un personaj incert din punct de vedere istoric. Sfântul Blaziu a fost episcop de Sebaste la începutul secolului al IV-lea şi a suferit persecuţia lui Liciniu, colegul împăratului Constantin. Poate fi considerat aşadar unul dintre ultimii martiri creştini. Era anul 316. Se pare că sfântul Blaziu, ascultând sfatul evanghelic, s-a sustras persecuţiei refugiindu-se într-o grotă.

Legenda, ca de obicei, abundă de amănunte nostime şi ni-l prezintă pe bătrânul episcop înconjurat de animalele pădurii care îl vizitează, aducându-i hrana; cu toate acestea, după vânat nu rareori găseşti şi vânători. Astfel sfântul episcop este descoperit, legat ca un tâlhar şi dus în închisorile citadine. În ciuda minunilor pe care sfântul Blaziu le făcea între zidurile închisorii, a fost adus la judecată şi, la refuzul său de a se lepăda de Cristos şi a sacrifica zeilor, trupul i-a fost sfâşiat cu pieptenii de scărmănat lână. Istovit cu trupul, dar nu cu sufletul, neînfricatul martir a avut forţa de a suporta alte trei chinuri îngrozitoare, după care i s-a tăiat capul cu sabia.

Sursa: "Sfântul zilei", de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini, Edizioni Paoline, 1978, trad. pr. Iosif Agiurgioaei

Sf. Simeon Bătrânul

• 3 februarie (latin)
• 3 februarie (bizantin)
• 

 

Sfântul evanghelist Luca, istorisind naşterea şi copilăria lui Isus, aminteşte de un bătrân cu numele Simeon, care i-a întâmpinat pe Iosif şi Maria când au venit la templul din Ierusalim pentru ceremonia „purificării”, la patruzeci de zile după naştere. Luând în braţele sale slăbite pruncul adus de tinerii soţi, venerabilul bătrân face prima mărturisire solemnă a credinţei în misiunea lui Mesia, de mântuitor al neamului omenesc: „Acum, slobozeşte pe robul tău, Stăpâne, după cuvântul tău, în pace. Căci ochii mei au văzut mântuirea Ta, înaintea feţei tuturor popoarelor. Lumină spre luminarea tuturor neamurilor, şi slava poporului Tău Israel” (Luca 2,29-32).

Apoi el binecuvântează pe mama fericită a dumnezeiescului Mântuitor, şi cu durere o previne asupra greutăţilor pe care le va avea de întâmpinat: „Iată, acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel, şi ca un semn care va trezi împotrivire; chiar prin sufletul tău va trece sabie, ca să se dea pe faţă gândurile multor inimi” (Luca 2,34-35).

Alte amănunte nu se cunosc despre Sfântul Simeon, canonizat de însuşi cuvântul Cărţii Sfinte, care-l numeşte „om drept şi temător de Dumnezeu” (Luca 2,25). Părerea că el ar fi fost tatăl lui Gamaliel, viitorul profesor al Apostolului Pavel, nu poate fi dovedită istoric, dar nici nu poate fi exclusă.

Numele Simeon a fost purtat de mai multe personaje biblice, în primul rând de unul dintre copiii patriarhului Iacob; la naşterea acestui copil, Lea, mama lui, a exclamat: „A auzit Domnul ruga mea” (Facere 29,23), şi i-a pus numele Simeon, adică „Domnul ascultă ruga”. Cuvântul Simeon are la bază shama=a auzit, a îndeplinit. Acest nume se dădea copiilor ce s-au născut în urma rugăciunilor părinţilor. Formele Simeon şi Simion se apropie de un nume grecesc mai vechi, Simon, care are la bază adjectivul simos-simon=cârn. În franceză există numele de familie Camus=Cârnul, nume sau prenume ce se întâlneşte şi în limba română. În realitate se folosesc toate trei formele: Simion, Simeon, Simon, cu acelaşi înţeles. Există şi formele feminine Simona, Simina.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

Sf. Ansgar (Oscar)

• Episcop, martir
• 801-865
• n.: în 801, Amiens, Picardy, Franţa
• d.: la 3 februarie 865, Bremen, Germania
• 3 februarie (latin)
• http://www.sfinticatolici.ro/ansgar-oscar/

 

„Prin vestirea cuvântului lui Dumnezeu, a căutat cu toate puterile sale să vină în ajutorul oamenilor. Din când în când, totuşi, el a preferat singurătatea, pentru a se dedica studiului Înţelepciunii divine, dar niciodată propria comoditate şi dragostea pentru singurătate nu a însemnat pentru el mai mult decât binele turmei ce i-a fost încredinţată. A voit astfel să fie ochi pentru cei orbi, picior pentru cei şchiopi, adevărat părinte al săracilor”.[1]

Ansgar a fost tipul călugărului ideal al epocii carolingiene, atunci când Carol cel Mare încredinţa mănăstirilor nu numai misiunea de reevanghelizare şi de reorganizare a Europei, răvăşite de precedentele migraţii ale popoarelor din nord şi din est, dar de convertirea tuturor acelor regiuni care, încetul cu încetul, treceau sub influenţa Sfântului Imperiu Roman. Despre Ansgar se spune că a fost „călugăr în interior şi apostol în afară”, căci a făcut să strălucească în viaţa sa carisma monastică a sfântului Benedict şi cea apostolică a sfântului Patriciu.

S-a născut la Corbie, în Piccardia, în Franţa septentrională, în 801, la un an după încoronarea imperială a lui Carol cel Mare, dintr-o familie de emigranţi saxoni. Încă de copil şi-a pierdut mama şi a fost educat de călugării de la abaţia din Corbie, unde învăţatul abate Adelard, vărul împăratului, avea misiunea de a pregăti tinerii saxoni pentru evanghelizarea conaţionalilor lor. Ansgar reuşea foarte bine în studii şi practica cu mult zel disciplina monastică. Dacă nu se va face monah, – se gândeau aceşti călugări – va putea face carieră alături de legaţii imperiali, oameni de încredere ai împăratului, care controlau activitatea episcopilor şi a principilor din diferitele provincii.

Ţintind mai sus

Pe când părăsea adolescenţa, a avut loc un fapt neaşteptat, care l-a făcut să reflecteze îndelung. Biograful său, Rimberto, povestea că moartea neprevăzută a lui Carol cel Mare l-a bulversat pe Ansgar. Împăratul era cunoscut ca „cel mai strălucit dintre toţi domnii” şi Ansgar însuşi îl văzuse în „splendoarea puterii sale” şi „auzise despre el că ţinuse sceptrul regatului cu multă înţelepciune şi cu mare faimă. Moartea unui asemenea domn i-a provocat teamă şi consternare”.

În faţa morţii, într-adevăr, chiar şi cele mai importante personaje se întorc spre a fi din nou ceea ce sunt în mod real: fiinţe muritoare. Merită oare să-şi consume viaţa în serviciul lor sau este mai bine să ţintească mai sus? Ansgar avea doar 13 ani, dar, din acel moment, „a început să aspire la totala dăruire lui Dumnezeu” şi, o dată ajuns adult, s-a făcut călugăr. Pentru un timp, a fost maestru în şcoala mănăstirii din Corbie, apoi, în 823, a devenit predicator în Noul Corbie, la Korvey pe Weser, în Germania nord-occi- dentală.

În locul lui Carol cel Mare, după dureroase şi sângeroase dispute în familia regală, a venit Ludovic cel Pios, care şi-a asumat cu hotărâre programul de lărgire şi consolidare a hotarelor imperiului. Acest lucru – pentru mentalitatea timpului – însemna chiar şi botezarea popoarelor supuse.

Aventura daneză

În 826, regele Harald al danezilor vine să ceară ajutor împăratului pentru a pune capăt luptelor interne ce împiedicau guvernarea paşnică a poporului. Cererea a fost primită cu condiţia ca regele să primească creştinismul. Harald s-a botezat cu alţi 400 de bărbaţi la Sant’Albano, aproape de Meinz, şi a cerut un grup de misionari, alături de care s-au întors în ţara lor. Danezii erau recunoscuţi pentru modul în care îşi preţuiau independenţa. Şi alţi misionari încercaseră mai înainte să-i evanghelizeze, dar au trebuit să abandoneze. Merita oare să se încerce din nou?

Împăratul i-a cerut abatelui Wala din Korvey „un bărbat consacrat lui Dumnezeu, care să fie gata să înfrunte pentru Cristos o călătorie aşa de periculoasă”, şi abatele i l-a oferit pe Ansgar, care în mai multe rânduri îşi manifestase dorinţa de a fi misionar. Abatele ar fi voit să trimită împreună cu el un grup de călugări, dar unul singur, Autbert, a avut curajul să-l urmeze pe Ansgar. Au intrat în Danemarca şi au început să-l predice pe Cristos, dar după un an, regele Harald a murit şi cei doi misionari au fost izgoniţi.

Prima Biserică în Suedia

Fără să se piardă cu firea, doi ani mai târziu, Ansgar a încercat pe un alt drum, acceptând invitaţia regelui Bjorn al Suediei şi luându-l cu sine pe Witmar, în locul lui Autbert care murise. În 830, se năştea, la Birka, la vest de Stockholm, prima Biserică creştină. Evanghelizarea devenea tot mai fecundă şi el s-a gândit la un proiect mai articulat, pe care l-a prezentat curţii imperiale.

După părerea sa, dacă se voia implantarea creştinismului în ţinuturile scandinave, nu era suficient să fie trimişi la derută câţiva misionari, ci era necesar să li se dea o bază de sprijin în interiorul teritoriului imperiului, la hotarul cu acele ţinuturi. Propunerea a fost primită şi el a fost desemnat episcop misionar cu sediul la Hamburg. Ansgar, „pentru a nu alerga în zadar”, s-a dus la Roma pentru a avea aprobarea papei Grigore al IV-lea nu numai că a confirmat alegerea, dar l-a făcut arhiepiscop şi legat al său personal pentru toate ţările scandinave.

Întors la Hamburg, s-a pus imediat pe treabă, organizând baza misionară, trimiţând în Suedia un alt monah, Gautbert, după ce l-a consacrat episcop, în timp ce el urma să se dedice misiunii celei mai dificile, cea daneză.

În plâns şi bucurie

Totul mergea cu pânzele întinse şi, cu ajutorul confraţilor săi, a putut să creeze o mănăstire pentru formarea tinerilor din aceste noi ţinuturi, când invazia normanzilor, în 845, a distrus toate operele sale din Hamburg, danezii s-au revoltat şi suedezii l-au expulzat pe Gautbert.

Şi de această dată, chiar dacă este abandonat până şi de călugării săi, nu-şi pierde cumpătul. A continuat să-i susţină pe creştinii danezi şi suedezi şi a acceptat invitaţia regelui Olav, ducându-se la Sigtuna. Aici l-a lăsat ca episcop pe prietenul şi discipolul său, Rimbert, şi el s-a dus la Bremen, ca arhiepiscop de Bre-men-Hamburg, pentru a reorganiza o nouă bază misionară. A murit la data de 3 februarie 865, şi Rimbert, care l-a succedat la Bremen, i-a scris viaţa.

Omul lui Dumnezeu şi al timpului său

Rimbert îl cunoştea îndeaproape pe maestrul său, şi astfel, a scos în evidenţă unele caracteristici foarte interesante. Ansgar, profund cunoscător al timpului său, a ştiut să se mişte cu abilitate înăuntrul politicii imperiale, fără să renunţe vreodată la libertatea omului Bisericii. Astfel, el a lucrat întotdeauna în sintonie, mai întâi cu papa Grigore al IV-lea şi apoi cu papa Nicolae I.

În planurile sale pastorale folosea prudenţa, dar, mai înainte de toate, dădea ascultare Spiritului: „El avea timp – scrie Rimbert – pentru toate deciziile importante; nu dispunea nimic fără să fi meditat îndelung, fără să ştie dinainte, luminat de harul lui Dumnezeu, ceea ce era drept să facă. Când îşi dădea seama de valoarea supranaturală a cauzei sale, dispunea fără ezitare ceea ce trebuia făcut”.

Nu rar misionarii îşi aflau martiriul în mijlocul acestor noi popoare. Ansgar niciodată nu a renunţat la predică din cauza fricii de moarte, ba chiar aspira mereu la martiriu. Rimbert, în relatarea sa, observa: „E cunoscut că există două tipuri de martiriu: acela ascuns, în timpurile pacifice ale Bisericii, şi acela mani-fest, în timpurile de persecuţie; totuşi, el a fost pregătit pentru amândouă, l-a atins însă numai pe primul. Dar la un om care era consumat de slujirea Domnului prin atâtea grave suferinţe fizice şi tulburări sufleteşti, nu se poate în nici un mod nega dreptul la onoarea martiriului”.

Papa Nicolae I, care îl făcuse arhiepiscop de Bremen, a avut şi bucuria de a-l canoniza ca apostol al Nordului.

Note:
[1] Citat din Viaţa, scrisă de episcopul Rimbert, discipolul şi succesorul său.

Sursa: "Martiri şi sfinţi din calendarul roman", Editura Sapientia, Enrico Pepe, trad. pr. Ioan Bişog