Calendar Romano-Catolic - 29 iunie 2016

[altmariustotal catolic]

Sf. Petru

• Apostol
• 22 februarie, 29 iunie, 18 noiembrie (latin)
• 29 iunie (bizantin)
• 

 

Simon Petru sau Chefa, primul Papă, Principele Apostolilor și fondator, împreună cu Sfântul Paul, al Bisericii din Roma, era originar din Betsaida, de lângă Marea Tiberiadei (sau Galileei), fiul lui Iona, și era, ca și fratele său, Sfântul Andrei, pescar pe această mare. Andrei l-a prezentat pe Petru lui Isus, și Cristos l-a chemat pe Petru să devină discipol. În Evanghelia lui Luca, întâmplarea spune că Petru a prins atât de mulți pești încât a căzut în fața lui Isus care i-a spus: „Nu te teme. De acum te voi face pescar de oameni.”

Isus i-a dat lui Simon un nou nume: Chefa, sau „piatră”. Devenind un discipol al lui Isus, Petru a recunoscut în El pe Mesia, Fiul lui Dumnezeu. Cristos i-a spus: „Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi biserica Mea”. El a adăugat: ”Ție îți voi da cheile Împărăției Cerului. Ceea ce vei lega pe pământ, va fi legat în ceruri, iar ceea ce vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat în ceruri.”

Petru a fost mereu numit primul dintre Apostoli în descrierile din Noul Testament, și făcea parte din cercul apropiaților lui Isus, împreună cu Iacob și Ioan. Despre el se vorbește mai mult decât despre ceilalți discipoli, și a fost lângă Isus când a avut loc Schimbarea la Față, la învierea fiicei lui Iair, în Agonia din Grădina Ghetsimani. L-a ajutat la Cina cea de Taină și a avut un rol important în Patimile Mântuitorului. Când Învățătorul a fost arestat, el a tăiat cu sabia urechea dreaptă a lui Malchus, servitorul Marelui Preot, și s-a lepădat de trei ori de Isus, așa cum a prezis El. Petru, „ieșind afară, a plâns amar”.

După Înviere, Petru a mers la mormânt împreună cu ”celălalt discipol”, după ce a aflat vestea de la femei. Prima apariție a lui Cristos Înviat a fost în fața lui Petru, înaintea celorlalți discipoli, și când Isus a apărut în fața discipolilor pe malul Tiberiadei, i-a dat lui Petru binecunoscuta poruncă: „Paște mielușeii Mei… Paște oile Mele… Paște oile Mele”.

Imediat după Înălțarea la cer, Petru a luat rolul de conducător incontestabil al Apostolilor, poziția lui fiind evidentă în Faptele Apostolilor. El a desemnat un înlocuitor al lui Iuda Iscarioteanul; a vorbit primul mulțimii care se adunase după Coborârea Duhului Sfânt la Rusalii; a fost primul Apostol care a făcut minuni în numele Domnului; și a rostit sentința asupra necinstiților Anania și Safira.

Petru a fost esențial în răspândirea Evangheliei la neamuri. L-a botezat pe romanul păgân Cornelius, și la Conciliul din Ierusalim a susținut predicarea către neamuri, permițând astfel noii Biserici să devină universală. Întemnițat de regele Irod Agripa, a fost ajutat să evadeze de către un înger. Și-a reluat apoi apostolatul în Ierusalim și eforturile lui misionare au inclus călătorii în orașe din lumea păgână precum Antiohia, Corint și în cele din urmă Roma. A făcut referire la Cetatea Eternă în prima sa Scrisoare, spunând că scrie din Babilon.

Este sigur că Petru a murit la Roma și că martiriul lui a avut loc în perioada în care a domnit împăratul Nero, probabil în anul 64. Mărturiile despre martiriul său sunt ample, incluzând cele ale lui Origene, Eusebiu de Cezareea, Sf. Clement I al Romei, Sf. Ignațiu și Sf. Irineu. Conform unei bogate tradiții, Petru a fost răstignit pe Colina Vaticanului cu capul în jos, deoarece s-a declarat nedemn de a muri la fel ca Domnul. A fost mai apoi înmormântat pe Colina Vaticanului, și excavațiile făcute sub Bazilica San Pietro au scos la iveală probabilul mormânt, iar relicvele lui sunt acum păstrate sub altarul principal din Bazilică.

Din primele zile ale Bisericii, Petru a fost recunoscut ca Principele Apostolilor și primul Pontif Suprem, și astfel Scaunul său din Roma s-a bucurat de poziția de primat asupra întregii Biserici Catolice. În timp ce principala lui sărbătoare este în data de 29 iunie, el este sărbătorit în calendarul latin și în zilele de 22 februarie și 18 noiembrie. În arta liturgică, este reprezentat ca un bărbat în vârstă care ține niște chei și o carte. Simbolurile lui includ o cruce cu capul în jos, o barcă și un cocoș. (traducere: Teodora Capan)

Sf. Paul

• Apostol
• c.3-c.65
• n.: în c.3, Tarsus, Cilicia (azi Turcia)
• d.: în c.65, Roma, Italia
• 25 ianuarie, 29 iunie, 18 noiembrie (latin)
• 29 iunie (bizantin)
• 

 

Sfântul Paul, neobositul Apostol al Neamurilor, a fost convertit de la iudaism pe drumul spre Damasc. A rămas câteva zile în Damasc după Botezul lui și apoi a mers în Arabia, probabil pentru un an sau doi, pentru a se pregăti pentru viitoarea sa activitate misionară. Întors la Damasc, a stat acolo pentru un timp, predicând în sinagogi că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu. Pentru aceasta a fost urât de iudei și a trebuit să plece din oraș. A mers apoi la Ierusalim pentru a-l întâlni pe Petru și a aduce omagiu capului văzut al Bisericii.

Mai târziu s-a întors în orașul său natal, Tars, unde a început să evanghelizeze propria provincie, până a fost chemat de Barnaba la Antiohia. După un an, din cauza unei foamete, Barnaba și Paul au fost trimiși cu ajutoare la comunitatea săracă de creștini din Ierusalim. După ce și-au îndeplinit misiunea, s-au întors în Antiohia. Curând după aceasta, Paul și Barnaba au făcut prima călătorie misionară, vizitând insulele Cipru, apoi Pamfilia, Pisidia, Lycaonia, toată Asia Mică, și au înființat Biserici în Pisidia, Antiohia, Iconium, Lystra și Derbe.

După Conciliul de la Ierusalim, Paul, însoțit de Sila și mai apoi de Timotei și Luca, a făcut a doua sa călătorie, mai întâi revizitând Bisericile întemeiate de el în Asia Mică, apoi a trecut prin Galatia. La Troas, Paul a avut o viziune a unui macedonian, care pentru el a fost o chemare a lui Dumnezeu pentru a evangheliza Macedonia. Astfel a navigat către Europa, și a predicat Evanghelia în Filipi, Tesalonic, Berea, Atena și Corint. Apoi s-a întors în Antiohia trecând prin Efes și Ierusalim.

În a treia călătorie misionară, Paul a vizitat aproape aceleași regiuni ca și în cea de a doua călătorie, dar a mers și în Efes, unde a rămas aproape trei ani, și care a fost centrul activității sale misionare. Avea planuri și pentru alte călătorii misionare, intenționând să părăsească Ierusalimul pentru Roma și Spania. Persecuțiile iudeilor l-au împiedicat însă să își îndeplinească acest scop. După doi ani în care a fost prizonier în Cezarea a reușit să ajungă la Roma, unde a fost ținut în lanțuri încă doi ani.

Faptele Apostolilor nu ne oferă alte informații despre ce a urmat în viața Apostolului. Totuși aflăm din Scrisorile pastorale și din tradiție că la finalul celor doi ani, Sfântul Paul a fost eliberat din închisoarea din Roma și a mers în Spania, apoi în Orient, după care s-a întors la Roma, unde a fost închis a doua oară, iar în anul 67 a fost decapitat.

Sfântul Paul, cu interes neobosit și afecțiune paternă pentru Bisericile înființate de el, ne-a dat paisprezece Scrisori canonice. Totodată este destul de sigur că el a scris și alte scrisori care nu mai există. În Scrisorile lui, Sfântul Paul se arată ca fiind un gânditor creștin profund, și a avut o influență formativă de durată în dezvoltarea creștinismului. Odată cu trecerea secolelor a devenit mai clară măreția minții și a spiritului lui. (traducere: Teodora Capan)

Ss. Petru şi Paul

• 29 iunie (latin)
• 29 iunie (bizantin)
• 

Sărbătoarea, mai exact solemnitatea Sfinţilor Petru şi Pavel este una dinte cele mai solemne ale anului liturgic. Ea apare în calendarul sfinţilor chiar înainte de sărbătoarea Crăciunului şi, începând din secolul al IV-lea, era obiceiul de a se celebra trei sfinte Liturghii în această zi: prima în bazilica Sfântului Petru în Vatican, a doua în bazilica Sfântului Pavel din afara zidurilor Romei şi a treia în catacombele Sfântului Sebastian, unde rămăşiţele pământeşti ale celor doi apostoli au trebuit să fie ascunse un anumit timp pentru a le feri de profanare. Un ecou al celor trei slujbe din sărbătoarea Sfinţilor Apostoli este păstrat în faptul că afară de slujba zilei, există o slujbă şi în ajunul sărbătorii. După Preacurata Fecioara Maria, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, împreună cu Sfântul Ioan Botezătorul, sunt sfinţii amintiţi în anul liturgic de cele mai multe ori şi cu cea mai mare solemnitate. Afară de solemnitatea de la 29 iunie, mai există o comemorare la 25 ianuarie, conversiunea Sfântului Pavel, una la 22 februarie, Catedrala Sfântului Petru şi una la 18 noiembrie, sfinţirea bazilicilor dedicate fiecăruia dintre ei.

Mult timp s-a considerat că 29 iunie ar fi fost ziua în care, în anul 67, ei şi-au mărturisit credinţa prin vărsarea sângelui, Sfântul Petru pe Colina Vaticană, iar Sfântul Pavel în localitatea numită astăzi Tre Fontane. În realitate, chiar dacă faptul martiriului este de netăgăduit şi este de asemenea dovedit istoric că s-a petrecut la Roma, nu se poate stabili cu certitudine nici ziua şi nici chiar anul morţii celor doi apostoli. În timp ce pentru Sfântul Pavel mărturiile vechi sunt de acord asupra anului 67, pentru Sfântul Petru părerile sunt diferite şi cercetătorii par să prefere anul 64, an în care, după cum afirma chiar istoricul păgân Tacit, „o nespus de mare mulţime de creştini” a murit în persecuţia ce a urmat după incendiul Romei.

Se pare că sărbătoarea Sfinţilor Petru şi Pavel ar fi fost fixată la data de 29 iunie pentru a înlocui sărbătoarea păgână care preamărea pe Romulus şi Remus, cei doi fondatori ai Cetăţii Eterne. Sfinţii Petru şi Pavel, deşi nu sunt primii care au adus credinţa creştină în Roma, ei sunt de fapt „fondatorii” Romei creştine. Vechiul imn liturgic „Decora lux aeternitatis” – „Frumoasa lumină a eternităţii”, îi numea „Romae parentes” – „Părinţi ai Romei”, procreatori ai Romei; unul dintre imnurile noului breviar vorbeşte despre Roma care „fundata tali sanguine” – „zidită cu un sânge atât de nobil” – „celsum verticem devotionis extulit” – „a ridicat cea mai înaltă culme a dăruirii”. Cuvântul şi sângele sunt forţele vii cu care Sfinţii Petru şi Pavel, uniţi cu Cristos, au plămădit şi plămădesc Roma creştină şi Biserica întreagă.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

Sf. Emma de Gurk

• călugăriţă
• c.980-1045
• n.: în c.980, Friesach, Kärnten, Austria
• d.: la 29 iunie 1045, Gurk, Kärnten, Austria
• 29 iunie (latin)
• 

• A fost declarată...

  
  

  • fericită la 21 noiembrie 1287
  • sfântă la 5 ianuarie 1938, de Papa Pius al XI-lea

Emma de Gurk (Austria) a trăit în veacul al XI-lea, născută într-o familie nobilă. Căsătorită o vreme, a rămasă văduvă încă din tinereţe. Şi-a folosit averea pentru ajutorarea celor săraci, şi şi-a închinat viaţa rugăciunii, faptelor de binefacere şi de pocăinţă aspră. Emma a întemeiat două mănăstiri, şi a murit la 27 mai 1045. Plină de generozitate în a veni în ajutorul altora şi a le oferi din belşug darul său, a rămas totdeauna aspră şi necruţătoare cu ea însăşi; astfel a reuşit să ajungă la desăvârşirea creştinească în condiţia foarte dificilă de văduvă, expusă la mii de curse viclene din partea rudelor mai apropiate sau mai depărtate, deoarece o ştiau fără sprijin şi râvneau la bogăţiile ei.

Sfântul Bernardin de Siena, într-o cuvântare înflăcărată adresată văduvelor creştine, spunea: „Eşti tânără? Ţine-ţi trupul în frâu cu frânele disciplinei. Vreau să înveţi a trăi ca şi o călugăriţă. Fii sinceră faţă de tine însăţi. Vrei bărbat? Mergi şi căsătoreşte-te, în numele Domnului, şi linişteşte-te. Dar nu vei găsi deplina mângâiere. De aceea, eu nu văd o cale mai bună decât să rămâi o văduvă adevărată, şi să slujeşti lui Dumnezeu cum vei putea mai bine în tot timpul vieţii tale”.

Ema, cu un singur m, este un diminutiv de la Emanuela sau de la alte prenume. Emma, cu doi m, ca nume independent, provine din limba germană veche şi este forma feminină a unui nume care însemna: aparţinând zeului Irmin, zeul forţei. În toate limbile există multe nume care exprimă o legătură a omului cu divinitatea: aceste nume se numesc teoforice. Pentru creştini, chiar dacă astfel de nume provin din mitologii, ele pot aminti legătura sufletului omenesc cu Treimea dătătoare de viaţă. Creştinul ştie însă, şi Sfânta Emma a fost conştientă de acest lucru, că legătura omului cu Dumnezeu se realizează nu prin nume, ci prin fapte: „Nu cel care îmi zice mie Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerului, ci acela care împlineşte voia Tatălui Meu”.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti