Calendar Romano-Catolic - 29 aprilie 2020

[altmariustotal catolic]

Sf. Hugo de Cluny

• abate
• 1024-1109
• n.: la 13 mai 1024, Semur, Brionnais, Franţa
• d.: la 28 aprilie 1109, Cluny, Franţa
• 29 aprilie (latin)

• A fost declarat…

  sfânt la 6 ianuarie 1120, de Papa Calistus al II-lea

Se cunosc cel puţin 16 sfinţi sau fericiţi care au purtat numele Hugo; între ei şi Sfântul Hugo, abate (stareţ) la renumita mănăstire benedictină din Cluny, Franţa. La vârsta de 20 de ani Hugo de Cluny a fost sfinţit preot, apoi a devenit prior (conducător al unui sector din mănăstire) şi la 25 de ani este ales abate al mănăstirii din Cluny, un mare focar de viaţă religioasă şi de cultură din acele timpuri.

În acel timp, Biserica Catolică trecea printr-o perioadă de mari frământări şi de scădere a nivelului de viaţă spirituală a credincioşilor şi a clerului; simonia – vânzarea şi cumpărarea funcţiilor bisericeşti -, nepotismul şi imoralitatea multor clerici făceau ravagii în via Domnului. Sfântul Papă Grigore al VII-lea (1073-1085) a început opera de refacere şi reorganizare a Bisericii, operă pe care succesorii săi au continuat-o. Hugo de Cluny a răspuns chemării, angajându-se cu sinceritate în lucrarea de reînnoire şi deplină dăruire sufletească. Viaţa sa personală a fost o mărturie vie a acestei transformări.

Hugo a contribuit mult la dezvoltarea vieţii mănăstireşti, fiind unul dintre principalii susţinători şi propagatori ai reformei vieţii de mănăstire, reformă începută şi realizată în mod strălucit în mănăstirea benedictină din Cluny. Aici, după cum nota acel sever observator, care a fost Sfântul Petru Damian, viaţa călugărească era luată în serios. „Ce să mai spunem despre severitatea pocăinţei, păstrarea cu stricteţe a Regulei, respectul pentru sfinţenia mănăstirii şi a orelor de tăcere? În timpul de studiu, sau de lucru, sau de citire a Sfintelor Scripturi, nimeni nu umblă pe culoare încoace şi încolo, nimeni nu vorbeşte decât în caz de trebuinţă… Participarea la serviciile divine ocupă cea mai mare parte din zi, în aşa fel încât afară de timpul folosit pentru muncă, nu rămâne decât o jumătate de oră de conversaţie. Ei vorbesc foarte puţin.” În timpul tăcerii de noapte, iar în locurile special determinate (bucătărie, sacristie, dormitorul, sufrageria şi holul exterior) chiar în timpul zilei nu se vorbeşte decât prin semne alese astfel încât se exclude orice uşurătate.

În decursul istoriei, mai ales în Evul Mediu, mulţi creştini considerau că vor ajunge la o purificare şi o înaltă desăvârşire a vieţii dacă, părăsind pentru un timp locurile şi ocupaţiile obişnuite, se vor duce să viziteze Locurile sfinte unde a trăit, a murit şi a înviat Isus, sau morminte ale Sfinţilor martiri. Cartea „Urmarea lui Cristos” – „Imitatio Christi” – afirmă că puţini s-au întors acasă mai buni din aceste costisitoare şi primejdioase călătorii. Sufletele mari, asemenea Sfântului Hugo, au înţeles că purificarea şi desăvârşirea vieţii se realizează în reculegerea care ne permite să ne apropiem sufleteşte de Dumnezeu, de aceea au iubit liniştea şi retragerea în singurătate, cel puţin pentru anumite momente ale zilei. Este o alegere înţeleaptă ce dă un înţeles adânc şi numelui pe care l-au purtat; numele Hugo provine din cuvântul hug = inteligenţă, putere de cunoaştere, de a înţelege valoarea lucrurilor. Sfântul Hugo a înţeles deplin cuvântul psalmistului: „mai de preţ este o zi în lăcaşul tău, Doamne, decât mii de zile în palatele celor ce nu te au pe Tine în inimă”.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

Sf. Ecaterina de Siena

• Doctor al Bisericii, fecioară
• 1347-1380
• n.: la 25 martie 1347, Siena, Toscana, Italia
• d.: la 29 aprilie 1380, Roma, Italia
• 29 aprilie (latin)

• A fost declarată...

  
  

  • sfântă în 1461, de Papa Pius al II-lea

Istoria omenirii şi a Bisericii cunoaşte apariţia unor genii, persoane înzestrate cu daruri extraordinare, care au intervenit, uneori chiar din copilărie, în diferite domenii de activitate şi au adus schimbări profunde: Sfânta Ecaterina de Siena este un fel de geniu în viaţa spirituală şi în istoria Bisericii.

S-a născut în ziua de 25 martie 1347, fiind al 24-lea copil al familiei Iacob şi Lapa Benincasa, umili boiangii din oraşul Siena. Părinţii i-au dat numele de Ecaterina. La vârsta de şapte ani, dovedind o cunoaştere prematură a realităţilor şi primejdiilor vieţii, se obligă cu jurământ de a nu cunoaşte altă iubire decât a lui Cristos: este ceea ce s-a numit „căsătoria mistică a Ecaterinei”. Că acest act nu a fost rodul unei fantezii copilăreşti o va dovedi întreaga ei viaţă. Părinţii încearcă să o determine să se căsătorească, insistă, recurg la violenţă şi în cele din urmă îi interzic să mai iasă din casă. Timp de trei ani va duce o viaţă de aspră de singurătate; munceşte ca o servitoare, îşi impune posturi îndelungate, se învaţă să doarmă puţin şi fără încetare se aude murmurul rugăciunilor prin care imploră pe Dumnezeu să îi dăruiască adevărata cunoaştere de sine, părere de rău pentru greşelile făcute, întoarcerea păcătoşilor şi pacea lumii dezbinate. După trei ani de zile, tatăl se resemnează şi se declară de acord cu hotărârea fiicei sale.

Ea cere să fie primită în rândul Ordinului al III-lea Dominican şi, în sfârşit, părăseşte casa părintească. Oraşul era adesea câmpul de luptă între diferite familii, sau diferite grupări politice: străzile pline de răniţi, spitalele supraîncărcate, oamenii parcă cuprinşi de turbare, o determină pe Ecaterina, alături de un grup de femei inimoase, să iasă în stradă şi să pornească la lucru. Organizează ajutorarea celor sinistraţi şi săraci, intră în spitale şi îndeplineşte munci care erau rezervate bărbaţilor şi femeilor în vârstă; ajunsă în faţa unui lepros rău mirositor, pentru a-şi învinge repulsia ce o cuprinsese, se apleacă şi îi sărută picioarele desfigurate. Rănile, greutăţile, lipsurile nu o dezgustă; în schimb apropierea de sufletele împietrite în răutate o face uneori să leşine. Se ocupă de reeducarea fetelor decăzute, evacuează răniţii din învălmăşala luptelor de pe stradă, se apropie de muribunzi şi îi pregăteşte de moarte.

În 1369 este condamnat la moarte un tânăr din Perugia pentru încercare de revoltă: el se frământă îngrozitor şi din disperare blesteamă pe Dumnezeu şi pe oameni. Cu o zi înainte de execuţie, în celulă intră o tânără de douăzeci şi doi de ani, care îl invită să se roage împreună cu ea: rugăciunea aduce pacea şi credinţa în sufletul lui zbuciumat; cere să se spovedească şi să primească Sfânta Împărtăşanie şi liniştit aşteaptă sfârşitul. A doua zi, când ajunge la eşafod, tânăra era acolo. Îi ia capul în mâinile ei delicate şi îi şopteşte numele „Isus”; apoi „fratele meu dulce, e ziua nunţii: peste puţin vei începe viaţa fără de sfârşit!”

Îndrăzneşte să înfrunte mulţimea agitată, luând apărarea evreilor şi a copiilor nelegitimi, după care se arunca cu pietre. Eroismul Ecaterinei ajunge la culme în timpul ciumei din 1374, când refuză să părăsească oraşul, alături de alte douăzeci şi şapte de femei, cu care îngrijeşte pe ciumaţi, cară în spate trupurile celor morţi, ajută la îngroparea lor. Când flagelul a încetat, concetăţenii ei îi răsplătesc munca şi jetfele cu vorbe de ocară şi insinuări răutăcioase. Era ultima piatră preţioasă în coroana de merite a Ecaterinei. Cristos, Mântuitorul, îi apare într-o vedenie şi îi întipăreşte semnele rănilor Sale, la mâini, la picioare şi la coastă; Ecaterina va purta aceste răni până la moarte. Apoi îi spune: „De acum vei părăsi chilia ta, oraşul şi ţara. Eu voi fi cu tine şi te voi duce să vorbeşti întregii lumi. Vreau să te trimit la Episcopi, la conducătorii Bisericii şi ai creştinătăţii, pentru ca o femeie slabă să dea de ruşine mândria celor tari.”

În această perioadă, Italia era pradă unor războaie fratricide. Părintele creştinătăţii, Papa, era încă prizonier în castelul de la Avignon, şi când Urban al V-lea revine la Roma, este nevoit să se întoarcă la Avignon din pricina răscoalelor puse la cale de unele familii interesate. Urban al V-lea moare plin de tristeţe şi îl urmează Grigore al XI-lea. Ecaterina merge din capitală în capitală de provincii şi de ţări, fiind considerată o mesageră a Cerului. Ajunsă la Grigore al XI-lea, îi spune: „Ridică-te, fii bărbat – îţi spun eu că nu trebuie să te temi de nimic.” Grigore al XI-lea revine la Roma. Dacă „exilul babilonic” al Bisericii a luat sfârşit, este darul lui Dumnezeu şi meritul Ecaterinei de Siena. Dar cu intrarea triumfală a Papei în Roma, nu a luat sfârşit misiunea Ecaterinei: trebuia începută opera de refacere a vieţii spirituale ajunsă într-o stare jalnică, atât în rândul credincioşilor, cât şi al clerului.

Ecaterina, neştiind să scrie, dictează zeci de scrisori, uneori la mai mulţi secretari, scrisori adresate Papei, Episcopilor, regilor, condotierilor şi multor persoane simple. Ni s-au păstrat 307 dintre ele: sunt pline de înţelepciune, credinţă şi realism. De asemenea a dictat şi o carte: „Dialog despre Providenţa Divină”, carte care l-a determinat pe Papa Paul al VI-lea, la 4 octombrie 1970, să o declare pe Sfânta Ecaterina de Siena „Învăţător al Bisericii”.

Răspunzând chemării Papei Urban al VI-lea, vine din nou la Roma pentru a-l ajuta în rezolvarea unor probleme însemnate. Aici se îmbolnăveşte grav. În dimineaţa zilei de duminică, 29 aprilie 1380, se adresează celor dragi care o încurajau: „Să vă iubiţi cu sinceritate unii pe alţii”, şi după ce mai rosteşte odată numele „Isus”, inima ei încetează a mai bate. Ecaterina de Siena părăseşte pământul, dar lasă prin viaţa, scrisorile şi opera ei, un izvor de lumină şi de încurajare. În 29 aprilie 1461 a fost ridicată la cinstea altarelor, iar în 1939 a fost proclamată patroana principală a Italiei, împreună cu Sfântul Francisc de Assisi.

„Tu ai voit, Doamne, să trimiţi o femeie, care să scuture Roma de praf, fără a sfărâma mormântul lui Petru.” (L. De la Bouillerie)

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

„I-ai dat harul să pătrundă misterele insondabile ale vieţii tale divine şi să iubească Biserica ta cu o inimă mare şi plină de pasiune. În tăcerea unei asidue rugăciuni, contempla frumuseţea ta, şi în faţa discordiilor şi a schismei, ea îşi ridica vocea plină de însufleţire, ca să se refacă unitatea fiilor tăi „[1].

În evul mediu târziu, în domeniul civil, ca şi în cel bisericesc, oamenii se sfâşiau în lupte interne, provocând războaie între state şi schismă în Biserică, chiar riscul supravieţuirii civilizaţiei creştine în faţa pericolului tot mai ameninţător al musulmanilor. Dumnezeu a ridicat atunci femei ca sfânta Brigitta a Suediei şi sfânta Ecaterina de Siena, care, prin carismele lor, au încercat să aducă pace în suflete şi să reconstruiască unitatea Bisericii, dând o contribuţie importantă, în unele aspecte bine determinate, la civilizaţia europeană.

Ecaterina Benincasa s-a născut la Siena, în cartierul popular Fontebranda, dintr-o familie de zugravi, în anul 1347. Era al douăzeci şi patrulea copil dintre cei douăzeci şi cinci ai soţilor Jacopo Benincasa şi Lapa Piagenti. La 6 ani, i-a apărut, într-o mare lumină, Isus îmbrăcat în veşminte pontificale şi înconjurat de o mulţime de sfinţi, printre care i-a recunoscut pe sfântul Petru, sfântul Paul şi sfântul Ioan. La 7 ani, în prezenţa sfintei Fecioare, se oferea ca mireasă lui Isus, pentru totdeauna, având pe deplin conştiinţa valorii acestui vot, aşa cum ea însăşi o va declara mai târziu confesorului ei.

„O chilie în minte”

Mama Lapa, foarte conştientă de situaţia socială a femeii de atunci, căuta să-şi pună la cale fetele. Pentru aceasta, atunci când Ecaterina a ajuns la vârsta de 12 ani, nu a voit să-i asculte „poveştile” şi a promis-o în căsătorie unui tânăr din Siena. Ecaterina, pentru a protesta şi pentru a se apăra, şi-a tăiat părul şi s-a baricadat în camera ei. Reacţia părinţilor a fost foarte dură. Au tras-o afară şi au obligat-o la muncile cele mai umile şi grele. Ecaterina nu s-a revoltat, dar cu ajutorul Duhului Sfânt, şi-a construit o chilie cu totul interioară, unde trăia alături de Mirele ei, în timp ce în exterior se dedica cu multă dăruire treburilor casei. Mai târziu, discipolilor ei, cufundaţi în multe activităţi pământeşti, putea să le spună: „Faceţi-vă o chilie în minte, din care să nu mai puteţi ieşi niciodată”.

Mama, care nu înţelegea să renunţe la proiectul ei, i-a spus: „Părul o să crească din nou şi atunci te vei căsători”. Din fericire, persecuţia familială a încetat, ceva mai târziu, când tatăl Jacopo, văzând-o rugându-se, şi-a dat seama că acea fiică nu era ca celelalte. Ecaterina, liberă, în sfârşit, să-şi urmeze viaţa, a cerut să îmbrace haina călugăriţelor din Al Treilea Ordin Dominican şi, timp de trei ani, s-a retras în tăcere aproape absolută în casa ei. A fost o perioadă de rugăciune şi de profundă asceză, cu încercări tipice nopţii simţurilor.

Mireasă a lui Cristos şi Maică a Bisericii

La 20 de ani, i-a apărut Isus împreună cu Maria şi alţi sfinţi, i-a pus inelul nupţial în deget şi, într-o viziune ulterioară, i-a cerut să se dedice reformării Bisericii. Se încheia astfel, am putea spune, ciclul vieţii sale ascunse. Ecaterina intra în viaţa publică, parcurgând nu numai drumurile Toscanei şi ale Italiei, dar chiar şi acelea din afara ţării. Urmând ascetica timpului, nu s-a dat în lături de la posturi şi penitenţe, ajungând până la a se flagela până la sânge, chiar de mai multe ori pe zi, pentru a obţine de la Dumnezeu convertirea păcătoşilor şi reforma Bisericii. Dragostea sa faţă de cei săraci şi bolnavi, asistarea condamnaţilor la moarte şi convertirile care-i urmau, curând, au atras atenţia şi entuziasmul poporului simplu, care o considera sfântă, dar şi calomniile şi persecuţiile din partea celor mai critici.

Numeroase personalităţi ale timpului, bărbaţi şi femei, oameni politici, cardinali, călugări şi laici au fost mişcaţi de carisma ei şi s-au adunat în jurul Ecaterinei, alegând-o ca mama şi învăţătoarea lor şi adresându-se ei pentru sfaturi nu numai pentru propria sfinţire, dar şi în problemele importante ale vieţii publice. Scrisorile Ecaterinei, atât de pline de înţelepciune, care circulau între discipolii ei, şi mişcarea spirituală ce creştea în jurul persoanei ei au început să-i preocupe pe oamenii Bisericii.

Capitlul general al dominicanilor, din 1374, a convocat-o pe Ecaterina, ca terţiară dominicană, la Florenţa, în „Santa Maria Novella”, pentru a-i examina credinţa. Capitlul a recunoscut deplina şi perfecta ei ortodoxie şi, pentru a evita pe viitor noi probleme, i-a dat ca ocrotitor şi confesor pe fratele Raimondo da Capua. O alegere care s-a dovedit a fi providenţială, deoarece înţeleptul călugăr a înţeles carisma Ecaterinei şi şi-a pus ştiinţa sa de teolog şi experienţa de om al lui Dumnezeu în serviciul carismei înseşi cu o fidelitate admirabilă.

Pasiunea pentru Biserică

Între timp, a murit Urban al V-lea, puţin după nefericita întoarcere la Avignon, şi fusese ales papa Grigore al Xl-lea. Noul papă, care o cunoscuse şi o admirase pe sfânta Brigitta a Suediei, de puţin timp plecată şi ea la cer, s-a bucurat când a aflat de influenţa pe care Ecaterina o avea în Italia. Sieneza, preocupată de diviziunile existente între principii creştini, a făcut tot ce îi era în putinţă pentru a-i uni şi a mers la Pisa, care, republică maritimă, îi facilita contactele cu personalităţile politice ale timpului. La Pisa, în biserica „Sfânta Cristina”, în anul 1375, a primit stigmatele, ca semn al perfectei identificări cu Mirele ei răstignit, stigmate ce au rămas invizibile pentru a semnifica durerile, înainte de toate, de ordin moral pe care avea să le suporte pentru unitatea Bisericii.

La Avignon, aproape de papa

O conjuraţie împotriva papei, organizată de Florenţa împreună cu alte oraşe din Toscana, Umbria şi Lazio, a provocat excomunicarea „oraşului florilor”. Conducătorii săi, impresionaţi de consecinţele chiar şi economice pe care le comporta pedeapsa bisericească, au cerut medierea Ecaterinei. Ea a întreprins călătoria însoţită nu doar de confesorul ei, dar şi de alţi discipoli. A fost primită cu ospitalitate şi cu multă onoare de papa, dar, între timp, la Florenţa s-a reaprins rivalitatea împotriva papei şi intervenţia Ecaterinei a devenit inutilă.

Sfânta nu şi-a pierdut, însă, timpul. A rămas la Avignon timp de trei luni, pentru că mersese acolo nu numai pentru Florenţa, dar, înainte de toate, pentru a-l readuce pe papa la Roma. A avut cu el mai multe întâlniri, i-a vorbit despre necesitatea de a se întoarce în scaunul roman pentru a începe o serie de reforme în Biserică şi i-a promis tot sprijinul ei, înainte de toate, prin rugăciune, şi apoi prin influenţa sa pe lângă mai-marii lumii. Conform unor autori[2], Ecaterina, în faţa şovăielilor papei, i-a amintit votul făcut în ziua alegerii sale, când tocmai se angajase înaintea lui Dumnezeu de a se întoarce la Roma. Fiind vorba despre un fapt personal şi secret, niciodată comunicat cuiva, papa a rămas profund tulburat în faţa acestei revelaţii şi a decis să-şi împlinească cât mai repede angajamentul său.

În acele luni, papa a avut posibilitatea de a cunoaşte bine opera Ecaterinei şi a voit să-i dea un semn al recunoaşterii sale, oferindu-i privilegii speciale, cum este acela al altarului portabil, care îi dădea dreptul preotului să poată celebra Liturghia pentru ea în orice loc, şi l-a confirmat pe fratele Raimondo da Capua ca ocrotitor şi confesor al ei. I-a încredinţat alţi trei preoţi care, având cu toate facultăţile, puteau s-o însoţească oriunde pentru a asculta spovezile penitenţilor ce în număr mare se converteau la trecerea ei.

Ecaterina a plecat de la Avignon numai în ziua următoare plecării papei. Când a ajuns la Genova, pontiful a avut un moment de ezitare şi, sub presiunile oamenilor Bisericii şi ale rudelor, era pe punctul de a se întoarce. Intervenţia ei a fost decisivă pentru a-l face să-şi continue drumul. În timp ce papa intra în Roma, primit cu mare solemnitate din partea poporului, Ecaterina s-a retras la Siena. De aici, a trebuit să intervină a doua oară pentru reconcilierea dintre oraşul Florenţa şi papa. După diverse şi dificile tratative, în care şi-a riscat propria-i viaţă, a putut să asiste la semnarea păcii, în anul 1378, când papa Grigore al XI-lea murise deja şi locul său fusese luat de noul ales, Urban al VI-lea.

Ea se gândea că de acum îşi îndeplinise misiunea şi, de aceea, şi-a dedicat în continuare cea mai mare parte a timpului în a dicta mesajul său spiritual, Dialogul divinei providenţe. În acesta, printr-un limbaj plin de afecţiune şi accesibil tuturor, a prezentat principalele adevăruri ale credinţei, aşa cum le-a perceput ea sub acţiunea Duhului. A vorbit despre Sfânta Treime, despre întruparea Cuvântului ca manifestare a iubirii milostive a lui Dumnezeu faţă de noi, despre rolul Mariei în economia mântuirii şi despre drumul spiritual al creştinului de la convertire şi până la întoarcerea în sânul Sfintei Treimi.

Foarte actuală este viziunea pe care ea o are despre Biserică; aceasta, întemeiată după imaginea Treimii, posedă prin dispoziţie divină comoara sângelui lui Cristos, pentru a-l dărui omenirii prin sacramente. Papa, ca un plăcut Cristos pe pământ, este cellario (nume dat călugărului care în comunitate avea grija hranei) al sângelui divin şi preoţii sunt administratorii acestuia (cei care îl distribuie). În raport cu Biserica, ea se simte fiică şi, în acelaşi timp, mamă: fiică, deoarece, ca orice creştin, în ea s-a născut pentru viaţa divină, şi mamă, deoarece Isus i-a dat misiunea de a o renaşte la o viaţă nouă, folosindu-se de toate mijloacele pentru reforma spirituală. Ea visa la o Biserică sfântă cu episcopi păstori, şi nu doar domni, şi cu preoţi plini de zel. O voia astfel din toată inima nu dintr-o viziune triumfalistă a creştinului, ci pentru ca Biserica să poată reface armonia în lume, dând oamenilor „Sângele lui Cristos, care generează pacea.

Pacea este marea viziune istorică a Ecaterinei. Pentru a o realiza, a înfăptuit reforma Bisericii prin trei mijloace foarte precise: înainte de toate, prin întoarcerea papei la Roma, singura persoană în măsură să provoace o adevărată reformă în rândul creştinilor; în al doilea rând, prin înnoirea vieţii bisericeşti (episcopi, preoţi şi călugări); şi, în al treilea rând, prin unitatea principilor creştini, pe care ea a încercat să-i reunească în „sfânta trecere”, adică într-o cruciadă niciodată înţeleasă ca un „război împotriva necredincioşilor”, dar ca o „misiune” ci care să li se facă cunoscută vestea cea bună.

Reformatoare a dominicanilor şi dominicanelor

Ecaterina, convinsă că numai persoane reînnoite prin evanghelie puteau reînnoi şi Biserica, s-a dedicat cu toate eforturile sale reformei călugărilor Ordinului sfântului Dominic, de care era legată prin condiţia ei de terţiară. În acest ordin, avea deja mulţi fii spirituali pe care putea conta şi, înainte de a muri, i-a făcut pe aceştia să promită că, la primul capitlu, îl vor alege ca superior general pe fratele Raimondo da Capua, aşa cum avea să se şi întâmple. Reforma a început în Italia şi apoi s-a răspândit în Germania, în Olanda, în Portugalia şi în alte ţări, readucând Ordinul Dominican, masculin şi feminin, la spiritul avut la origini.

În timp ce Ecaterina de Siena era angajată în această operă de asanare morală, un grup de cardinali au sabotat alegerea lui Urban al VI-lea şi l-au ales antipapă pe Clement al VII-lea. Ecaterina a alergat la Roma pentru a-l apăra pe papa legitim. La invitaţia pontifului, a vorbit în consistoriul cardinalilor rămaşi fideli, a scris scrisori reginei Giovanna di Napoli şi altor şefi de stat, pentru a se alinia cu toţii în apărarea singurului vicar al lui Cristos, şi a chemat la unitate capii comunităţilor creştine din Roma, înflăcărându-i prin cuvintele sale pentru a face zid de apărare în jurul lui Urban al VI-lea.

Cea mai grea încercare

Aceasta a fost, fără îndoială, cea mai dureroasă perioadă din viaţa Ecaterinei, lovită în iubirea ei cea mai mare. Acum se întreba dacă a făcut bine aducându-l pe papa la Roma, deoarece, dacă l-ar fi lăsat la Avignon, poate nu ar mai fi apărut schisma. În fiecare dimineaţă, parcurgea pe jos porţiunea de drum de acasă şi până la bazilica „Sfântul Petru”, unde petrecea întreaga zi în rugăciune, cerând de la Dumnezeu să conducă din nou la unitate Biserica sa.

Se stingea, la 29 aprilie 1380, cu inima sfâşiată de durere, neavând fericirea să vadă sfârşitul schismei. Fiilor spirituali, adunaţi în jurul patului ei de moarte, le recomanda, pe lângă dragostea fraternă, şi dragostea faţă de Biserică. Ea le spunea: „Să consideraţi ca ceva sigur, o, preaiubiţii mei fii, acum, când părăsesc trupul, că eu mi-am consumat şi dăruit viaţa în Biserică şi pentru Biserica sfântă; şi acest lucru este pentru mine un har special”.

A fost canonizată în 1491, declarată patroană a Italiei, împreună cu Francisc din Assisi, în 1939, şi învăţător al Bisericii, în 1970. A fost prima femeie, alături de sfânta Tereza de Avila, însemnată cu acest titlu, conferindu-se astfel actualitate şi universalitate vieţii şi învăţăturii sale.

Note:
[1] MA I, 942.
[2] Cf. Caterina da Siena, La veritâ dell’amore, apărută prin grija lui G. Cavallini, Citta Nuova, Roma 1978, 24, nota 24.

Sursa: "Martiri şi sfinţi din calendarul roman", Editura Sapientia, Enrico Pepe, trad. pr. Ioan Bişog