Calendar Romano-Catolic - 29 aprilie 2016

[altmariustotal catolic]

Sf. Ecaterina de Siena

• Doctor al Bisericii, fecioară
• 1347-1380
• n.: la 25 martie 1347, Siena, Toscana, Italia
• d.: la 29 aprilie 1380, Roma, Italia
• 29 aprilie (latin)
• http://www.sfinticatolici.ro/ecaterina-de-siena/
• 

 

Istoria omenirii şi a Bisericii cunoaşte apariţia unor genii, persoane înzestrate cu daruri extraordinare, care au intervenit, uneori chiar din copilărie, în diferite domenii de activitate şi au adus schimbări profunde: Sfânta Ecaterina de Siena este un fel de geniu în viaţa spirituală şi în istoria Bisericii.

S-a născut în ziua de 25 martie 1347, fiind al 24-lea copil al familiei Iacob şi Lapa Benincasa, umili boiangii din oraşul Siena. Părinţii i-au dat numele de Ecaterina. La vârsta de şapte ani, dovedind o cunoaştere prematură a realităţilor şi primejdiilor vieţii, se obligă cu jurământ de a nu cunoaşte altă iubire decât a lui Cristos: este ceea ce s-a numit „căsătoria mistică a Ecaterinei”. Că acest act nu a fost rodul unei fantezii copilăreşti o va dovedi întreaga ei viaţă. Părinţii încearcă să o determine să se căsătorească, insistă, recurg la violenţă şi în cele din urmă îi interzic să mai iasă din casă. Timp de trei ani va duce o viaţă de aspră de singurătate; munceşte ca o servitoare, îşi impune posturi îndelungate, se învaţă să doarmă puţin şi fără încetare se aude murmurul rugăciunilor prin care imploră pe Dumnezeu să îi dăruiască adevărata cunoaştere de sine, părere de rău pentru greşelile făcute, întoarcerea păcătoşilor şi pacea lumii dezbinate. După trei ani de zile, tatăl se resemnează şi se declară de acord cu hotărârea fiicei sale.

Ea cere să fie primită în rândul Ordinului al III-lea Dominican şi, în sfârşit, părăseşte casa părintească. Oraşul era adesea câmpul de luptă între diferite familii, sau diferite grupări politice: străzile pline de răniţi, spitalele supraîncărcate, oamenii parcă cuprinşi de turbare, o determină pe Ecaterina, alături de un grup de femei inimoase, să iasă în stradă şi să pornească la lucru. Organizează ajutorarea celor sinistraţi şi săraci, intră în spitale şi îndeplineşte munci care erau rezervate bărbaţilor şi femeilor în vârstă; ajunsă în faţa unui lepros rău mirositor, pentru a-şi învinge repulsia ce o cuprinsese, se apleacă şi îi sărută picioarele desfigurate. Rănile, greutăţile, lipsurile nu o dezgustă; în schimb apropierea de sufletele împietrite în răutate o face uneori să leşine. Se ocupă de reeducarea fetelor decăzute, evacuează răniţii din învălmăşala luptelor de pe stradă, se apropie de muribunzi şi îi pregăteşte de moarte.

În 1369 este condamnat la moarte un tânăr din Perugia pentru încercare de revoltă: el se frământă îngrozitor şi din disperare blesteamă pe Dumnezeu şi pe oameni. Cu o zi înainte de execuţie, în celulă intră o tânără de douăzeci şi doi de ani, care îl invită să se roage împreună cu ea: rugăciunea aduce pacea şi credinţa în sufletul lui zbuciumat; cere să se spovedească şi să primească Sfânta Împărtăşanie şi liniştit aşteaptă sfârşitul. A doua zi, când ajunge la eşafod, tânăra era acolo. Îi ia capul în mâinile ei delicate şi îi şopteşte numele „Isus”; apoi „fratele meu dulce, e ziua nunţii: peste puţin vei începe viaţa fără de sfârşit!”

Îndrăzneşte să înfrunte mulţimea agitată, luând apărarea evreilor şi a copiilor nelegitimi, după care se arunca cu pietre. Eroismul Ecaterinei ajunge la culme în timpul ciumei din 1374, când refuză să părăsească oraşul, alături de alte douăzeci şi şapte de femei, cu care îngrijeşte pe ciumaţi, cară în spate trupurile celor morţi, ajută la îngroparea lor. Când flagelul a încetat, concetăţenii ei îi răsplătesc munca şi jetfele cu vorbe de ocară şi insinuări răutăcioase. Era ultima piatră preţioasă în coroana de merite a Ecaterinei. Cristos, Mântuitorul, îi apare într-o vedenie şi îi întipăreşte semnele rănilor Sale, la mâini, la picioare şi la coastă; Ecaterina va purta aceste răni până la moarte. Apoi îi spune: „De acum vei părăsi chilia ta, oraşul şi ţara. Eu voi fi cu tine şi te voi duce să vorbeşti întregii lumi. Vreau să te trimit la Episcopi, la conducătorii Bisericii şi ai creştinătăţii, pentru ca o femeie slabă să dea de ruşine mândria celor tari.”

În această perioadă, Italia era pradă unor războaie fratricide. Părintele creştinătăţii, Papa, era încă prizonier în castelul de la Avignon, şi când Urban al V-lea revine la Roma, este nevoit să se întoarcă la Avignon din pricina răscoalelor puse la cale de unele familii interesate. Urban al V-lea moare plin de tristeţe şi îl urmează Grigore al XI-lea. Ecaterina merge din capitală în capitală de provincii şi de ţări, fiind considerată o mesageră a Cerului. Ajunsă la Grigore al XI-lea, îi spune: „Ridică-te, fii bărbat – îţi spun eu că nu trebuie să te temi de nimic.” Grigore al XI-lea revine la Roma. Dacă „exilul babilonic” al Bisericii a luat sfârşit, este darul lui Dumnezeu şi meritul Ecaterinei de Siena. Dar cu intrarea triumfală a Papei în Roma, nu a luat sfârşit misiunea Ecaterinei: trebuia începută opera de refacere a vieţii spirituale ajunsă într-o stare jalnică, atât în rândul credincioşilor, cât şi al clerului.

Ecaterina, neştiind să scrie, dictează zeci de scrisori, uneori la mai mulţi secretari, scrisori adresate Papei, Episcopilor, regilor, condotierilor şi multor persoane simple. Ni s-au păstrat 307 dintre ele: sunt pline de înţelepciune, credinţă şi realism. De asemenea a dictat şi o carte: „Dialog despre Providenţa Divină”, carte care l-a determinat pe Papa Paul al VI-lea, la 4 octombrie 1970, să o declare pe Sfânta Ecaterina de Siena „Învăţător al Bisericii”.

Răspunzând chemării Papei Urban al VI-lea, vine din nou la Roma pentru a-l ajuta în rezolvarea unor probleme însemnate. Aici se îmbolnăveşte grav. În dimineaţa zilei de duminică, 29 aprilie 1380, se adresează celor dragi care o încurajau: „Să vă iubiţi cu sinceritate unii pe alţii”, şi după ce mai rosteşte odată numele „Isus”, inima ei încetează a mai bate. Ecaterina de Siena părăseşte pământul, dar lasă prin viaţa, scrisorile şi opera ei, un izvor de lumină şi de încurajare. În 29 aprilie 1461 a fost ridicată la cinstea altarelor, iar în 1939 a fost proclamată patroana principală a Italiei, împreună cu Sfântul Francisc de Assisi.

„Tu ai voit, Doamne, să trimiţi o femeie, care să scuture Roma de praf, fără a sfărâma mormântul lui Petru.” (L. De la Bouillerie)

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

Sf. Hugo de Cluny

• abate
• 1024-1109
• sfânt la 6 ianuarie 1120, de Papa Calistus al II-lea
• n.: la 13 mai 1024, Semur, Brionnais, Franţa
• d.: la 28 aprilie 1109, Cluny, Franţa
• 29 aprilie (latin)
• 

Se cunosc cel puţin 16 sfinţi sau fericiţi care au purtat numele Hugo; între ei şi Sfântul Hugo, abate (stareţ) la renumita mănăstire benedictină din Cluny, Franţa. La vârsta de 20 de ani Hugo de Cluny a fost sfinţit preot, apoi a devenit prior (conducător al unui sector din mănăstire) şi la 25 de ani este ales abate al mănăstirii din Cluny, un mare focar de viaţă religioasă şi de cultură din acele timpuri.

În acel timp, Biserica Catolică trecea printr-o perioadă de mari frământări şi de scădere a nivelului de viaţă spirituală a credincioşilor şi a clerului; simonia – vânzarea şi cumpărarea funcţiilor bisericeşti -, nepotismul şi imoralitatea multor clerici făceau ravagii în via Domnului. Sfântul Papă Grigore al VII-lea (1073-1085) a început opera de refacere şi reorganizare a Bisericii, operă pe care succesorii săi au continuat-o. Hugo de Cluny a răspuns chemării, angajându-se cu sinceritate în lucrarea de reînnoire şi deplină dăruire sufletească. Viaţa sa personală a fost o mărturie vie a acestei transformări.

Hugo a contribuit mult la dezvoltarea vieţii mănăstireşti, fiind unul dintre principalii susţinători şi propagatori ai reformei vieţii de mănăstire, reformă începută şi realizată în mod strălucit în mănăstirea benedictină din Cluny. Aici, după cum nota acel sever observator, care a fost Sfântul Petru Damian, viaţa călugărească era luată în serios. „Ce să mai spunem despre severitatea pocăinţei, păstrarea cu stricteţe a Regulei, respectul pentru sfinţenia mănăstirii şi a orelor de tăcere? În timpul de studiu, sau de lucru, sau de citire a Sfintelor Scripturi, nimeni nu umblă pe culoare încoace şi încolo, nimeni nu vorbeşte decât în caz de trebuinţă… Participarea la serviciile divine ocupă cea mai mare parte din zi, în aşa fel încât afară de timpul folosit pentru muncă, nu rămâne decât o jumătate de oră de conversaţie. Ei vorbesc foarte puţin.” În timpul tăcerii de noapte, iar în locurile special determinate (bucătărie, sacristie, dormitorul, sufrageria şi holul exterior) chiar în timpul zilei nu se vorbeşte decât prin semne alese astfel încât se exclude orice uşurătate.

În decursul istoriei, mai ales în Evul Mediu, mulţi creştini considerau că vor ajunge la o purificare şi o înaltă desăvârşire a vieţii dacă, părăsind pentru un timp locurile şi ocupaţiile obişnuite, se vor duce să viziteze Locurile sfinte unde a trăit, a murit şi a înviat Isus, sau morminte ale Sfinţilor martiri. Cartea „Urmarea lui Cristos” – „Imitatio Christi” – afirmă că puţini s-au întors acasă mai buni din aceste costisitoare şi primejdioase călătorii. Sufletele mari, asemenea Sfântului Hugo, au înţeles că purificarea şi desăvârşirea vieţii se realizează în reculegerea care ne permite să ne apropiem sufleteşte de Dumnezeu, de aceea au iubit liniştea şi retragerea în singurătate, cel puţin pentru anumite momente ale zilei. Este o alegere înţeleaptă ce dă un înţeles adânc şi numelui pe care l-au purtat; numele Hugo provine din cuvântul hug = inteligenţă, putere de cunoaştere, de a înţelege valoarea lucrurilor. Sfântul Hugo a înţeles deplin cuvântul psalmistului: „mai de preţ este o zi în lăcaşul tău, Doamne, decât mii de zile în palatele celor ce nu te au pe Tine în inimă”.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti