SFINTUL SIMON
apostol
(sec. I)
“Domnul nostru, Isus Cristos, a stabilit conducători, maeştri ai lumii şi împărţitori ai misterelor sale divine. În plus, a voit ca ei să strălucească asemenea luminătorilor şi să lumineze nu numai în ţara iudeilor, dar şi în toate celelalteY Apostolii săi au fost coloanele şi fundamentul adevărului. Cristos afirmă că le-a dat lor aceeaşi misiune pe care el a primit-o de la Tatăl”[1].
Aceasta era convingerea primilor creştini şi ei îşi construiau propria viaţă pe credinţa transmisă lor de apostoli, adică de cei care şi-au împărţit viaţa cu Cristos, de la botezul său până la pătimirea şi învierea sa.
Iuda şi Simon, pe care Biserica îi venerează într-o singură sărbătoare, fac parte din colegiul apostolilor. În afara chemării pe care Isus le-a adresat-o pentru a-l urma, nu mai avem despre ei aproape nici o informaţie.
Simon este supranumit Canaaneul sau Zelotul, doi termeni care au aceeaşi semnificaţie, adică om plin de zel. Unii se gândesc că un atare titlu i-a fost atribuit datorită ataşamentului său faţă de legea şi de tradiţiile iudaice. Conform tradiţiei din secolul al II-lea, care a ajuns la noi prin Egesip, din secolul al II-lea, el i-ar fi succedat sfântului Iacob cel Mic în conducerea comunităţii creştine din Ierusalim, de la anul 62 şi până la 107. Că ar fi suferit apoi martiriul la Pella, unde se refugiase împreună cu comunitatea, pentru a evita cel de-al doilea război iudaic.
Alte tradiţii consideră că ar fi ajuns în Abisinia, unde ar fi fost răstignit, şi altele vorbesc, de asemenea, de un martiriu şi mai crud, cel al ferăstrăului. Poate asemenea tradiţii sunt amintirea suferinţei primilor creştini torturaţi prin astfel de metode. Nici apostolii nu au fost cruţaţi de asemenea experienţe.
[1] PG 74, 707.
[2] O. Knoch, Scrisoarea sfântului apostol Iuda, Morcelliana, Brescia 1996. Cit. în Jesus, nr. 12 (1996), pag. 128.
SFINTUL IUDA
apostol
(sec. I)
“Domnul nostru, Isus Cristos, a stabilit conducători, maeştri ai lumii şi împărţitori ai misterelor sale divine. În plus, a voit ca ei să strălucească asemenea luminătorilor şi să lumineze nu numai în ţara iudeilor, dar şi în toate celelalteY Apostolii săi au fost coloanele şi fundamentul adevărului. Cristos afirmă că le-a dat lor aceeaşi misiune pe care el a primit-o de la Tatăl”[1].
Aceasta era convingerea primilor creştini şi ei îşi construiau propria viaţă pe credinţa transmisă lor de apostoli, adică de cei care şi-au împărţit viaţa cu Cristos, de la botezul său până la pătimirea şi învierea sa.
Iuda şi Simon, pe care Biserica îi venerează într-o singură sărbătoare, fac parte din colegiul apostolilor. În afara chemării pe care Isus le-a adresat-o pentru a-l urma, nu mai avem despre ei aproape nici o informaţie.
Iuda are şi el un supranume: Tadeul, care înseamnă mărinimos.
În Noul Testament găsim o scrisoare a unui oarecare Iuda, fratele lui Iacob, dar studioşii nu consideră că ar trebui atribuită acestui apostol. Poate că autorul este un învăţător iudeo-creştin ce rezumă în această scrisoare de doar 25 de versete “o foarte bogată mărturie de credinţă, viaţă, rugăciune şi speranţă a comunităţii iudeo-creştine la sfârşitul secolului I”[2].
O informaţie sigură, în schimb, este întrebarea pe care i-a adresat-o Învăţătorului după ultima cină: “I-a zis Iuda, nu Iscarioteanul: *Doamne, cum se face că trebuie să te arăţi nouă şi nu lumii?+ I-a răspuns Isus: *Dacă cineva mă iubeşte şi împlineşte cuvântul meu, şi Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi vom locui împreună cu dânsul+“ (In 14,24).
După o tradiţie culeasă de istoricul Nichifor Calist, apostolul Iuda a evanghelizat Palestina, Siria şi Mesopotamia şi a murit martir la Edesa. Biserica siriană, în schimb, îl aminteşte ca martir la Arad, aproape de Beirut.
[1] PG 74, 707.
[2] O. Knoch, Scrisoarea sfântului apostol Iuda, Morcelliana, Brescia 1996. Cit. în Jesus, nr. 12 (1996), pag. 128.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius