Calendar Romano-Catolic - 28 ianuarie 2017

[altmariustotal catolic]

Sf. Efrem Sirul

• diacon, Doctor al Bisericii
• c.306-373
• n.: în c.306, Nisibis, Mesopotamia, Siria
• d.: la 9 iunie 373, Edessa, Irak
• 9 iunie (latin)
• 28 ianuarie (bizantin)
• 

 

Despre viaţa Sfântului Efrem cunoaştem foarte puţine lucruri. S-a născut la Nisibis în Mesopotamia de nord, la începutul secolului al IV-lea, probabil în 306. Avea şapte ani când Constantin cel Mare a dat edictul de la Milano, prin care acorda libertate deplină Bisericii creştine. Se pare totuşi că Efrem nu a putut să se bucure de libertatea cultului, nici măcar în cadrul familiei, deoarece tatăl său era preot păgân şi nu vedea cu ochi buni formaţia creştină pe care mama o dădea fiului. Efrem a fost alungat de acasă. La 18 ani a primit botezul şi a început să trăiască din munca proprie la Edessa (astăzi Orfa, în Turcia, la graniţa cu Siria) lucrând ca ajutor într-o baie publică. În anul 338 Nisibis localitatea natală, a fost atacată de perşi; Efrem s-a încadrat în armatele care o apărau.

Când Nisibis a căzut sub stăpânirea perşilor, Efrem a devenit diacon şi în anul 365 s-a mutat definitiv la Edessa, unde a deschis şi a condus o şcoală. Aici a şi murit la 9 iunie 373. Tradiţia ni-l aminteşte drept un om foarte aspru. Nu cunoştea limba greacă şi probabil acesta este motivul pentru care în opera sa literară nu se simte influenţa discuţiilor referitoare la Sfânta Treime, discuţii foarte aprinse în regiunile de limbă greacă. El expune, autentic, limpede şi precis, învăţătura creştină din vechime. Mijlocul folosit de Sfântul Efrem pentru răspândirea adevărului creştin este poezia şi pentru acest motiv este numit: „Harfa Duhului Sfânt”.

În acea perioadă începuse a se introduce „cântarea alternativă” la oficierea slujbelor religioase. Iniţiatorii au fost: Sfântul Ambrozie la Milano şi Diodor la Antiohia. Diaconul din Nisibis, aflat la frontiera creştinătăţii şi a lumii romane, a compus în limba maternă poezii cu un conţinut didactic şi însufleţitor, într-o formă lirică, adaptată cântului de masă. Caracterul popular al poeziilor sale a dus la o vastă răspândire a lor. Din Siria au ajuns în orientul mediteranian, datorită şi unei foarte frumoase traduceri în limba greacă.

Efrem nu scria cu gândul de a dobândi o glorie literară; el se slujea de poezie ca de un mijloc pastoral excelent, chiar în omiliile şi predicile sale. Cunoaşterea adâncă a Sfintelor Scripturi oferea geniului său peotic elementul cel mai adecvat pentru a pătrunde în misterele adevărului şi a scoate învăţăturile folositoare pentru poporul lui Dumnezeu.

Sfântul Efrem este şi poetul Madonei Preacurate; El i-a dedicat douăzeci de imnuri în care i se adresează cu o expresie de profundă pietate şi gingăşie. El o invocă pe Maria ca fiind „mai strălucitoare decât soarele, cea care a făcut pace între cer şi pământ; pacea, bucuria şi mântuirea lumii, coroana fecioarelor; cu totul curată, nevinovată, nesupusă putrezirii, preafericită, neprihănită, vrednică de laudă, vrednică de toată cinstea”.

Pentru doctrina lui profundă şi luminoasă, Papa Benedict al XV-lea, în anul 1920, l-a declarat pe Sfântul Efrem sirianul Învăţător al Bisericii Universale.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

Sf. Toma de Aquino

• preot, Doctor al Bisericii
• c.1225-1275
• n.: în c.1225, Roccasecca, Aquino, Napoli, Italia
• d.: la 7 martie 1274, Fossanuova, Terracina, Italia
• 28 ianuarie (latin)
• 

• A fost declarat…

  
  

  • sfânt la 18 iulie 1323, de Papa Ioan al XXII-lea

 

Sfântul Toma, născut pe la sfârşitul anului 1225 din contele de Aquino, în castelul de la Roccasecca, la vârsta de 18 ani, împotriva voinţei tatălui şi de-a dreptul urmărit de fraţi care ar fi voit să-l sechestreze, a intrat în ordinul predicatorilor sfântului Dominic. Şi-a completat formarea sa la Köln, la şcoala sfântului Albert cel Mare, şi apoi la Paris. În perioada studiului de la Paris, a devenit din student docent în filozofie şi teologie. A deţinut catedră şi la Orvieto, Roma şi Napoli.

Blând şi tăcut (la Paris îl supranumiseră „boul mut”), obez de constituţie, contemplativ şi evlavios, respectat de toţi şi iubit de toţi, Toma era mai presus de toate un intelectual. Mereu cufundat în studii, pierdea cu uşurinţă noţiunea timpului şi a locului: în timpul unei călătorii pe mare nici nu şi-a dat seama de o furtună îngrozitoare şi de vuietul corabiei lovite de valuri, atât era de cufundat în lectură. Dar ele nu au fost lecturi sterile, nici scop în sine. Motoul său, contemplata aliis tradere(„să împărtăşim altora cele contemplate”), s-a realizat într-o mulţime de cărţi care au ceva prodigios, dacă ne gândim că moartea l-a ajuns la încă tânăra vârstă de 48 de ani.

A murit, într-adevăr, în zorii zilei de 7 martie 1274, în mănăstirea cistercină de la Fossanova, în timp ce mergea la Conciliul din Lyon, convocat de fericitul Grigore al X-lea. Opera sa cea mai celebră este Summa theologiae, în stil simplu şi precis, de o claritate cristalină, unită cu o extraordinară capacitate de sinteză. Când Ioan al XXII-lea l-a înscris în catalogul sfinţilor, în anul 1323, celor care obiectau că Toma nu făcuse mari minuni nici în viaţă nici după moarte, papa le-a răspuns printr-o frază renumită: „Câte propoziţii teologice a scris, atâtea minuni a făcut”.

Primatul inteligenţei, cheia de boltă a întregii opere teologice şi filozofice a doctorului angelic (după cum a fost numit după secolul al XV-lea), nu se reducea la un intelectualism abstract, scop al lui însuşi. Inteligenţa este iubire condiţionată şi condiţionantă. „Lumină intelectuală plină de iubire – iubire a adevăratului bine, plină de bucurie…”, aşa a tradus Dante, unul dintre primii tomişti, în poezie, conceptul tomist de inteligenţă-beatitudine… Gândirea sfântului Toma a fost, timp de secole, baza studiilor filozofice şi teologice a seminariştilor şi a cunoscut o deosebită reînflorire în timp, prin opera lui Leon al XIII-lea şi a lui Jacques Maritain. Şi poate deosebit de actuale, mai mult decât marile Summae, sunt tocmai Opuscule teologico-pastorale şi Opuscule spirituale, mereu retipărite.

Sursa: "Sfântul zilei", de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini, Edizioni Paoline, 1978, trad. pr. Iosif Agiurgioaei

SFÂNTA OLIMPIA (?-410)

 

 

Şaptesprezece dintre scrisorile rămase de la Sfântul Ioan Gură de Aur (344-407) sunt adresate unei nobile doamne, diaconesă a Bisericii din Constantinopol, căreia el îi destăinuie frământările sufletului, durerile exilului, planurile pentru restabilirea ordinii şi a păcii în oraş. Femeia nobilă care s-a învrednicit de prietenia marelui sfânt Părinte este Sfânta Olimpia.

Tatăl Olimpiei, contele Anicius, ocupa o funcţie înaltă de stat, iar mama era rudă cu regele Armeniei. La formarea ei culturală şi morală a contribuit mult sora Sfântului Anfiloc, prieten al Sfântului Vasile, precum şi Sfântul Grigore de Nazianz. Când Olimpia s-a căsătorit, la vârsta de optsprezece ani, cu Nebridius, intendentul domeniilor împăratului Teodosie cel Mare, l-a invitat şi pe Grigore, atunci retras la Arianze, să ia parte la nuntă. Bătrânul episcop i-a scris: „Nu ar fi nici uşor, nici decent pentru un bătrân reumatic ca mine să se aşeze la un banchet nupţial. Pentru tine, fiica mea, după Dumnezeu, soţul tău să aibă întotdeauna cel dintâi loc în inima ta; să împărţiţi amândoi şi bucuriile, şi durerile voastre; el să se ocupe cu treburile din afară, iar tu să-ţi rezervi vârtelniţa, lâna şi meditarea Sfintelor Scripturi, în casă... Şi să ajungi să-i vezi pe copiii copiilor tăi crescând şi lăudându-l pe Domnul”. Dorinţa sfântului episcop nu s-a împlinit, căci, după douăzeci de luni, Nebridius a murit şi a lăsat-o pe Olimpia văduvă la douăzeci de ani, stăpână a unei averi imense.

Mulţi pretendenţi i-au cerut mâna, dar ea nu a voit să mai ştie de o a doua căsătorie. Împăratul Teodosie a obligat-o să-l ia în căsătorie pe un oarecare Elpidius, dar şi acesta a fost refuzat categoric. Atunci, împăratul a ordonat să i se pună sechestru pe toate bunurile, până când îşi va schimba hotărârea.

Olimpia a rămas neclintită. Mai mult chiar, a cerut de la patriarhul Constantinopolului, Sfântul Nectarie, să fie primită în rândul diaconeselor, pentru a se dedica în întregime lui Dumnezeu şi operelor de binefacere. Când pe scaunul patriarhal a ajuns episcopul Ioan al Antiohiei, supranumit Gură de Aur, Olimpia era deja renumită pentru zelul şi eforturile depuse în slujba Bisericii; noul patriarh i-a acordat toată încrederea şi prietenia sa. Deoarece a rămas credincioasă acestei prietenii şi atunci când curtea imperială l-a trimis în exil pe severul judecător al păcatelor vremii, ea însăşi a fost alungată din Constantinopol, comunitatea diaconeselor desfiinţându-se, toate bunurile fiind confiscate; în cele din urmă, au exilat-o în Nicomedia, unde a murit în jurul anului 410.

 

Numele personal Olimpia aminteşte de numele Olimp, locuinţa zeilor în mitologia greacă, sau de oraşul Olimpia, unde au luat naştere jocurile olimpice, olimpiadele, în anul 776 î. Cristos.

Toate aceste nume sunt apropiate de verbul lampein = a lumina, a străluci. Dacă se ia în considerare această apropiere, Olimpia ar avea înţelesul de „persoană care poartă sau răspândeşte lumina”. Ca nume personal, există şi forma masculină Olimpiu.