Calendar Romano-Catolic - 28 februarie 2017

[altmariustotal catolic]

Sf. Roman

• abate
• c.390-c.465
• n.: în c.390, Upper Bugey, Franţa
• d.: în c.465
• 28 februarie (latin)
• 

Primele contacte ale monahismului oriental cu lumea latină au fost favorizate de frecventele exiluri la care a fost condamnat sfântul Atanasie. De fapt monahismul occidental a început în secolul al IV-lea, fiind menit să producă efecte de perfecţiune spirituală şi progres civil. Este de ajuns să-l amintim pe sfântul Benedict. Prima mănăstire din Galia a apărut în anul 371 prin grija sfântului Martin din Tours: apoi a existat o neprevăzută înflorire de abaţii, într-una din care, la Ainay, lângă Lyon, îl găsim la începutul secolului al V-lea pe călugărul Roman.

Nemulţumit de regula totuşi rigidă care era în vigoare în mănăstirea sa, cu permisiunea abatelui, având un text al Sfintei Scripturi şi cu uneltele de lucru pe spate, s-a retras în necunoscuţii munţi Jura. Apoi urmele lui s-au pierdut, dar aceasta nu a împiedicat ca după câţiva ani fratele său Lupicin, rămas văduv, să-i descopere sihăstria şi să i se asocieze, atrăgând după sine alţi oameni. Roman şi Lupicin au făcut loc noilor veniţi, ridicând o primă mare mănăstire la Condat şi o a doua la Leuconne. Apoi a venit la ei şi o soră a sa, pentru care au construit o a treia mănăstire, nu prea departe, în localitatea numită La Beaume.

Cei doi fraţi împărţeau în perfectă armonie conducerea noilor comunităţi. Temperamentele lor, diametral opuse, se completau reciproc: Roman era un spirit tolerant, înclinat spre înţelegere şi mărinimie; Lupicin era auster, intransigent faţă de regulă, faţă de care cerea o observare absolută. Astfel, după o recoltă foarte bogată, după ce călugării au uitat de rigidele norme ale abstinenţei, Lupicin a dispus aruncarea proviziilor în râu şi a dispus ca la masă se servească numai o supă de orz. Doisprezece călugări nu au fost de acord cu o astfel de austeritate şi au părăsit conventul: Roman a alergat după ei şi i-a implorat cu lacrimi în ochi să se întoarcă la staul.

Bunătatea sa a triumfat şi cu această ocazie. Mai târziu, în timpul unui pelerinaj la mormântul sfântului Mauriţiu din Geneva, făcut împreună cu un călugăr de-al său, sfântul Pallade, găsind adăpost pentru noapte în coliba în care se ascundeau doi sărmani leproşi, Roman nu a ezitat să-i îmbrăţişeze. În dimineaţa următoare cele două epave umane au constatat că sunt complet vindecate şi au alergat în oraş pentru a povesti cele întâmplate. Alte minuni s-au constatat în timpul acelui pelerinaj. Apoi, bunul şi preapiosul Roman s-a întors definitiv la singurătatea din Condat, unde i-a precedat pe fratele şi sora, mergând spre mormânt, în anul 463; se născuse în jurul anului 390.

Sursa: "Sfântul zilei", de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini, Edizioni Paoline, 1978, trad. pr. Iosif Agiurgioaei

Fer. Antonia de Florenţa

• călugăriţă
• 1400-1472
• n.: în 1400, Florenţa, Italia
• d.: la 29 februarie 1472, Aquila, Italia
• 28 februarie (latin)
• 

• A fost declarat…

  
  

  • fericit în 1847, de Papa Pius al IX-lea

Antonia s-a născut la Florenţa în anii 1400. Rămasă de tânără văduvă cu un fiu s-a împotrivit familiei, care dorea ca ea să se căsătorească din nou. Vedea în dificultăţile vieţii un plan unic al lui Dumnezeu. Acestea se întâmplau în perioada în care sfântul Bernardin din Siena şi însoţitorii lui răspândeau în oraşele italiene ideea întoarcerii la un franciscanism original. Majoritatea predicilor erau ţinute în pieţele oraşelor, deoarece bisericile nu erau suficient de mari pentru mulţimile care veneau să-i asculte. Fratele Bernandin a predicat în Biserica Sfânta Cruce din Florenţa pe 8 martie 1425. Antonia ascultându-l a răspuns afirmativ, fără condiţii, la chemarea lui Dumnezeu. Avusese experienţa căsătoriei şi a maternităţii, dar Domnul punea în acel moment un punct de cotitură în viaţa ei. După patru ani, timp în care şi-a pus în ordine chestiunile legate de familie, a intrat în rândul terţiarelor franciscane.

Puţin după profesiunea solemnă, Antonia a fost trimisă, datorită carismei ei, în cea mai veche mănăstire a ordinului la Foligno, apoi la Assisi, la Todi şi apoi definitiv la Aquila pentru a fonda o comunitate nouă. Acest lucru s-a petrecut pe 2 februarie 1433. În mănăstirea din Aquila, care o avea ca patroană pe Sfânta Elisabeta, Antonia a condus comunitatea de surori timp de paisprezece ani, dăruindu-se total pentru ca comunitatea să crească conform preceptelor Evangheliei. În acest timp, în inima Antoniei creştea dorinţa de o viaţă cât mai contemplativă.

Un motiv de durere a fost pentru Antonia viaţa dezordonată pe care o ducea fiul ei, care risipise averea şi cauzase certuri între rude. Dorinţa de întoarcere la spiritul franciscan original a fost trăită de Antonia sub conducerea spirituală a Sfântului Ioan de Capestrano. Astfel a fost înfiinţată mănăstirea Corpus Domini, unde Antonia alături de treisprezece femei trăiau în sărăcie lucie, devenind chiar cerşetoare. Sărăcia era trăită cu bucurie evanghelică, iar exemplul surorii superioare Antonia era puternic şi matern. Atmosfera în mănăstire era plină de fraternitate. Roadele acestui mod de a trăi au fost abundente, căci multe tinere au cerut să îmbrace haina ordinului şi să se consacre Domnului. Şi pentru fiul Antoniei acest mod de a trăi al mamei a jucat un rol decisiv, căci şi el a îmbrăcat haina franciscană, a intrat în mănăstire şi a dus o viaţă exemplară.

După şapte ani Antoniei i s-a permis în sfârşit să se ofere unei vieţi de contemplaţie şi tăcere. Despre ea s-a spus aşa cum s-a spus şi despre Sfânta Clara: tăcea, însă faima ei de sfinţenie striga! Era modestă şi ascultătoare, la masă şi la cor stătea în ultimul loc, purta hainele cele mai uzate pe care celelalte surori i le lăsau. Unele surori au mărturisit că au văzut-o răpită de extaz cu o lumină în jurul chipului. În ultimii ani a avut la picior o rană pe care a ţinut-o ascunsă. Fericita Antonia a murit pe 29 februarie 1472, vegheată cu iubire de surori.

Miracolele nu s-au lăsat aşteptate şi chiar înainte dea a fi îngropată una dintre surorile care o vegheau s-a vindecat în mod miraculos de boala sa. În 1477 s-a constatat că trupul ei nu putrezise. Astăzi, surorile din Paganica care păstrează trupul ei sunt martore ale carismei ei.

Sursa: FB Sfântul zilei