Calendar Romano-Catolic - 28 decembrie 2020

[altmariustotal catolic]

SFINŢII PRUNCI NEVINOVAŢI

(sărbătoare)

 

Biserica creştină consideră că sunt martiri acei copii nevinovaţi pe care bănuitorul şi sângerosul Irod i-a smuls din braţele mamelor, la vârsta cea mai fragedă; fără ca ei să-şi dea seama, au scris cu sângele lor prima pagină din cartea de aur a martirilor creştini şi au meritat gloria eternă, potrivit promisiunii lui Isus. „Cine îşi va fi pierdut viaţa, pentru mine o va regăsi”. Cu gândul la ei, Liturghia repetă astăzi cuvintele poetului Prudenţiu: „Cinste vouă, flori ale cetei martirilor, care în pragul dimineţii aţi fost smulse de prigonitorul lui Isus, precum vijelia dezlănţuită rupe trandafirii abia îmbobociţi. Voi aţi fost primele victime, turmă fragedă adusă jertfă, şi pe acelaşi altar aţi primit şi ramura de palmier, şi coroana”.  

Uciderea pruncilor nevinovaţi este istorisită numai de Sfântul Matei, care se adresa, în primul rând, cititorilor evrei şi, prin aceasta, intenţiona să demonstreze mesianitatea lui Isus, deoarece în El se împlineau profeţiile de demult: „Când se văzu înşelat de magi, Irod se înfurie cumplit şi trimise să fie ucişi toţi copiii de la doi ani în jos, la Bethleem şi în toate împrejurimile lui, potrivit cu timpul ce-l aflase de la magi. Atunci s-a împlinit cuvântul rostit de profetul Ieremia: «Un strigăt s-a auzit la Rama, plânset şi mare tânguire; Rahela îşi plânge pruncii şi nu vrea să fie mângâiată, căci nu mai sunt»” (Matei II, 16-18). Rahela a fost soţia Patriarhului Iacob şi mama copiilor lui, din care s-au format cele douăsprezece triburi ale poporului izraelit; ea este înmormântată în ţinutul Bethleemului. Rama a fost un loc tot din apropierea Bethleemului, unde s-au adunat prizonierii destinaţi deportării în Babilon.

Sărbătoarea Pruncilor Nevinovaţi este foarte veche; ea apare în calendarul cartaginez încă din secolul al IV-lea, şi peste o sută de ani se află însemnată în Sacramentarium Leonianum. Spre deosebire de caracterul trist ce se dădea mai înainte acestei comemorări, după reforma calendarului, i se atribuie un caracter sărbătoresc, solemn. În Evul Mediu, de ziua Pruncilor Nevinovaţi, ca un omagiu adus copilăriei, în bisericile cu canonici avea loc un ceremonial pitoresc. La slujba din ajun, când se ajungea la cuvintele: „I-a dat jos de pe tron pe cei puternici” din Magnificat, ministranţii şi alţi copii deservenţi la biserică se îndreptau spre stalurile canonicilor şi-i invitau să coboare, apoi luau ei loc, sub conducerea unui copil care prelua cârja pastorală. Toate slujbele din ziua sărbătorii, precum şi programul de viaţă erau dirijate de copii, până la oficiul de seară, când, la aceleaşi cuvinte: „I-a dat jos de pe tron pe cei puternici”, toţi canonicii de o zi coborau, iar episcopul improvizat preda cârja pastorală.

Noul calendar reaşază comemorarea Pruncilor nevinovaţi în atmosfera plină de lumină şi speranţe a Naşterii Domnului, aducându-le pe nevinovatele victime între „însoţitorii lui Cristos” – comites Christi, pentru a înconjura leagănul Copilului Isus cu stolul graţios al copiilor îmbrăcaţi în hainele albe ale nevinovăţiei; ei sunt avangarda armatei martirilor care vor mărturisi cu sângele propriu dragostea lor pentru Cristos.

Sfântul episcop Quodvultdeus, în predica sa a II-a despre Crez, se adresează astfel lui Irod: „De ce te temi, Irod, la vestea că s-a născut Regele? El nu vine să te dea la o parte pe tine, ci să-l învingă pe diavol. Dar tu, neînţelegând aceasta, te tulburi şi loveşti; pentru a-l pierde pe unul singur pe care îl cauţi, devii cumplit de crud prin uciderea atâtor copii... Ei încă nu ştiu să vorbească şi deja îl mărturisesc pe Cristos. Nu sunt în stare să-şi mişte braţele pentru a lupta, dar poartă deja în mâini ramura de palmier a victoriei”

Sf. Gaspar din Bufalo

• preot
• 1786-1837
• n.: la 6 ianuarie 1786, Roma, Italia
• d.: la 28 decembrie 1837, Roma, Italia
• 28 decembrie (latin)

Vincenzo Strambi, care l-a însoţit în misiunile ţinute în aşezările rurale din Latium, l-a definit „cutremurul spiritual”. Oamenii care alergau pentru a asculta predicile sale îl numeau „înger al păcii”. Cu armele paşnice ale cuvântului şi ale carităţii a reuşit într-adevăr să îndepărteze îngrijorătorul fenomen al banditismului care bântuia prin aşezările rurale din jurul Romei. Pelerini şi negustori nimereau în mod inevitabil într-o ambuscadă a tâlharilor. Decretele, sancţiunile şi execuţiile capitale nu foloseau la nimic. Papa Leon al XII-lea a recurs atunci la Gaspar din Bufalo, care a reuşit să îmblânzească tâlharii cei mai de temut. Dar a avut şi alte merite acest sfânt, pe care papa Ioan al XXIII-lea l-a definit „glorie cu totul strălucitoare a clerului roman, adevăratul şi cel mai mare apostol al devoţiunii faţă de preapreţiosul sânge al lui Isus în lume”.

O prezicere făcută de o călugăriţă pioasă în anul 1810 spunea că în timpurile de mare nenorocire pentru Biserică se va ridica un preot zelos, care va trezi poporul din indiferenţă prin devoţiunea faţă de preapreţiosul sânge al lui Cristos, pentru care el va fi fost „trâmbiţa”. În acel an, Gaspar din Bufalo, preot de doi ani, fusese închis pentru că a refuzat jurământul de fidelitate faţă de Napoleon.

Gaspar, născut la Roma, la 6 ianuarie 1786, din Antonio şi Annunziata Quartieroni, începuse pe ascuns opera sa de evanghelizare a cartierelor populare periferice, dedicându-se acelor „barozzari”, şi anume căruţaşilor şi ţăranilor din câmpia din vecinătatea Romei. Aceste personaje, reproduse de Pinelli, dau o imagine sugestivă a Romei de la începutul secolului al XIX-lea: acei „barozzari” transformaseră Forul Roman, de la poalele Palatinului, în depozit şi piaţă de fân. Eliberat din închisoare, după căderea lui Napoleon, Gaspar din Bufalo a primit de la Pius al VII-lea sarcina de a se dedica misiunilor populare pentru restaurarea religioasă şi morală a Statului Pontifical.

El a întreprins această nouă cruciadă în numele preţiosului sânge al lui Isus, faţă de a cărui devoţiune a devenit un înflăcărat apostol, întemeind în anul 1815 Congregaţia Misionarilor Preapreţiosului Sânge, iar în anul 1834, ajutat de fericita Maria de Mattias, Institutul Surorilor Adoratoare ale Preapreţiosului Sânge. Când a murit, la Roma, la 28 decembrie 1837, într-o cameră mai sus de Teatro Marcello, sfântul Vincenţiu Pallotti, de aceeaşi vârstă cu el, a avut viziunea sufletului său care mergea în întâmpinarea lui Cristos ca o stea luminoasă. Faima sfinţeniei sale nu a întârziat să se răspândească în întreaga lume. A fost beatificat în anul 1904 şi canonizat, de către Pius al XII-lea, în anul 1954.

Sursa: "Sfântul zilei", de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini, Edizioni Paoline, 1978, trad. pr. Iosif Agiurgioaei