Calendar Romano-Catolic - 26 mai 2017

[altmariustotal catolic]

Sf. Augustin de Canterbury

• Episcop
• ??-604
• n.: în ??, Roma, Italia
• d.: la 26 mai 604, Canterbury, Anglia
• 27 mai (latin)
• 26 mai (bizantin)
• 

 

Marea Britanie, evanghelizată chiar din timpurile apostolice (primul misionar care ar fi pus piciorul pe pământul Angliei a fost, după o legendă, Iosif din Arimateia, cel care a luat jos de pe cruce pe Domnul Isus), a recăzut în idolatrie, în urma invaziei Saxonilor, petrecută în secolele al V-lea şi al VI-lea. Când regele ţinutului Kent, Etelbert, a luat în căsătorie pe principesa creştină Berta, aceasta a cerut să se ridice o biserică în care câţiva preoţi creştini să săvârşească sfintele slujbe. Luând cunoştinţă despre acest fapt, Papa Grigore cel Mare a considerat că este oportun să încerce reintroducerea Sfintei Evanghelii pe pământurile insulei britanice.

Misiunea a fost încredinţată stareţului mănăstirii benedictine Sfântul Andrei de pe Celio, din Roma, Augustin; se pare că, dacă principala lui calitate nu era curajul, în schimb era foarte umil şi înţelegător.

Plecând din Roma în fruntea unui grup de 40 de călugări, în anul 597, a făcut o oprire în insula Lerins, unde era încă vie amintirea Sfântului Vincenţiu. Informaţiile despre temperamentul războinic al saxonilor l-au înspâimântat atât de tare, încât s-a întors înapoi la Roma şi l-a rugat pe Papa să-i dea alte însărcinări. Pentru a-l încuraja, Papa Grigore l-a numit abate şi i-a cerut să încerce a duce misiunea până la capăt. Augustin reia drumul spre Marea Britanie; călătoria se face în etape scurte; când ajung în Galia, Augustin primeşte vestea că este ales Episcop; prin sfinţirea de Episcop, Sfântul Grigore voia să-i întărească curajul pentru a face pasul decisiv. În sfârşit, odată cu venirea primăverii s-au îmbarcat şi au ajuns în insula britanică Thanet; regele în persoană, îndemnat de buna lui soţie, le-a ieşit în întâmpinare.

Misionarii s-au îndreptat spre cortegiul regal în procesiune, cântând litaniile, după ritualul abia introdus la Roma. Pentru toţi a fost o fericită surpriză. Regele i-a întovărăşit pe călugări până la locul unde le fixase reşedinţa, la Canterbury, aflat la jumătate de cale între mare şi Londra; aici s-a ridicat celebra abaţie care va purta numele lui Augustin şi va deveni inima şi chivotul creştinismului englez. Activitatea misionară a călugărilor a adus roade peste orice aşteptare; regele însuşi a cerut botezul, îndemnând prin exemplul său pe unii dintre supuşii săi să îmbrăţişeze religia creştină.

Vestea a fost primită la Roma de către Papa cu nespusă bucurie; scrisorile trimise lui Augustin şi reginei sunt un imn de mulţumire. Papa trimite lui Augustin un grup de noi colaboratori şi totodată paliul (*) şi numirea de Arhiepiscop primat al Angliei. În acelaşi timp, cu părintească bunătate, îi atrage atenţia să nu se lase cuprins de orgoliu pentru succesele obţinute şi pentru onorurile pe care i le oferea demnitatea acordată. Urmând indicaţiile Papei referitor la organizarea vieţii bisericeşti, Augustin a întemeiat alte două Episcopii: Episcopia de Londra şi Episcopia de Rochester, consacrând Episcopi pe Mellito şi Iustus. Sfântul misionar a murit la 26 mai 604 şi a fost înmormântat la Canterbury, în biserica ce-i poartă şi astăzi numele.

La vechii romani, calificativul de augustus, augusta se dădea mai întâi persoanelor considerate a fi puse sub protecţia deosebită a zeilor şi menite să realizeze lucruri mari. Începând cu anul 27 î.e.n., când conducerea imperiului roman este preluată de fiul adoptiv al lui Iulius Cezar, Augustus devine titlu de onoare acordat împăraţilor; deoarece Caius Iulius Cezar Octavianus Augustus era născut în luna a şasea, – romanii numărau lunile începând cu martie -, acestei luni i s-a dat numele August. Augustin, şi pentru femei Augustina, au devenit prenume date copiilor născuţi în luna august, sau celor cărora părinţii le doreau un viitor strălucit; de când Sfântul Augustin (354-430), prin ştiinţa şi sfinţenia sa, a arătat că adevărata strălucire a vieţii vine de la Cristos, aceste nume au devenit foarte frecvente între creştini. Sfântul Augustin de Canterbury adaugă numelui şi gloria unui apostolat misionar rodnic.

* paliul este o piesă vestimentară de lână albă, ornamentată, împodobită cu cruci de culoare neagră, pe care o poartă deasupra veşmintelor de slujbă Papa, Primaţii şi Arhiepiscopii.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

Sf. Dezideriu de Vienne

• Episcop, martir
• ??-608
• n.: în ??, Autun, Franţa
• d.: în 608, Saint-Didier-sur-Chalaronne, Franţa
• 26 mai (latin)
• 

Sfântul Dezideriu, episcop de Vienne, Franţa, care a trăit spre sfârşitul secolului al VI-lea, nu s-a sfiit să o dojenească în public pe regina Brunhilda pentru viaţa ei dezordonată. După mai multe încercări nereuşite de a-l îndepărta din scaunul episcopal, regina trimite o trupă de ostaşi care să-l aresteze pe Dezideriu. Aceştia, cunoscând dorinţa Brunhildei, îl chinuiesc atât de mult pe sfântul episcop, încât el leşină pe drum; atunci, ei, cu lovituri de baston, îi pun capăt vieţii. Este una dintre miile de jertfe care au stropit pământul Europei cu sânge de martiri şi a făcut posibilă naşterea unei lumi noi.

Creştinii din primele veacuri atribuiau numele de Dezideriu copiilor ce răspundeau unor dorinţe ale părinţilor, deoarece, în limba latină, desideriumînseamnă dorinţă. Prenumele evocă şi o imagine a lui Cristos, care a fost numit în Vechiul Testament „Dorul munţilor veşnici”, dorul tuturor sufletelor mari; de asemenea, poate aduce aminte de rugăciunea psalmistului: „Precum doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa te doreşte sufletul meu pe Tine, Doamne”. Prenumele Dezideriu poate avea şi forma de: Desir, Desire, Didier, Desimir, Desislau; pentru femei, există forma Deziderata.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

Sf. Filip Neri

• preot
• 1515-1595
• n.: la 22 iulie 1515, Florenţa, Italia
• d.: la 27 mai 1595, Vallicella, Italia
• 26 mai (latin)
• 

• A fost declarat…

  
  

  • fericit la 11 mai 1615, de Papa Paul al V-lea
  • sfânt la 12 martie 1622, de Papa Grigore al XV-lea

 

Înainte de a muri, la vârsta de 80 de ani, Filip Neri a dat pe foc la manuscrisele sale pe care le ţinea ascunse în sertare. Cu mult înainte, la 24 de ani, a strâns toate cărţile ce le adunase el, afară de Sfânta Scriptură şi de «SummaTeologica» – «Enciclopedia Teologică» a Sfântului Toma, le-a vindut la anticariat, iar banii luaţi pe ele i-a împărţit la săraci. Din acel moment, Dumnezeu singur avea să ocupe gândul şi inima lui. «Dacă vrem să ne dăruim cu totul slujirii aproapelui nostru – repeta adesea – nu trebuie să mai păstrăm pentru noi înşine, nici timp, nici spaţiu».

Filip Neri aduna în jurul său pe copiii neastâmpăraţi din mahalalele Romei şi le făcea educaţie prin jocuri şi distracţii. Celor care se plângeau de gălăgia făcută de copii le răspundea: «Dacă nu fac fapte rele, eu nu m-aş supăra chiar dacă ar încerca să taie lemne pe capul meu». Pentru a veni în ajutorul celor mai lipsiţi, nu se sfia să cerşească ajutor, chiar pe stradă. Într-una din zile, un oarecare, supărat de insistenta Sfântului, îi trase o palmă. «Aceasta este pentru mine, răspunse Filip surâzând; acum dă-mi câţiva bani pentru copiii mei». Trăind în plină epocă a reformei şi a contrareformei, el şi-a exprimat punctul de vedere într-o formă foarte grăitoare: «E posibil să restaurăm instituţiile umane prin sfinţenie, nu să restaurăm sfinţenia prin instituţii».

Filip s-a născut la Florenţa, în anul 1515. Vioi, vesel şi optimist din fire (a meritat să i se spună «Peppo cel bun»), s-a apucat de diferite meserii, chiar şi aceea de negustor, la San Germano, aproape de Cassino, pe când avea 18 ani. A studiat trei ani la Roma, apoi a părăsit studiile, şi-a vândut cărţile, după cum am amintit, pentru a se dărui activităţilor de binefacere. A fost sfinţit preot la vîrsta de 36 de ani şi nu mult după aceea a întemeiat Oratoriul, o asociaţie de preoţi care se ocupa în chip deosebit cu educaţia tineretului.

Împotriva aparenţelor, Filip avea o cultură solidă: în chip deosebit a promovat şi susţinut studiile de istorie bisericească, îndrumând spre această disciplină pe unul dintre preoţii săi, Baronius, marele istoric de mai târziu. După vârsta de şaizeci şi cinci de ani şi-a restrâns activitatea sa la ascultarea mărturisirilor şi la direcţiunea spirituală a nenumăratelor suflete care se adresau lui, venind din toate păturile sociale.

În conducerea sufletelor spre desăvârşirea vieţii creştineşti, cerea apucarea principiilor fundamentale ale Evangheliei, dragostea şi umilinţa. Într-una din zile, Papa îl cheamă şi-l roagă să verifice dacă o anumită persoană, despre care se vorbea mult în Roma, este într-adevăr «o femeie sfîntă». Filip se îndreaptă către adresa respectivă, dar mai întâi trece cu picioarele printr-o baltă noroioasă. Sună la uşă şi este primit cu un zâmbet binevoitor din partea gazdei. Când însă păşeşte cu încălţămintea murdară pe covoarele frumoase de jos, gazda îşi iese din fire şi-i adresează cuvinte insultătoare. Filip cere scuze cu umilinţă şi se retrage fără întârziere. Ajungând în faţa Papei, după ce îşi curăţise încălţămintea, îi arată cizmele şi-i spune: «ciubotele mele sunt mai sfinte decât acea doamnă!». Pentru ce? «Lipseşte umilinţa şi blândeţea».

Pe patul de moarte simţea o mare durere în suflet pentru faptul că se afla într-un aşternut moale şi curat, în timp ce Cristos a trăit ultimele clipe pironit pe lemnul aspru al Crucii. După încetarea din viaţă, la 26 mai 1595, medicii au constat la toracele lui o neobişnuită curbură a coastelor, ca şi cum s-ar fi îndoit pentru a face loc mai mult bătăilor inimii sale mari de apostol al Romei. Filip Neri este încă o dovadă vie că trăirea credinţei şi sfinţenia nu înseamnă închiderea în sine, cufundarea în gânduri apăsătoare, rupere de viaţă şi de oameni, ci pace şi bucurie în Duhul Sfânt, pace şi bucurie care se vor împărtăşite celor din jur.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti