Calendar Romano-Catolic - 26 aprilie 2018

[altmariustotal catolic]

Sf. Anaclet

• Papă
• 26 aprilie (latin)
• 

Este binecunoscut faptul că primii creştini şi chiar Sfinţii Apostoli nu se gândeau să lase mărturie şi documente pentru posteritate, ci grija lor principală era de a urma cu credinţă „Calea, Adevărul şi Viaţa” aduse în lume de Cristos, Dumnezeul venit între oameni, şi de a se face vrednici să fie primiţi în împărăţia lui Dumnezeu. Trebuie să ţinem seama şi de împrejurarea că mulţi dintre cei care îmbrăţişau „vestea cea bună” – Evanghelia – erau oameni simpli, fără ştiinţă de carte, nedeprinşi să consemneze în scris, sau să imprime în diferite forme amintirea persoanelor şi evenimentelor timpului. Pentru acest motiv, documentele rămase din primele timpuri sunt foarte rare şi neclare.

Astfel, despre Sfântul Anaclet se ştie că a fost unul din succesorii imediaţi ai Sfântului Apostol Petru, şi a condus Biserica de la anul 79 la anul 90. Se pare că era de loc din Atena. Să nu uităm că în acele timpuri Atena şi Roma făceau parte din acelaşi imperiu roman, iar cetăţenii şi creştinii din Grecia erau în capitala imperiului ca la ei acasă. De aceea este de înţeles cum un creştin din Atena preia conducerea Bisericii creştine, urmând Sfântului Apostol Petru. Este probabil că Anaclet a fost un om energic şi de iniţiativă, deoarece lui i se atribuie zidirea unui „Memorial” – cavou – pentru rămăşiţele pământeşti ale pescarului din Galileea, aşezat de Cristos drept Piatră de temelie a Bisericii sale. Alături de acest „memorial” a fost înmormântat şi Sfântul Anaclet.

Datorită neclarităţilor din documentele existente, în vechiul calendar erau rânduite două comemorări diferite pentru Sfinţii Clet (la 26 aprilie) şi Anaclet (la 13 iulie). Cercetările recente au arătat că este vorba despre una şi aceeaşi persoană, sub numele Anaclet care a fost la cârma Bisericii lui Cristos îndată după Sfântul Papă Clement, succesorul Sfântului Apostol Petru. Noul calendar îl aminteşte astfel doar la 26 aprilie, menţionând că documentele asupra vieţii lui sunt încă în studiu, şi deci nu mai este trecut în calendarul universal, ci numai în calendare regionale. Amintirea lui, venerată chiar din primele veacuri, ne aminteşte epoca de glorie a creştinismului, când creştinii, credincioşi de rând şi păstori, îşi lăsau amintirea întipărită nu în file de cărţi ori blocuri de piatră, ci în inimile urmaşilor, şi cu siguranţă în Cartea Vieţii.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

Sf. Marcelin

• Papă, martir
• 26 aprilie (latin)
• 

Este binecunoscut faptul că primii creştini şi chiar Sfinţii Apostoli nu se gândeau să lase mărturie şi documente pentru posteritate, ci grija lor principală era de a urma cu credinţă „Calea, Adevărul şi Viaţa” aduse în lume de Cristos, Dumnezeul venit între oameni, şi de a se face vrednici să fie primiţi în împărăţia lui Dumnezeu. Trebuie să ţinem seama şi de împrejurarea că mulţi dintre cei care îmbrăţişau „vestea cea bună” – Evanghelia – erau oameni simpli, fără ştiinţă de carte, nedeprinşi să consemneze în scris, sau să imprime în diferite forme amintirea persoanelor şi evenimentelor timpului. Pentru acest motiv, documentele rămase din primele timpuri sunt foarte rare şi neclare.

Astfel, din lipsă de date, multă vreme Papa Marcelin a fost confundat cu Papa Marcel I, a cărui comemorare se face la 16 ianuarie. Cercetările mai atente au arătat că Marcelin a condus Biserica în două perioade, 295 şi 304- 305, înaintea Sfântului Marcel. Despre el nu se mai ştie altceva decât că a fost înmormântat în cimitirul Priscilei, lângă Sfântul martir Crescenţian. Marcelin a fost la cârma corabiei lui Petru tocmai în focul marii prigoane începută de Diocleţian în anul 303, când împăratul poruncise, sub ameninţarea cu moartea, să fie predate toate cărţile sfinte ale creştinilor spre a fi arse. În veacul al V-lea, s-a afirmat că însuşi Papa Marcelin, îngrozit de pedepsele crunte ce se aplicau celor care erau aflaţi că ascundeau aceste cărţi, ar fi devenit „trădător al sfintelor cărţi”. Sfântul Augustin răspunde că nu poate fi considerat „trădător” un episcop care şi-a dat sângele şi viaţa pentru Cristos.

Sfântul Marcelin era deci anterior amintit la 23 aprilie şi 25 octombrie. Noul calendar îl aminteşte acum doar la 26 aprilie, menţionând că documentele asupra vieţii lui sunt încă în studiu, şi deci nu mai este trecut în calendarul universal, ci numai în calendare regionale. Amintirea lui, venerată chiar din primele veacuri, ne aminteşte epoca de glorie a creştinismului, când creştinii, credincioşi de rând şi păstori, îşi lăsau amintirea întipărită nu în file de cărţi ori blocuri de piatră, ci în inimile urmaşilor, şi cu siguranţă în Cartea Vieţii.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

Sf. Rafael Arnaiz Baron

• frate
• 1911-1938
• n.: la 9 aprilie 1911, Burgo, Spania
• d.: la 26 aprilie 1938, Duenas, Palencia, Spania
• 26 aprilie (latin)
• 

• A fost declarat…

  
  

  • venerabil la 7 septembrie 1989, de Papa Ioan Paul al II-lea
  • fericit la 27 septembrie 1992, de Papa Ioan Paul al II-lea
  • sfânt la 11 octombrie 2009, de Papa Benedict al XVI-lea

Sfântul Rafael Arnáiz Barón s-a născut în Burgos, Spania, pe data de 9 aprilie 1911, într-o familie creştină înstărită. Era cel mai mare dintre cei patru fraţi. Ca băiat a mers la mai multe şcoli conduse de iezuiţi şi sensibilitatea lui spirituală şi artistică s-a văzut de când era băieţel. Aceste calităţi erau remarcabil de bine echilibrate, oferindu-i o atitudine deschisă şi veselă faţă de lume, combinată cu un exuberant simţ al umorului, cu respect şi umilinţă. Crizele de febră şi pleurită i-au întrerupt însă educaţia. Când şi-a revenit, tatăl lui l-a luat la Zaragoza pentru a-l consacra, drept mulţumire, Fecioarei de la Pillar. Familia lui s-a mutat la Oviedo unde Rafael şi-a terminat gimnaziul.

În 1930 a început studiile de arhitectură la Madrid. În aceşti ani a început să se dezvolte devotamentul său profund pentru Isus. După ce terminarea gimnaziului şi-a petrecut vara lângă Avila, acasă la unchiul şi mătuşa sa, Ducele şi Ducesa de Maqueda. Ei au fost cei care i-au prezentat mănăstirea trapistă din San Isidoro de Dueñas, a cărei frumuseţe şi atmosferă de rugăciune l-au atras. A decis să abandoneze studiile de arhitectură din Madrid şi să caute misterul „Absolutului” în mănăstirea cisterciană, intrând pe data de 16 ianuarie 1934, la vârsta de 23 de ani. Când a intrat a spus că decizia lui nu a fost influenţată de suferinţă sau de dezamăgire, ci de Dumnezeu care, „în bunătatea Sa infinită”, i-a dăruit în viaţă mai mult decât merita. Rafael s-a simţit pregătit pentru ritmul monastic dat de cântările gregoriene şi de Liturghia Orelor. A scris multe scrisori mamei sale care, după moartea lui, le-a adunat într-o carte, precum şi unchiului şi mătuşii lui, cu care a avut o relaţie apropiată de prietenie.

La patru luni de la intrarea în mănăstire, după un post aspru, a fost lovit de o formă serioasă de diabet zaharat, care l-a forţat să meargă acasă pentru tratament. A fost astfel obligat să se tot plimbe între casă şi mănăstire între anii 1935 şi 1937. Era perioadă de apogeu a războiului civil spaniol. La întoarcerea sa finală la mănăstire a fost făcut oblat, dându-i-se un loc la periferia comunităţii călugăreşti. Dreptul canonic din acel timp nu permitea ca o persoană cu probleme de sănătate să depună voturile monahale. A murit în infirmeria mănăstirii, pe data de 26 aprilie 1938, după un atac final al bolii, la vârsta de 27 de ani. A fost înmormântat în cimitirul mănăstirii, iar rămăşiţele lui au fost mai apoi duse la biserica mănăstirii.

În ciuda vieţii lui scurte, el a reuşit să îşi însuşească şi să trăiască în mod excepţional vocaţia cisterciană. De la început şi până la sfârşit a trebuit să facă faţă unor situaţii dificile, de la boală la război, de la imposibilitatea depunerii voturilor la relaţiile anormale cu comunitatea în care dorea să se integreze. În toate aceste situaţii a adoptat umilinţa. Dorinţa sa a fost să trăiască pentru a iubi: pe Isus, pe Maria, Sfânta Cruce, mănăstirea sa trapistă. Reputaţia sa de sfânt s-a răspândit repede în Spania, iar mormântul său a devenit un loc de pelerinaj, unde credincioşii au primit multe favoruri.

Pe data de 19 august 1989, la Ziua Mondială a Tinerilor din Santiago de Compostela, Papa Ioan Paul al II-lea l-a propus pe fr. Rafael ca model pentru tinerii de azi, beatificându-l ulterior, în 27 septembrie 1992, la Roma. În predica de la Liturghia de beatificare, Pontiful polonez spunea că trapistul spaniol au oferit un exemplu, în special pentru cei tineri, „de iubire şi de răspuns necondiţionat la chemarea divină”. Succesorul său, Papa Benedict al XVI-lea, l-a canonizat, spunând cu acea ocazie că fr. Rafael „continuă să ofere, prin exemplul şi acţiunile sale, un drum fascinant, în special pentru tinerii care nu sunt satisfăcuţi cu uşurinţă, ci care aspiră la adevărul deplin, la bucuria inexprimabilă, la care se ajunge din iubire pentru Dumnezeu”.