Calendar Romano-Catolic - 25 octombrie 2019

[altmariustotal catolic]

SFINŢII CRISANT şi DARIA

(sec. al III-lea)

(soţi martiri)

Istorisirea martiriului Sfântului Crisant şi al soţiei sale, Daria, le-a dat scriitorilor bisericeşti prilejul de a expune pe larg frământările sufleteşti şi încercările prin care aveau de trecut cetăţenii romani din înalta societate în drumul spre Cristos. Pornind de la întrebările şi răspunsurile, în general, scurte, consemnate de actele oficiale şi de la relatarea sumară a faptelor privitoare la convertirea, judecarea şi executarea martirilor, scriitorii de mai târziu au întocmit tablouri vii, în care să poată fi citite cu claritate gândurile şi sentimentele fericiţilor eroi ai credinţei şi minunata lucrare a puterii şi bunătăţii divine.

Istoria sfântului martir Crisant începe cu venirea la putere a împăratului roman Valerian (253-260), când nobilul Polemius este chemat de la Alexandria la Roma şi i se oferă unul dintre primele locuri în Senatul roman. El vine împreună cu fiul său, Crisant, un tânăr deosebit de înzestrat, care îi obosise pe profesorii din Alexandria cu întrebările lui despre problemele mari ale sensului şi valorii vieţii umane. Ajuns în Capitala Imperiului, el continuă cu pasiune cercetările sale; citeşte cu nesaţ operele marilor filosofi, discută cu retori şi scriitori, dar nu află răspunsul care să-i aducă liniştea. Atunci, Dumnezeu răspunde dorinţei sale după adevăr, dispunând astfel lucrurile încât să ia cunoştinţă de Sfânta Evanghelie. După ce a citit-o cu deosebită atenţie, a simţit cum în sufletul său a coborât o lumină dulce şi a spus: „Prea mult timp ai pierdut, Crisant, răsfoind cărţile întunericului; iată că acum ai văzut lumina adevărului. Ar fi oare înţelept să respingi aceste raze strălucitoare şi să te întorci la minciună? Tu ai descoperit o comoară de aur şi cele mai preţioase pietre: ai grijă să nu-ţi fie răpită, şi astfel, să pierzi roadele muncii tale”.

Odată, aflându-se într-o călătorie în afara Romei, l-a întâlnit pe pustnicul Carpofar, care îşi petrecea zilele într-o peşteră, în rugăciune şi citirea cărţilor sfinte. După mai multe zile de discuţii, nobilul Crisant a cerut şi a primit sfântul Botez. La întoarcerea în oraş, cei din casă au observat o schimbare totală în purtările lui şi, spre uimirea lor, l-au auzit vorbind despre Cristos şi despre frumuseţea învăţăturilor sale. Înspăimântaţi, l-au înştiinţat pe Polemius, atrăgându-i atenţia că purtarea lui Crisant i-ar putea aduce mari neplăceri şi chiar să-l compromită în faţa împăratului. Plin de mânie, tatăl porunceşte să fie aruncat în închisoare şi să nu i se dea decât foarte puţină mâncare, până ce îşi va reveni. Ca un adevărat iubitor al lui Cristos, tânărul nobil a simţit o bucurie nespusă, gândindu-se că participă la suferinţele învăţătorului său divin şi, în loc să arate părere de rău pentru starea în care se afla, el a devenit mai convins şi mai hotărât în credinţa sa.

În faţa acestei situaţii, Polemius, sfătuit de unii prieteni, a recurs la un alt mijloc. A poruncit să se pregătească un ospăţ splendid, cu cele mai frumoase sclave care să servească la masă, iar Crisant să fie îmbrăcat în veşmintele sale cele mai preţioase. Adus în mijlocul oaspeţilor, tânărul a înţeles primejdia în care se afla şi, spun Actele martiriului său, a recurs la arma mântuirii, rugăciunea: „Doamne, vino în ajutorul meu! Ştiu că este cu neputinţă să rămân curat dacă Tu nu-mi dai acest har. Apără-mă de ispitele care mă asaltează”. Abia a terminat rugăciunea şi toate fetele care se aflau în sală au căzut într-un somn adânc, din care nu au putut fi trezite decât după ce au fost transferate într-o altă cameră. Polemius a cerut ajutorul unei preotese a zeiţei Minerva, o tânără deosebit de frumoasă şi inteligentă, cu o mare putere de convingere. Daria, acesta era numele preotesei, a îmbrăcat podoabele ei fermecătoare şi s-a prezentat în faţa lui Crisant. „Ceea ce mă aduce alături de tine nu este o pasiune josnică, ci rugămintea cu lacrimi a tatălui tău, care doreşte să te întorci la cultul slăvit al zeilor noştri”, a început Daria. Crisant a răspuns: „Dacă eşti în măsură să mă convingi cu dovezi temeinice, voi răspunde cu plăcere dorinţelor tatălui meu şi rugăminţilor tale”.

Actele martiriului Sfântului Crisant consemnează în continuare o discuţie îndelungată, de fapt, o critică la adresa cultului zeilor. Crisant spune: „Voi mă constrângeţi să venerez ca zei nişte blocuri de piatră îmbinate între ele cu cuie şi plumb. Crezi că pot să ador eu un Jupiter desfrânat, un Mercur hoţ, un Hercule asasin, o Veneră neruşinată? Ce fel de dumnezeire poţi recunoaşte tu, Daria, în aceşti criminali? Noi nu trebuie să venerăm şi să iubim decât fiinţele care strălucesc printr-o sfinţenie desăvârşită şi o glorie fără pată. Or, ce sfinţenie afli în Saturn, care-şi devorează copiii îndată după naştere? Şi ce este lăudabil în tatăl său, Jupiter, asasin şi uzurpator, care a comis atâtea crime câte zile a trăit? Şi ce putem spune despre sfinţenia Junonei, a zeiţei Palas sau a zeiţei Venus?... Sunt de plâns cei care cinstesc şi venerează asemenea zei”. Daria răspunde: „Ştiu foarte bine că toate acestea nu sunt decât ficţiuni ale poeţilor şi nu merită nici o atenţie; dar de ce nu ţii seamă de ceea ce ne învaţă filosofii? Ei ne arată că toate divinităţile reprezintă alegoric forţele vii ale Universului. Saturn este timpul, Jupiter - Soarele, Junona - aerul, Venera - focul, Neptun - marea, Ceres - Pământul; şi aşa sunt toate zeităţile”. La această explicaţie, Crisant întreabă: „Atunci, de ce să fabricăm imagini ale lor şi apoi să le venerăm? Dacă pământul este o zeiţă, nu ar trebui să împartă daruri adoratorilor săi? Or, pământul nu oferă nimic celor care îl adoră, ci numai celor care îl muncesc... Şi la fel se întâmplă cu toate elementele naturii. Ele sunt create pentru a fi de folos oamenilor, ca un dar al bunătăţii lui Dumnezeu. Este deci o nebunie să adorăm nişte obiecte care ne sunt inferioare. Acela merită închinarea şi recunoştinţa noastră, care ne-a dăruit aceste lucruri...” Cuvintele lui Crisant au convins-o pe Daria să renunţe la cultul zeilor şi să ceară Sfântul Botez. Pentru a da satisfacţie lui Polemius, s-au căsătorit în mod oficial, dar s-au hotărât să-şi consacre lui Dumnezeu fecioria lor.

Viaţa fericită a celor doi soţi a provocat o mare mişcare de convertire la credinţa creştină şi de practicare a castităţii perfecte în căsătorie. Tribunul Claudiu, considerând că Daria şi Crisant sunt vinovaţi de cele ce se petreceau, i-a supus la diferite chinuri, dar toate instrumentele de tortură s-au sfărâmat şi, în cele din urmă, chiar călăii cereau să devină creştini. Daria a fost dusă într-o casă de prostituţie, cu intenţia de a fi dezonorată. Dumnezeu a intervenit printr-un leu ce a scăpat din circ şi a alergat la locul infam, unde a apărat-o pe Daria de toate primejdiile. Deoarece încercările de a-i face să se întoarcă la cultul zeilor au rămas zadarnice, prefectul oraşului, sau poate chiar împăratul Valerian în persoană, a dat poruncă să fie îngropaţi de vii într-o nisipărie, în afara oraşului, după poarta Salaria. Această pedeapsă a fost hotărâtă şi pentru a aplica legea care cerea ca vestalele ce au renunţat la virginitate să fie îngropate de vii. Strâns uniţi sufleteşte în viaţa lor pământească, Crisant şi Daria nu au fost despărţiţi nici la moarte, nici în mormânt.

Creştinii au săpat în acel loc o galerie subterană în care au aşezat cu cinste trupurile martirilor. Când au venit peste un an să serbeze ziua martirului, fiind denunţaţi prefectului, acesta a dat ordin să se închidă gura galeriei şi să fie păziţi de ostaşi. După ce Biserica şi-a recăpătat libertatea şi papa Demesus a început restaurarea catacombelor, galeria a fost deschisă din nou şi în faţa ochilor înmărmuriţi a celor de faţă a apărut o privelişte tulburătoare: o mulţime de schelete întinse pe pământ, între care se puteau distinge trupuri de copii, bărbaţi, femei şi preoţi, purtând încă în mâini vasele de argint cu care celebraseră tainele sfinte. Papa Demesus a dat ordin să nu se schimbe nimic, a zidit galeria, lăsând doar o mică deschizătură, prin care se vedeau sfintele relicve. Din nefericire, galeria a fost devastată de către goţi, atunci când au invadat Roma, şi nu a mai rămas decât cripta cu osemintele sfinţilor Crisant şi Daria. În secolul al IX-lea, relicvele celor doi soţi au fost transferate la Abaţia „Sfântului Avold”, din Metz, în Nordul Franţei.

 

Numele personal Crisant, cu forma feminină Crisanta, provine din limba greacă şi este derivat din alăturarea cuvintelor Chryson = aur şi anthos = floare, însemnând „floare de aur” (ca şi cuvântul crizantemă). Astăzi se întâlneşte foarte rar.

Prenumele Daria, cu forma masculină Darie, este de origine din îndepărtata Persie; el a fost purtat de mulţi regi, printre care Darius I, al lui Istaspe, amintit în Scrisoarea a III-a a lui Eminescu. În limba persană apare ca un nume compus din două cuvinte care, alăturate, au înţelesul de „om care posedă bunuri” sau „om care menţine binele”.

Mina, ostaș m

Sfântul Mina (n. 285 e.n., Memphis, Egipt – d. 309 e.n., Frigia, Turcia) este unul dintre cei mai cunoscuți sfinți egipteni din religia creștină.

Mina a fost un soldat egiptean în armata romană, martirizat pentru că a refuzat să-și retracteze credința creștină.