Calendar Romano-Catolic - 25 mai 2018

[altmariustotal catolic]

Sf. Beda Venerabilul

• preot, Doctor al Bisericii
• 672-735
• n.: în 672, Wearmouth, Anglia
• d.: la 25 mai 735, Jarrow, Anglia
• 25 mai (latin)
• 27 mai (bizantin)
• 

Numele Beda în limba saxonă înseamnă rugăciune. Sfântul Beda, «părintele învăţământului englez» – cum l-a numit istoricul Burke, – a murit la virsta de 63 de ani în mănăstirea din Jarrow, Anglia, după ce a dictat ultima pagină a ultimei sale cărţi şi a recitat rugăciunea «Gloria Pairi»: «Slavă Tatălui, şi Fiului şi Sfântului Duh, precum era la început, şi acum, şi pururea şi în vecii vecilor. Amin».

Era ajunul sărbătorii Înălţării Domnului, 25 mai 735. «Am trăit destul – spunea atunci când a simţit că se apropie moartea – şi Dumnezeu mi-a hărăzit o viaţă bună». Beda, născut în 672 dintr-o familie de simpli muncitori, şi-a desăvîrşit formaţia sufletească şi culturală în două mănăstiri benedictine, din Wearmouth şi din Jarrow, unde a fost sfinţit preot la vîrsta de 22 de ani.

Cele mai mari satisfacţii ale vieţii sale au fost exprimate de el în trei cuvinte: discere, docere, scribere: să cunoască el însuşi, să înveţe pe alţii şi să scrie. Cea mai mare parte a operelor sale scrise au în vedere învăţământul. A scris mult în domeniul filozofiei, istoriei, aritmeticii, gramaticii, astronomiei, muzicii, medicinei, urmând astfel exemplul spaniolului Isidor de Sevilia. Dar mai presus de toate, Sfântul Beda este un teolog care îşi expune cunoştinţele într-un limbaj curgător şi limpede, pe înţelesul tuturor. El este unul dintre părinţii culturii ce a urmat după dânsul, exercitând, prin şcoala din York şi prin şcoala lui Carol cel Mare, o influenţă hotărâtoare asupra întregii culturi europene.

Între monumentele cele mai însemnate ale istoriografiei se află cartea sa «Historia ecclesiastica gentis Anglorum» – «Istoria bisericească a neamului englezilor»; pentru această lucrare a meritat să fie proclamat, în Sinodul de la Aquisgrana (Aix-la-Chapelle, astăzi Aachen, Germania), în 836, «venerabilis et modernis temporibus doctor admirabilis», «venerabil şi admirabil învăţător pentru veacul nostru». El însuşi ţinea să se numească: «historicus verax», istoric al adevărului, conştient că a făcut un mare serviciu cunoaşterii adevărului. Îşi încheie marea sa operă istorică cu această rugăciune : «Te rog, Isuse al meu, care mi-ai dat harul să mă adăp cu nespusă bucurie din cuvântul înţelepciunii tale, ajută-mă cu mila ta ca într-o zi să ajung la Tine, izvor al înţelepciunii, şi să privesc cu nesaţ faţa ta».

Papa Grigore al II-lea l-a chemat la Roma, dar Beda l-a implorat să-l lase în singurătatea atât de activă a mănăstirii din Jarrow, de care nu s-a depărtat decât câteva luni, pentru a pune bazele şcolii din York; din această şcoală avea să iasă mai tîrziu celebrul Alcuin, maestru la Curtea lui Carol cel Mare, şi fondator al primului centru de învăţământ din Paris.

După ce, la rugămintea secretarului, a dictat ultima pagină din «Comentarium in loannem» – «Comentariu asupra Evangheliei Sfântului loan» – îi zise călugărului care terminase de scris: «acum ridică-mi capul şi ajută-mă să-mi pot întoarce ochii spre locul sfânt unde îmi făceam rugăciunea, deoarece simt că mă cuprinde o fericită bucurie». Au fost ultimele sale cuvinte. Una din marele comete ale desăvârşirii umane se desparte de planeta noastră, după ce ne-a arătat că Domnul este Dumnezeul ştiinţelor.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

„Bunule Isus, te rog ca, aşa cum mi-ai dat harul să cunosc plăcutele cuvinte ale înţelepciunii tale, tot aşa, să mă ajuţi, cu bunăvoinţă, să ajung într-o zi la tine, izvorul oricărei înţelepciuni, şi să stau totdeauna înaintea ta”.[1]

Cu această rugăciune, călugărul Beda îşi încheia Istoria bisericească a englezilor. Dar pentru a înţelege extraordinara figură a acestui învăţător al Bisericii, trebuie să cunoaştem ceva din acel ambient monastic ce s-a afirmat în ţinutul său natal, la Northumbria, o regiune care, mai mult sau mai puţin, corespunde actualei Northumberland, aflată în nord-estul Angliei, la hotarul cu Scoţia. Aici, la abia un an de la naşterea sa, care a avut loc în 672/673, un călugăr excepţional, Benedetto Biscop, fondase abaţia din Wearmouth, care în scurt timp a devenit un înfloritor centru de cultură şi de ferventă viaţă monastică.

Călugăr încă de copil

Beda, născut dintr-o familie umilă şi probabil orfan de ambii părinţi, la vârsta de 7 ani, a fost dus la mănăstire de rudele sale apropiate şi prezentat abatelui ca „oblat”, ferindu-l pe copil să devină servitor pe lângă vreun stăpân fără inimă şi asigurându-i în acelaşi timp o demnă formare umană şi creştină. Aşa cum apare clar din scrierile sale, copilul s-a simţit în mănăstire în largul său şi nu a suferit nici o traumă familială, aflând imediat în abatele său un adevărat părinte. Acesta, dându-şi seama de calităţile ieşite din comun pe care copilul le avea şi neputând să-l călăuzească îndeaproape, l-a încredinţat colabo-ratorului său direct, Ceolfrid.

Abaţia din Wearmouth era în plin avânt, deoarece fondatorul, om cu vederi largi, iubitor de cultură şi de o autentică viaţă monastică, primea atâtea vocaţii încât trebuia să se gândească la fondarea unei alte abaţii la Jarrow, pe râul Tyne, încredinţându-l unui grup de 17 călugări conduşi de Ceolfrid.

Ambientul în care a trăit

Benedetto era responsabilul celor două mănăstiri care se aflau la o distanţă de 11 km una faţă de cealaltă, şi le imprima acestora propria amprentă. El călătorise mult în Europa, vizitând şi cunoscând în profunzime 17 mănăstiri, preluând de pretutindeni ceea ce era mai bun din tradiţie şi având un raport strâns cu Biserica din Roma. Prin venerarea sfinţilor apostoli Petru şi Paul şi prin menţinerea unei legături vii cu papa, a dedicat prima abaţie sfântului Petru şi pe cea de-a doua sfântului Paul. În acest fel, el voia să pună bazele evitării, în mod absolut, imixtiunii principilor în alegerea abatelui şi în viaţa internă a mănăstirilor.

Trebuind să aleagă ca regulă monastică între tradiţia celtică şi cea irlandeză sau cea romană, a optat cu hotărâre pentru aceea a sfântului Benedict din Norcia, preluându-i chiar şi numele. Preocuparea sa a fost aceea de a asigura fiecărei mănăstiri o bibliotecă bogată, importând de pe continent operele sfinţilor părinţi, cărţi liturgice şi chiar autori clasici latini şi greci. Când începea construcţia abaţiei din Jarrow, Beda avea doar 10 ani şi l-a însoţit pe Ceolfrid în această aventură. Totul a mers din plin până în 684, când asupra regiunii s-a abătut o ciumă deosebit de gravă, care a decimat drastic populaţia chiar şi în cele două abaţii.

La Jarrow au rămas vii numai Ceolfrid şi Beda. Chiar dacă abaţia a rămas goală, cei doi – povesteşte Beda -, în fiecare zi, făceau să răsune cântul liturgic în navata bisericii şi, în scurt timp, viaţa a reînflorit şi cele două mănăstiri au ajuns să aibă mai bine de 600 de călugări. Cu o simplitate dezarmantă, Beda ne descrie cum îşi petrecea viaţa: „Întotdeauna am trăit în această mănăstire, unde m-am dedicat cu dăruire studiului Scripturii şi, în observarea regulii şi în exerciţiul cotidian al cântului din biserică, am avut întotdeauna plăcerea sau să învăţ, sau să predau, sau să scriu”[2].

Şi apoi continuă: „Am fost hirotonit diacon la 19 ani, preot la 30, din dispoziţia aceluiaşi abate, Ceolfrid, şi prin impunerea mâinilor episcopului Ioan. Din momentul în care am devenit preot până la vârsta de 59 de ani, pentru a veni în întâmpinarea cerinţelor confraţilor mei, m-am dedicat faptului de a face extrase din cărţile venerabililor părinţi la care am adăugat ceva de la mine în armonie cu sensul interpretării lor”[3]. Aşa apare şi lista tuturor operelor scrise de el până în acel moment, adică anul 731. Acestea sunt în număr de 37.

Un adevărat călugăr

Beda a fost, înainte de toate, un călugăr adevărat, cu totul dedicat aprofundării cuvântului lui Dumnezeu şi conformării lui întru totul. Pentru aceasta, el studia cu asiduitate Biblia – cum era obiceiul în toate mănăstirile fidele regulii – şi, pentru a o înţelege mai bine, studia scrierile sfinţilor părinţi ai Bisericii şi ale autorilor clasici ai culturii greceşti şi latine. Cu puţine mijloace la dispoziţie, el a învăţat, de asemenea, ceva din limba ebraică şi s-a adâncit în cunoaşterea diferitelor ştiinţe.

Prin extraordinara sa inteligenţă, a devenit teolog, poet, matematician, naturalist. Pentru timpul său, era o enciclopedie vie şi, natural, i-a fost încredinţată instruirea călugărilor nu numai în doctrina sacră, dar şi în arta copierii, el însuşi fiind un excelent copist. Sub directa sa îndrumare, a fost copiat codicele Bibliei vulgate a sfântului Ieronim în trei copii: una pentru Jarrow, alta pentru Wearmouth şi a treia pentru a fi dăruită Bisericii din Roma, care-i împrumutase originalul.

Călugăr cult şi umil

Beda, deşi era admirat şi venerat ca un maestru şi un sfânt deja în timpul vieţii sale, a ştiut să păstreze întotdeauna o mare umilinţă şi onestitate. Conştient că tot ceea ce poseda a primit în dar datorită tradiţiei Bisericii, dacă adăuga ceva de la sine, o făcea întotdeauna în sintonie cu această tradiţie şi ca o lumină ce se desprindea din aceasta. De teama ca cineva să nu-i atribuie gânduri pe care el le prelua de la sfinţii părinţi, el nota cu scrupulozitate pe marginea codicelui iniţialele numelui autorului citat şi recomanda şi copiştilor să nu neglijeze aceste semne. Părinţii cei mai citaţi de el sunt Augustin, Ambroziu, Ieronim, Grigore cel Mare. Faţă de acesta din urmă avea o profundă veneraţie, deoarece a fost apostolul poporului său, trimiţând călugării să-l evanghelizeze.

Pe lângă comentariile în latină din Pagina Sfântă – cum obişnuia să numească Scriptura -, Beda a început traducerea Evangheliei după Ioan în limba poporului său, dar a ajuns doar la al şaselea capitol când l-a surprins moartea. Din nefericire, mai târziu, această lucrare s-a pierdut. Opera care l-a făcut celebru a fost Istoria bisericească a englezilor, o lucrare pe care studioşii o consideră de nedepăşit în felul ei pentru sensul istoric, pentru abundenţa detaliilor, pentru informaţii pe care niciodată nu le-am fi putut avea din alte surse. Autorul s-a dedicat acestei lucrări cu multă dăruire, şi el, care nu s-a îndepărtat niciodată de mănăstirea sa, a făcut aceasta numai pentru a avea posibilitatea de a interoga martori şi pentru a consulta documente. El a fost, de asemenea, autorul primului martirologiu scris după criterii istorice.

A murit cântând

Să urmărim povestirea ultimelor zile ale vieţii sale, aşa cum ne este descrisă de călugărul Cuthbert în Scrisoare despre moartea sfântului Beda Venerabilul [4]. Îmbolnăvindu-se, îşi petrecea timpul întins pe o rogojină în chilia sa şi continua, aşa cum a făcut-o mereu, să se roage şi să înveţe, dictând lecţii discipolului care îl asista. Acesta, într-o zi, i-a spus că nu terminase de dictat ultima parte a lecţiei. Beda a răspuns: „Scrie îndată”. Şi a început să dicteze. Când a terminat, l-a rugat pe tânărul monah să-l ajute să se aşeze pe rogojină, pentru a se ruga. Apoi, văzând cum se apropie sfârşitul, i-a spus călugărului: „În cufărul meu sunt câteva lucruri preţioase, adică piper, batiste şi tămâie. Aleargă de îndată şi adu-i la mine pe preoţii mănăstirii noastre, pentru că vreau să le împart lor aceste daruri pe care Dumnezeu mi le-a dat”. Erau lucruri mărunte, pe care fiecare călugăr le putea avea pentru uzul personal.

Călugării adunaţi în jurul lui plângeau şi Beda îi consola, spunându-le: „Am trăit mult şi bunul Judecător a dispus bine de viaţa mea; de acum, a sosit momentul să fie dezlegate velele, deoarece doresc să mor şi să fiu cu Cristos; da, sufletul meu doreşte să-l vadă pe Cristos, regele meu, în slava sa”. Şi, aşezat pe „podeaua chiliei sale şi cântând: «Slavă Tatălui, şi Fiului, şi Sfântului Duh», după ce l-a numit pe Duhul Sfânt, şi-a dat ultima suflare”. Acela care l-a lăudat pe Dumnezeu pe pământ prin multe modulaţii ale vocii sale melodioase şi prin înţelepciunea penei sale scriitoriceşti, merita să intre în cer cântând. Avea 63 de ani, dintre care 56 trăiţi în mănăstire. Era 5 mai 735.

Prin viaţa sa exemplară şi prin producţia sa literară, a pus baze solide pentru formarea unui lung şir de sfinţi şi monahi. Printre aceştia îl amintim pe Egbert, arhiepiscop de York şi fondator al acelei şcoli prestigioase din care a ieşit Alcuin, care a avut o influenţă foarte mare în cultura europeană, fără să-i uităm pe acei numeroşi călugări ce au lăsat Anglia pentru a evangheliza Olanda şi Germania. Pe bună dreptate, Sinodul din Aquisgrana, în 836, l-a declarat „venerabil şi învăţător admirabil”, şi de atunci istoria îl reţine sub numele de Beda Venerabilul.

Note:
[1] Beda Venerabilul, Storia ecclesiastica degli Angli, Citta Nuova Editrice, Roma 1987, 384.
[2] Beda Venerabilul, Storia ecclesiastica degli Angli, 382
[3] Beda Venerabilul, Storia ecclesiastica degli Angli, 382.
[4] PL 90, 64-66.

Sursa: "Martiri şi sfinţi din calendarul roman", Editura Sapientia, Enrico Pepe, trad. pr. Ioan Bişog

Sf. Grigore al VII-lea

• Papă
• 1020-1085
• n.: în c.1020, Soana, Italia
• d.: la 25 mai 1085, Salerno, Italia
• 25 mai (latin)
• 

• A fost declarat…

  
  

  • fericit în 1584, de Papa Grigore al XIII-lea
  • sfânt în 1728, de Papa Benedict al XIII-lea

Înainte de a fi ales Papă, Grigore al VII-lea se numea Hildebrand de Soana. Era din regiunea Toscana – Italia, născut prin anul 1028. Vocaţia şi dorinţa lui cea mai mare a fost de a trăi în mănăstire, dar pregătirea şi personalitatea lui puternică l-au adus la Roma, alături de scaunul urmaşului lui Petru. Aici, Papii Leon al IX-lea şi Alexandru al II-lea îi încredinţează misiuni de mare însemnătate pe care le îndeplineşte cu cinste, atragând-şi dragostea şi preţuirea tuturor.

În ziua de 22 aprilie 1073, în timp ce se oficia slujba de înmormântare a Papei decedat, clerul şi poprul, prin strigăte furtunoase, îl declară Papă pe Hildebrand. După opt zile, Cardinalii ratifică alegerea, pe care a primit-o «cu durere multă, plângând şi gemând». El îşi ia numele de Grigore al VII-lea şi porneşte cu hotărâre la realizarea reformelor pe care el însuşi le susţinuse în faţa predecesorilor săi: lupta împotriva simoniei (cumpărarea cu bani a funcţiilor bisericeşti) şi împotriva amestecului împăratului în numirea Episcopilor, a stareţilor şi chiar a Papei, precum şi restaurarea unei severe discipline a celibatului.

De la început el a întîmpinat puternică rezistenţă, chiar din partea clerului. La sinodul din Magnoza clericii au strigat: «dacă Papei nu-i sunt de ajuns oamenii ca să conducă Biserica, să meargă în cer să-şi aducă îngeri!». Papa îşi destăinuia necazurile unor prieteni, prin scrisori din care putem cunoaşte sufletul său sensibil, apăsat de multe greutăţi, dar totdeauna gata de a-şi împlini datoria: «Mă apasă o durere îngrozitoare şi o tristeţe de moarte, – scria în ianuarie 1075 prietenului său Ugo, abate la Cluny – deoarece… dacă privesc spre apus, la răsărit sau la nord, cu greu voi găsi Episcopi legitim aleşi şi pe toată viaţa, care să păstorească poporul lui Cristos din iubire şi nu din ambiţii lumeşti».

La un an după aceasta a avut loc întâlnirea dură cu Enric al IV-lea, împăratul german. Acesta refuzase să dea ascultare Papei, la reglementarea situaţiei unor Episcopi: Papa îl excomunică şi împăratul se vede deodată înstrăinat de poporul şi principii săi. Atunci vine la Canossa, unde se afla Grigore al Vll-lea, cere iertare şi i se ridică excomunicarea. Abia dezlegat de afurisenie şi ajuns acasă, Enric al IV-lea, împreună cu un grup de Episcopi credincioşi lui, alege un alt Papă. Împăratul se îndreaptă cu armată spre Roma: Papa se ascunde în castelul pontifical Sant Angelo şi cheamă în ajutor pe regele Robert Guiscardo. Pe străzile Romei, începe o luptă crâncenă care face pe locuitorii Romei să se răscoale şi ei împotriva Papei.

Grigore al Vll-lea, ocrotit de normanzi, fuge la Salerno unde, părăsit de toţi, moare în ziua de 25 mai 1085, repetând cuvintele psalmului: «Am iubit dreptatea şi am urât nedreptatea, pentru aceasta mor în exil». A fost înmormîntat în Catedrala din Salerno şi în 1606 a fost declarat Sfânt.

Obişnuiţi să vedem în acest Papă un luptător cu braţ de fier împotriva împăratului, nu trebuie să uităm pe servitorul umil al miresei lui Cristos, Sfânta Biserică, pentru care a muncit şi a suferit ca ea: «să rămână liberă, castă şi catolică». Sunt ultimele cuvinte ale scrisorii pe care a trimis-o din exilul de la Salerno, implorând pe credincioşi «să vină în ajuitorul mamei lor», Sfânta Biserică.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

„După ce, prin hotărâre divină, Maica Biserică m-a pus pe mine, nevrednicul şi, Dumnezeu mi-e martor, împotriva voinţei mele, în Scaunul Apostolic, am încercat întotdeauna şi mai presus de toate ca sfânta Biserică, mireasa lui Cristos, doamna şi mama noastră, întorcându-se la decorul antic, să rămână liberă, castă şi catolică”. [1]

În aceste cuvinte, în care se resimte limbajul timpului, aflăm toată inima lui Hildebrand şi programul său de reformă a Bisericii, acea reformă numită tocmai gregoriană, deoarece, începută de papii precedenţi cu contribuţia sa şi a altor personalităţi cum sunt sfinţii Romuald, sfântul Petru Damian, Ugo de Cluny etc., a luat un avânt decisiv sub pontificatul său. Mulţi studioşi recenţi au scos în evidenţă faptul că reforma pusă în act de Grigore al VII-lea este întemeiată pe o spiritualitate. Opera sa ar rămâne neînţeleasă dacă s-ar uita această perspectivă.

„Grigore al VII-lea a insistat pe faptul că toţi membrii Bisericii, şi nu numai clericii şi călugării, trebuie să fie oameni spirituali: şi deja această insistenţă constituia o noutate importantă. Astfel, atunci când afirmă că Biserica are dreptul – şi fiecare Biserică în interiorul Bisericii Universale – de a poseda autonomie juridică, de a fi liberă în confruntările cu puterea civilă, de a elabora şi aplica o legislaţie proprie pentru a-şi putea desfăşura misiunea primită de la Cristos, el se opune, în acelaşi timp, unor tendinţe personale spre dominare şi bogăţie.

Toată învăţătura sa este centrată pe realitatea lui Cristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat: el poate toate, dar s-a făcut slab şi sărac pentru a da tuturor o încurajare, un exemplu şi harul umilinţei. În raport cu măreţia lui Cristos, fiecare putere regală devine relativă. De aici derivă, în special, o concepţie foarte exigentă despre preot, ministrul lui Cristos în Biserica sa. În expunerea acestei doctrine, el foloseşte accente pe care le putem califica drept mistice. Vorbeşte despre rugăciunile pe care sfinţii le fac pentru noi. În ceea ce o priveşte pe Maria, el nu evocă numai rugăciunile, dar şi meritele. Toate eforturile sale, ca reformator, le vede destinate să pregătească împărăţia escatologică pe care Cristos, la sfârşitul veacurilor, o va pune în mâinile Tatălui.

Activitatea sa reformatoare îi oferă ocazia de a elabora o teologie spirituală. în măsură să ofere fundamentul teologic pentru acea imagine a clerului reformat şi a Bisericii înnoite, pe care el o voia aşezată înaintea popoarelor”[2].

O viaţă chinuită

Despre Hildebrand nu ştim cu exactitate nici data şi nici locul naşterii sale, ci numai faptul că, în adolescenţă, se afla la Roma, unde a primit formarea spirituală şi intelectuală. Este aproape sigur că a fost călugăr între benedictinii de la „Santa Maria sull’Aventino”. Când, în luna mai a anului 1045, a fost ales papă Giovanni Graziano, paroh la „San Giovanni a Porta Latina”, Hildebrand a fost chemat să colaboreze cu el. Noul pontif se numea Grigore al VI-lea şi a trezit multe speranţe în oamenii doritori de o reformă în Biserică. Sfântul Petru Damian i-a scris, manifestându-şi toată preţuirea şi sprijinul său, pentru ca, la sfârşit, „porumbelul să se întoarcă în arcă cu ramura de măslin”.

Dar Grigore al VI-lea, pentru a-l îndepărta de pe scaunul lui Petru pe nedemnul Benedict al IX-lea, a consimţit să plătească o foarte mare sumă de bani pentru renunţarea la pontificat. Ştirea a ajuns la curtea împăratului Henric al III-lea, care a venit în Italia pentru a face ordine. La Sutri, a convocat un sinod al episcopilor germani şi italieni şi i-a obligat pe ultimii trei papi încă în viaţă să se prezinte pentru examinarea situaţiei lor. Silvestru al III-lea a fost declarat decăzut, Grigore al VI-lea a fost invitat să renunţe şi să se retragă la Koln, sub controlul arhiepiscopului locului, şi Benedict al IX-lea, care nu s-a prezentat, a fost condamnat în sinodul pe care împăratul l-a ţinut imediat după aceea la Roma.

Aici, împăratul l-a indicat ca nou papă, imediat ce va fi acceptat de toţi, pe un prieten al său, episcopul de Bamberg, Suitger, cu numele de Clement al II-lea, şi a cerut să i se dea titlul de nobleţe romană de „patrician al romanilor”, cu consecinţa că pe viitor nu va fi posibilă alegerea unui alt papă fără consensul său. Hildebrand l-a urmat în exil pe Grigore al VI-lea, rămânând alături de el până la moarte, când a intrat în rândul călugărilor de la Cluny. Au fost trei ani foarte fecunzi: Schimbând idei, mai întâi de toate, cu Grigore al VI-lea şi mai apoi cu abatele Ugo de la Cluny, şi-a dat seama că o reformă autentică a Bisericii ar fi fost imposibilă fără eliminarea imixtiunii împăratului şi a regilor în numirea episcopilor, a abaţilor şi chiar a papei.

Învestitura laică

Însă învestitura laică a funcţiilor bisericeşti avea deja o lungă tradiţie la franci şi creştinătatea o accepta ca un fapt normal. Episcopii şi abaţii nu erau însă responsabili şi ei de bunul mers al împărăţiei acestei lumi? Nu trebuiau să administreze dreptatea, să menţină ordinea publică, să asigure banii şi oamenii necesari pentru război? Era, deci, mai mult decât drept ca alegerea lor să fie dreptul împăratului sau al regelui, unica autoritate între laici – aşa era considerată atunci – învestită de Dumnezeu cu dubla putere de „rege şi preot”. Nu aceasta era tradiţia şi în Imperiul Bizantin? În acest sens, erau amintite şi exem-plele minunate lăsate de împăraţii sfinţi Henric al II-lea şi Ştefan al Ungariei. Natural că nici un împărat sau rege nu a pretins vreodată să transmită puteri sacre consacrând episcopi, lucru care aparţinea numai sferei sacerdotale; ei reclamau numai dreptul de a desemna candidaţii.

Hildebrand şi reformatorii au dezvoltat o altă viziune, făcând trimitere la primele timpuri ale Bisericii, când autoritatea temporală nu avea nici o pretenţie în această problemă. Atâta timp cât împăratul sau cel care alege pentru el episcopi şi abaţi îi condiţionează prin jurăminte de fidelitate, misiunile bisericeşti vor fi încredinţate cu greu unor oameni demni, dar ele vor fi obiect de tratative umane, ajungându-se până la simonie, şi titularii lor nu vor fi animaţi de binele pentru comunitatea creştină, ci numai de pofta de bunuri. Cine dintre aceşti oameni va putea cere preoţilor să trăiască, de exemplu, celibatul? Nu era rar cazul în care câte unul cumpăra episcopatul şi, fără a fi consacrat, rămânea laic şi căsătorit, administra bunurile în propriul interes, plătind un episcop auxiliar pentru guvernarea spirituală a diecezei.

Experienţa dădea mare dreptate reformatorilor şi, din toate părţile, se auzea glasul poporului creştin care cerea păstori buni. Dar cum să schimbi un obicei vechi de veacuri? Cine putea avea curajul să se gândească la o separare adevărată între Biserică şi imperiu? Teoria cea mai răspândită, acceptată chiar şi de sfântul Petru Damian şi, pentru un anumit timp, chiar şi de Hildebrand, vedea „preoţia şi stăpânirea”, papa şi împăratul, într-o comuniune armonioasă în promovarea comună a bunurilor spirituale şi temporale ale poporului. Nimeni, de fapt, până în acel moment, nu se mira dacă un împărat cerea convocarea unui conciliu al episcopilor ori dacă papa încorona un împărat.

Consilier la cinci papi

În timp ce reflecta asupra unei probleme aşa de serioase, Henric al III-lea, cu toată buna sa credinţă, ca patrician roman şi cap suprem al creştinătăţii, îl alegea succesor pe papa Damasus al II-lea în persoana episcopului Bruno din Toul. Bunul episcop a acceptat însă cu o singură condiţie: să fie ales după regulă de poporul şi clerul din Roma. S-a dus astfel în oraşul etern în haină de pelerin, şi aici a fost primit cu simpatie şi ales papă cu numele de Leon al IX-lea.

El, mai înainte de a se muta din dieceza sa, a voit să-l ia cu sine pe Hildebrand şi l-a făcut, practic, omul său de încredere, încredinţându-i, printre altele, reforma Mănăstirii benedictine „Sfântul Paul”, din Roma. Din acest moment, Hildebrand a devenit sufletul reformei şi consilierul credincios al papilor.

„In nomine Domini”

La sugestia sa şi a lui Umberto di Silva Candida, papa Victor al II-lea, în anul 1059, a emis un decret „In nomine Domini”, prin care se stabilea că alegerea papei putea fi făcută numai de cardinalii episcopi, că trebuia apoi confirmată de restul clerului şi de popor şi imediat comunicată principilor creştini. Candi-datul, în afară de aceasta, putea să fie un roman, în cazul în care cardinalii găseau acolo „persoane vrednice şi capabile”, altfel, puteau alege din „personalul întregii Biserici”.

Legea a fost imediat aplicată la moartea lui Victor al II-lea, în alegerea lui Alexandru al II-lea. Reacţiile nobilimii romane, care au reuşit să-l facă pe împărat să aleagă un antipapă, au durat destul de puţin şi toţi au trebuit să recunoască legitimitatea alegerii lui Alexandru al II-lea.

Când a murit acest papă, în timp ce încă se ţineau funeraliile în bazilica din Lateran, poporul l-a aclamat papă pe Hildebrand. Pentru a nu se cădea în vechile uzanţe, cardinalii episcopi s-au reunit în grabă şi l-au ales şi ei, în unanimitate, pe Hildebrand. După această alegere canonică, Hildebrand a acceptat şi şi-a luat numele de Grigore al VII-lea, în cinstea sfântului Grigore cel Mare, şi el benedictin.

Un pontificat dificil

Încă de la începutul pontificatului, el a anunţat clar că se va bate până la capăt pentru libertatea Bisericii faţă de orice ingerinţă politică şi a reafirmat principiile reformei. El spera atunci să găsească înţelegere şi sprijin la Henric al IV-lea, atât pentru respectul arătat în trecut de predecesorii săi faţă de sfântul scaun al lui Petru, cât şi pentru că spera în influenţa benefică asupra suveranului din partea mamei sale, Agneza, femeie de o profundă credinţă creştină. Dar se înşela.

Prima dificultate, însă, a întâlnit-o la numeroşii episcopi germani care, cheltuind foarte mulţi bani pentru a putea ocupa scaunele lor, nu acceptau să fie consideraţi simoniaci şi să renunţe la ele. În ceea ce priveşte apoi celibatul, aveau de partea lor cea mai mare parte a clerului. Chiar dacă viaţa celibatară era recomandată şi poruncită prin lege, obiceiurile erau diferite şi puţini dintre clerici erau dispuşi să-l observe, făcând excepţie aceia care trăiau viaţa comună, uniţi între ei printr-un ideal religios. Cea mai mare parte a episcopilor şi preoţilor nu făcuseră o asemenea alegere, dar au mers la preoţie în căutarea unei meserii ce le asigura cele necesare pentru viaţă. Nemulţumirea era aşa de mare, încât au apărut revolte împotriva episcopilor care cereau observarea dispoziţiilor papale.

În această situaţie, Henric al IV-lea s-a situat făţiş împotriva papei şi a continuat să învestească episcopi şi abaţi după bunul plac, fără să-l consulte măcar pe papa. L-a ales până şi pe capelanul curţii, Teobald, ca episcop de Milano, opunându-i-l lui Atone, ales cu doi ani mai înainte de papa, şi a reuşit să creeze în jurul episcopului din Ravenna un nucleu de episcopi din Italia septentrională, potrivnic lui Grigore.

Până şi cardinalul Ugo di Silva Candida şi prefectul Romei, Cencio, trecuseră de partea împăratului. Cencio, în noaptea de Crăciun a anului 1075, a intrat în „Santa Maria Maggiore”, l-a lovit pe papa în timp ce celebra Liturghia şi l-a târât prizonier într-un turn. Poporul, după un prim moment de tulburare şi de perplexitate, l-a eliberat pe papă în ziua următoare şi l-a readus în biserică pentru a continua Liturghia. Numai datorită intervenţiei papei, Cencio nu a fost linşat de mulţime. Ugo di Silva Candida şi Cencio au fugit imediat în Germania, la curtea lui Henric.

Reforma îşi găsea duşmani pretutindeni: patricienii romani, deoarece nu puteau să mai dispună de papalitate în interesele lor, episcopii-principi şi clerul căsătorit, deoarece nu voiau să renunţe la privilegiile dobândite în conformitate cu vechea tradiţie, curtea imperială, deoarece îşi vedea minată supremaţia în conducerea creştinătăţii, nemaiputând să dispună de bogatele episcopii şi abaţii.

Lupta deschisă cu Henric al IV-lea

Henric, instigat de Ugo di Silva Candida, a reunit episcopii şi principii germani la Worms. Mulţi episcopi au rămas perplecşi în faţa gravelor acuze aduse papei şi unii nici măcar nu au voit să dea curs convocării, dar cei prezenţi au subscris unei scrisori pe care împăratul o trimitea „lui Hildebrand, care nu mai este papă, ci doar un fals călugăr”, poruncindu-i: „Abandonează Scaunul Apostolic uzurpat, tu, care eşti condamnat de judecata tuturor episcopilor noştri şi de noi. Noi, Henric, rege prin harul lui Dumnezeu, împreună cu toţi episcopii, îţi spunem: coboară, coboară de pe tron”. Scrisoarea a fost citită în timpul unei şedinţe a sinodului roman şi a trezit o mare indignare. Grigore a considerat că s-a umplut paharul şi l-a excomunicat pe împărat, dezlegând de obligaţia jurământului de fidelitate pe toţi vasalii săi. Era în februarie 1076.

În Germania era sfârşitul lumii. Creştinătatea era obişnuită să vadă intervenţiile împăratului în treburile interne ale Bisericii, dar nu văzuse niciodată ca un papă să excomunice un împărat. Duşmanii lui Henric – şi nu erau puţini – s-au coalizat şi prietenii săi au rămas surprinşi, şi pentru faptul că vedeau cum bles-temul papal producea deja roade amare în cei nesupuşi: pe neaşteptate, Cencio şi arhiepiscopul de Utrecht au murit. Episcopii şi principii i-au pus lui Henric aceste condiţii: într-un an, el trebuia să se elibereze de excomunicare şi apoi să se prezinte într-o dietă la Augsburg, în prezenţa papei, pentru a fi din nou recunoscut de el ca rege.

Papa, cunoscând situaţia, a pornit îndată la drum. La fel a făcut şi Henric. Întâlnirea dintre cei doi s-a produs la castelul din Canossa, în prezenţa marchizei Matilda şi a abatelui Ugo de la Cluny. După trei zile de aşteptare şi de pocăinţă în afara castelului, sub zăpadă, Henric a fost primit de papa. Au fost zile teribile pentru amândoi. Pentru Henric, deoarece nu era obişnuit să fie umilit; pentru Grigore care, în sufletul său, era frământat de gândul iertării, pe care, ca păstor, nu putea să o nege, şi intuiţia diplomatică, ce-i prevestea falsa pocăinţă. La sfârşit a cedat presiunilor Matildei şi ale lui Ugo şi l-a readmis pe Henric în comuniunea Bisericii, dar cu două condiţii precise: abia întors în Germania, trebuia să trimită o escortă pentru a-l duce pe papa la Augsburg, şi aici trebuia să se prezinte pentru a se supune judecăţii sale şi a episcopilor şi principilor din Germania.

Dar abia că s-a simţit liber de excomunicare, Henric a uitat orice promisiune şi, pregătindu-şi bine armata, mai întâi şi-a eliminat duşmanii interni, apoi a mărşăluit forţat spre Roma, ducând cu sine un antipapă, episcopul de Ravenna, Guiberto. A fost lovit de o nouă excomunicare, dar fără urmări. Prima sa tentativă de a cuceri Roma nu a reuşit şi a fost constrâns de romani să fugă. A încercat doi ani mai târziu, folosindu-se de forţă şi de viclenia corupţiei, şi atunci şi-a atins scopul, fiind încoronat din nou ca împărat de antipapă. Grigore a fost ajutat de normanzii din sudul Italiei, dar aceştia au jefuit în aşa fel Roma, încât i-au ridicat pe romani împotriva papei şi acesta a fost constrâns să se refugieze la Salerno, unde a murit la 25 mai 1085, pronunţând aceste cuvinte rămase celebre: „Am iubit dreptatea şi am urât nedreptatea, de aceea mor în exil”.

Un eşec sau un nou început?

Activitatea lui Grigore nu s-a limitat numai la lupta pentru libertatea Bisericii. El a avut o privire predilectă către ţările scandinave, unde, de puţin timp, începuse predicarea evangheliei. Pentru a veni în întâmpinarea nevoilor lor şi a le asigura un cler local, a cerut trimiterea de tineri care, formaţi la Roma în credinţa creştină, să poată apoi să o incultureze în ţările de origine. Şi în Spania, unde era în act celebra „riconquista”, el a făcut să se audă glasul său, îndemnându-i pe creştinii spanioli la respectul faţă de persoanele de altă credinţă, amintindu-le porunca evanghelică de a nu face altora ceea ce nu voim să ni se facă nouă.

În sfârşit, o altă mare dorinţă a sa era reunificarea cu Biserica din Constantinopol, ajutându-o pe aceasta să se elibereze de sub dominaţia musulmană. Totuşi, nu a avut timpul să se ocupe concret de aceasta şi cruciadele care au urmat după el nu au favorizat această reunificare. Moartea lui Grigore al VII-lea părea un eşec, dar, în realitate, a fost pentru Biserică începutul unei etape noi. El pusese problema distincţiei între tron şi altar, care va preocupa în secolele următoare generaţii întregi. Nu poate fi negat apoi faptul că reforma Bisericii, începută de el şi dusă înainte în mai multe reprize în istorie până în zilele noastre, a dat roadele sale, nu numai precizând independenţa între Biserică şi stat, dar făcând chiar să se retrezească conştiinţa episcopilor şi a clerului că misiunea lor nu este puterea, ci slujirea.

Note:
[1] PL 148, 709.
[2] J. Leclercq, La spiritualita del medioevo, 4/A, EDB 1986, 162.

Sursa: "Martiri şi sfinţi din calendarul roman", Editura Sapientia, Enrico Pepe, trad. pr. Ioan Bişog

Sf. Maria Magdalena de’ Pazzi

• călugăriţă
• 1566-1607
• n.: în 1566, Florenţa, Italia
• d.: la 25 mai 1607, Florenţa, Italia
• 25 mai (latin)
• 

• A fost declarat…

  
  

  • fericit la 8 mai 1626, de Papa Urban al VIII-lea
  • sfânt la 28 aprilie 1669, de Papa Clement al IX-lea

Familia de Pazzi, al cărei nume este legat de organizarea atentatului împotriva marelui duce de Medici, pe vremea când a trăit Sfânta Maria Magdalena de Pazzi, era o familie foarte bogată şi iubitoare de mari petreceri, una dintre cele mai importante familii din Florenţa. Sfânta s-a născut în anul 1566 şi la botez a primit numele de Ecaterina; numele sub care este înscrisă în calendar şi l-a luat când a intrat în mănăstirea călugăriţelor carmelitane.

A trăit într-un secol bogat în evenimente civile şi religioase, dar în acelaşi timp favorizat de o excepţională înflorire de mari sfinţi, care şi-au pus pecetea gândirii şi activităţii asupra unor realizări însemnate: loan Fischer şi Thomas Morus, Angela Merici şi Tereza de Acvila, Ignaţiu de Lovola şi Carol Boromeu, sunt doar câteva nume. În felul său, şi Maria Magdalena de Pazzi a participat la situaţia istorică a timpului, trimiţând scrisori pline de curaj Papei, Cardinalilor, Episcopilor şi principilor, scrisori în care dovedea că principala cauză a relelor de care suferă Biserica este decăderea morală a credincioşilor şi a păstorilor ei.

Pe lângă participarea intensă la opera de redresare a vieţii creştine, Sfânta a fost chemată să participe la suferinţele lui Cristos prin stigmatele pe care le-a purtat şi prin alte fenomene mistice, ca viziuni, extaze, răpiri, în timpul cărora ea discuta, rezolva şi expunea diferite probleme teologice dificile. Trei călugăriţe, din însărcinarea directorului spiritual, transcriau revelaţiile sorei Maria Magdalena. Cartea intitulată „Contemplaţii” şi redactată într-o manieră cu totul excepţională este considerată un important tratat de teologie mistică şi totodată ne descoperă itinerariul spiritual al Sfintei, intrată la vârsta de optsprezece ani în cea mai aspră mănăstire din Florenţa, mănăstirea carmelitanelor. Chiar din prima tinereţe, Ecaterina de Pazzi s-a arătat înclinată mai mult spre rugăciune decât spre viaţa de petreceri a timpului său. A avut şi privilegiul, pe atunci foarte rar, de a face Prima Sfântă Împărtăşanie la vârsta de zece ani. După ce a părăsit lumea şi a luat un alt nume, sora Maria Magdalena s-a lăsat cu totul in mâinile Providenţei divine, străbătând toate treptele experienţei mistice, de la uscăciunea contemplaţiei până la zdrobitoarele încercări ale nopţii simţurilor, în întunericul abisal el secetei spirituale care a durat cinci ani; cinci ani de lovituri crunte împotriva credinţei, a speranţei şi a iubirii. În sfârşit, de sărbătoarea Rusaliilor din anul 1590, peste sufletul ei s-a revărsat din nou lumina vie şi dulce a extazului, care o pregătea pentru încercarea ce avea să urmeze, aceea a suferinţei fizice.

Cu trupul greu torturat de răni foarte dureroase, când durerea ajungea de nesuportat, sora Maria Magdalena, numită din partea Ordinului său maestră de novice, găsea forţa să repete cuvintele care au devenit deviza vieţii sale: „Pati, non mori”, „vreau să sufăr, nu să mor”. S-a stins din viaţă în ziua de 25 mai 1607, în mănăstirea Sfânta Maria a Îngerilor, la Florenţa. După 62 de ani, în 1669 a fost declarată Sfântă. Fără să fi săvârşit greşelile Mariei Magdalena, despre care ne vorbeşte Evanghelia, a iubit cu aceeaşi ardoare pe Isus Răstignit, dovedind că iubirea Crucii lui Cristos nu izvorăşte numai din recunoştinţa pentru păcatele iertate, dar şi din dorinţa de a lucra împreună cu Mântuitorul şi Fecioara Preacurată la opera Răscumpărării.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

„Tu ai înflăcărat-o într-un mod unic pe fecioara sfântă, Maria Magdalena, cu carismele Duhului tău; şi ea a arătat în lucrările sale iubirea Cuvântului tău întrupat şi a dorit cu ardoare sfinţenia Bisericii. Pentru aceasta, a iubit-o cu toate puterile şi, ca să strălucească pe chipul ei imaginea lui Cristos, Mirele ei, şi-a consumat viaţa în rugăciuni arzătoare, însoţite de jertfirea de sine „[1].

Pasiunea pentru înnoirea Bisericii, aprinsă în timpul său în inima sfintei Ecaterina de Siena, s-a răspândit şi, la distanţă de două secole, continua să înflăcăreze o altă Ecaterina a ţinutului Toscanei, o carmelită din Florenţa, care îşi luase numele de sora Maria Magdalena. Pentru întreţinerea acestei flăcări au contribuit nu numai lectura scrierilor fecioarei sieneze, dar şi scrisorile pe care misionarii iezuiţi le trimiteau din India sau Japonia.

Ecaterina s-a născut la Florenţa, la 2 aprilie 1566, din Camillo di Geri de’ Pazzi şi Magdalena Maria Buondelmonti, o nobilă familie florentină care, în trecut, ţinuse piept celebrei familii de Medici. La 8 ani, micuţa a fost încredinţată spre îngrijire mătuşii sale de pe mamă, sora Lessandra Buondelmonti, în Conventul „Cavalieresse di Malta” de lângă biserica „San Giovannino”, administrată de părinţii iezuiţi. Aici, călăuzită de această soră şi prin preocuparea iezuiţilor, a făcut Prima Împărtăşanie la vârsta de 10 ani. Lucru insolit pentru acele timpuri, când numai adulţii puteau să se apropie de Euharistie şi o puteau face foarte rar şi după o lungă pregătire.

La 19 aprilie a aceluiaşi an, 1576, Ecaterina a făcut vot de feciorie şi, după câteva luni, în sărbătoarea sfântului Andrei, în timp ce era cu mama sa în grădina casei de lângă Prato, a avut primul extaz. Mama, pentru moment, nu i-a dat prea mare importanţă, dar părintele iezuit Blanca, ce cunoştea sufletul copilei, a avut o grijă deosebită faţă de ea. Când, în 1580, familia a trebuit să se mute la Cortona, unde tatăl a fost numit comisar, evlaviosul iezuit a sfătuit-o să o ţină la păstrare pe copilă pe lângă deja cunoscuta Mănăstire „San Giovannino”, cu condiţia, însă, ca să i se permită să primească Împărtăşania în fiecare zi.

După un an, familia s-a întors la Florenţa, şi Ecaterina, având 15 ani, era din nou acasă, cu totul preocupată de a-şi găsi calea. De un lucru era sigură: trebuia să intre în mănăstire, dar nu ştia unde. La „San Giovannino”, cu siguranţă, nu, deoarece nu-i plăcea. Voia să aleagă singură şi, de aceea, a cerut să petreacă cincisprezece zile cu carmelitele de la „Santa Maria degli Angeli”, pentru a le studia regula şi a experimenta viaţa lor.

Alegerea definitivă

Aici a întâlnit un convent de strictă observanţă, care nu avusese niciodată nevoie de reformă, şi surorile se bucurau de privilegiul de a primi sfânta Împărtăşanie în fiecare zi. Ecaterina se simţea bine aici şi a înţeles că aceasta îi era casa. S-a întors la ai săi şi şi-a făcut cunoscută decizia. În faţa opoziţiei familiei, a fost de neclintit, chiar dacă avea doar 16 ani. Tatăl ei a trebuit să cedeze, dar, înainte de plecare, a voit ca un pictor să o picteze în strălucirea tinereţii sale, pentru că, dacă nu putea să o mai aibă aproape în mod fizic, cel puţin să poată arăta prietenilor tabloul ei. Ecaterina s-a supus dorinţei tatălui în schimbul libertăţii de a pleca cât mai curând la mănăstire, unde a intrat în noiembrie 1582, îmbrăcând haina carmelită în sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri a aceluiaşi an.

Abia că începuse cu fervoare noviciatul cu numele de sora Maria Magdalena, când fizicul ei, aşa de frumos şi înfloritor, a fost atins de o misterioasă boală care, timp de două luni, a constrâns-o să stea mereu la pat, „fără să se poată vreodată linişti din cauza tusei puternice”. Medicii, după ce au încercat tot posibilul, s-au resemnat şi au anunţat apropiatul ei sfârşit. Superioara mănăstirii, sora Vittoria Conturzi, şi maestra de novice, sora Evangelista del Giocondo, cu consensul întregii comunităţi, i-au acordat novicei dreptul de a face profesiunea religioasă. Era în dimineaţa zilei de 27 mai a anului 1584, în sărbătoarea Preasfintei Treimi.

Dar ora plecării din această lume nu sosise şi tânăra soră de 18 ani şi-a revenit în mod miraculos şi, sub călăuzirea înţeleaptă a maestrei Evangelista şi a directorului spiritual Agostino Campi, a continuat propria formare. În mănăstire se meditau Sfânta Scriptură, în special Evangheliile, şi sfinţii părinţi, între care un loc de cinste îl deţinea sfântul Augustin; dar se citeau, de asemenea, scrierile sfinţilor, în mod particular acelea ale sfintei Ecaterina de Siena, şi sub influenţa iezuiţilor, faptele apostolilor moderni, care purtau evanghelia la popoarele din Orientul îndepărtat.

Extazele şi adevăratul chip al lui Dumnezeu

Dar Domnul a voit să intervină direct în plăsmuirea acestei contemplative. Dacă, de copilă, experimentase deja extazul şi fusese cucerită total de iubirea lui Dumnezeu, în mănăstire, extazele s-au succedat cu o frecvenţă impresionantă. Confesorul ei, om învăţat şi prudent, pentru a accepta că aceste fenomene nu sunt rodul isteriei, i-a poruncit sorei să pună în scris tot ceea ce avea să primească în timpul extazelor. Ea a ascultat cu promptitudine, dar apoi a spus că, în ciuda eforturilor sale, nu reuşea să exprime în cuvinte lumina pe care o primea. Confesorul a cerut apoi la trei surori să scrie tot ceea ce ea spunea în timpul extazelor, pentru ca apoi să le citească şi să le aducă, după caz, corecturile necesare. Cu această metodă, au fost transmise mai bine de cinci volume de manuscrise, pline de o profundă învăţătură spirituală, care a alimentat pietatea creştină până în secolul al XVIII-lea.

Sora Magdalena, într-o perioadă în care imaginea cea mai comună despre Dumnezeu era aceea a unui judecător sever, revela lumii chipul părintesc al lui Dumnezeu care, în imensa-i iubire, trimite în lume Cuvântul, pe Fiul său, care, prin omenitatea sa sfântă, a intrat în deplină comuniune cu noi şi ne-a dat focul Duhului său. Pentru sora Maria Magdalena, Cuvântul s-ar fi întrupat chiar dacă nu ar fi fost păcatul, deoarece întruparea nu a fost condiţionată de răutatea umană, ci este rodul liberei şi infinitei iubiri a Tatălui pentru creaturile sale.

În extaze, dincolo de contemplarea lui Dumnezeu în iubirea sa faţă de noi, Maria Magdalena a contemplat şi retrăit în sine toată pătimirea lui Isus, atât în durerile fizice, cât şi în cele spirituale. „Gura sufletului. te gustă pe tine, dulce Cuvânt; gustă puritatea esenţei divinităţii şi omenităţii tale, şi ajunge la o aşa cunoaştere a purităţii tale, încât ceea ce mai înainte părea virtute apare mai apoi ca defect în sine şi în alţii”[2].

Chiar dacă Domnul i-a pus un inel nupţial pe deget, ca semn invizibil, dar real al logodnei cu el, pe frunte i-a pus o coroană cu spini, şi aceasta invizibilă, care-i provoca dureri continue şi foarte mari. A suferit încercări aşa de dureroase, încât ar fi fost moartă dacă, din când în când, nu ar fi fost pauze pentru a-şi reface puterile. Perioada cea mai dificilă a durat cinci ani şi ea a numit-o „groapa leilor”.

Reforma Bisericii

Când muşcătura din „groapa leilor” se îmblânzea, Domnul îi spunea că trebuie să se angajeze la o misiune foarte dificilă, dar şi importantă: reînnoirea vieţii bisericeşti, şi, înainte de toate, a clerului şi a călugărilor. Această misiune o speria, considerându-se incapabilă să o ducă la bun sfârşit. O vedea atât de mare în comparaţie cu posibilităţile ei, încât îi părea temerară şi rodul amăgirii diavolului. A vorbit îndelung cu responsabilii ei, a consultat un dominican şi un iezuit, consideraţi de toţi persoane înţelepte şi prudente, apoi, la sfârşit, încurajată de toţi să răspundă la chemarea lui Dumnezeu, „le-a scris câteva scrisori Suveranului Pontif şi altor prelaţi şi slujitori ai lui Dumnezeu, în vederea unei atari reînnoiri”.

Se pare că aceste scrisori nu au ajuns niciodată la destinatari, deoarece superioara, având cunoştinţă deplină de conţinut, s-a temut de reacţiile posibile în ierarhia superioară bisericească. Ciudat, însă, că, tocmai în acei ani, papa Sixt al V-lea era implicat în implementarea reformelor bisericeşti, întocmai cum dorea sfânta carmelită. Cineva crede că cel puţin unele dintre scrisorile sale au ajuns până la urmă la papa, într-o formă rezervată. În 1604, s-au terminat pentru sora Maria Magdalena extazele şi începea ultima perioadă a vieţii, aceea a „suferinţei totale”, când ea a fost conformată în interiorul ei durerilor spirituale ale lui Isus cel răstignit. Ea a acceptat această dificilă încercare şi a formulat acea expresie rămasă celebră: „Pati et non mori” („Să sufăr dar să nu mor”), adică să nu moară, pentru a putea participa cât mai mult posibil la pătimirea lui Isus pentru binele Bisericii.

Maestră de viaţă evanghelică

În 1602, a fost aleasă ca maestră de novice şi, în 1604, ca vicesuperioară. Acestor misiuni pe care le-a primit, le datorăm faptul că astăzi avem, pe lângă cele cinci volume de manuscrise şi 28 de scrisori, un mic opuscul de Învăţături şi sfaturi. Surorile care erau împreună cu ea făceau cu rândul pentru a culege îndemnurile pe care ea le adresa lor în diferitele ocazii în timpul împlinirii sarcinilor primite. În această perioadă, sora Maria Magdalena, deşi trăia cufundată într-o extremă dezolare interioară, care-i punea la grea încercare virtuţile teologale, a rămas întotdeauna credincioasă Dumnezeului iubirii, răspândind în jurul ei aceeaşi credinţă şi manifestându-se întotdeauna faţă de surorile ei cu o caritate delicată şi plină de preocupare şi cimentând între toate unitatea, cum dă mărturie această rugăciune a sa: „O, Cuvânt, Fiul lui Dumnezeu, tu priveşti cu cea mai mare plăcere o faptă făcută în unitate şi caritate fraternă, decât mii în dezbinare; ţie îţi place mai mult o faptă oricât de mică, cum ar fi o simplă privire, făcută în unitate şi caritate, decât dacă eu aş pătimi martiriul în dezbinare şi fără caritate. Acolo unde este unire, eşti şi tu, deoarece tu te numeşti caritate: «Dumnezeu este caritate». Tu te numeşti Dumnezeul păcii şi al unităţii: «Deus pacis». Tu eşti cel care aduci pacea şi fără tine nu poate exista pace şi nici unire adevărată. Pacea şi unirea între păcătoşi este aparentă, nu poate dura mult timp, deoarece, inimile lor fiind conduse de tirania păcatului şi a patimilor, îndată se rupe legătura dintre ei, legătură ce este mai slabă decât firul de cânepă. Aşa încât, numai de la tine, o, Dumnezeule, vine perfecta comuniune; şi unde este dezbinare, acolo este tulburarea datorată păcatului şi diavolului! Cu ce dorinţă ar trebui să căutăm această unitate şi cu câtă voinţă să o iubim! (…) O, Preasfântă Treime, dă-ne harul de a trăi întotdeauna uniţi unii cu alţii, păstrând unirea spiritului, având aceeaşi voinţă şi simţire, emulând acea indivizibilă unitate care există între persoanele divine!”3

Maria Magdalena a murit la 25 mai 1607, la vârsta de 41 de ani. Afost proclamată fericită în 1626 şi sfântă în 1669. Dacă, în timpul vieţii sale, influenţa sa nu a depăşit mult hotarele Mănăstirii „Santa Maria degli Angeli”, după moarte, scrierile sale au avut o vastă rezonanţă în spiritualitatea catolică a secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea, mai ales în Italia.

Note:
[1] Prefaţa, din Liturghierul propriu carmeliţilor.
[2] Sfânta Maria Magdalena de’ Pazzi, I colloqui: Opere, V 3, 90.

Sursa: "Martiri şi sfinţi din calendarul roman", Editura Sapientia, Enrico Pepe, trad. pr. Ioan Bişog

Ss. Cristofor Magallanes şi însoţitorii

• martiri
• 1869-1927
• n.: la 30 iulie 1869, La Sementera, Totatiche, Jalisco, Mexic
• d.: la 25 mai 1927, Colotlan, Jalisco, Mexic
• 21 mai, 25 mai (latin)
• 

• A fost declarat…

  
  

  • venerabil la 7 martie 1992, de Papa Ioan Paul al II-lea
  • fericit la 22 noiembrie 1992, de Papa Ioan Paul al II-lea
  • sfânt la 21 mai 2000, de Papa Ioan Paul al II-lea

Biserica din Mexic se bucură să-i poată avea ca mijlocitori în ceruri pe aceşti martiri, modele de caritate supremă, mergând pe urmele lui Cristos (…) Tăria lor în credinţă şi speranţă i-a susţinut în numeroasele încercări la care au fost supuşi. Sunt o moştenire preţioasă, rod al credinţei înrădăcinate pe pământul mexican, credinţă care, în zorii celui de-al treilea mileniu de creştinism, trebuie să fie păstrată şi revitalizată ca să continuaţi a fi fideli lui Cristos şi Bisericii sale aşa cum aţi făcut-o în trecut[1].

Este o pagină recentă din istoria Bisericii, aceasta pe care o deschidem astăzi cu un sfânt latino-american. Pagină sângeroasă: pentru că şi în catolicismul din Mexic, creştinii au fost persecutaţi mult timp de un stat anticlerical. Preotul Cristofor (Cristobal) Magallanes Jara face parte din rândul martirilor mexicani care sunt amintiţi astăzi. Când persecutorii au închis Seminarul de la Guadalajara, s-a oferit să creeze un altul în parohia sa. Primul dintre martirii mexicani care a fost beatificat a fost iezuitul Miguel Agustin Pro (1988), apoi, în 1992, l-au urmat alţi 25 de fericiţi (22 de preoţi şi 3 laici) pe care, cu prilejul Jubileului din anul 2000, papa Ioan Paul al II-lea i-a şi canonizat. Sfântul Cristofor s-a născut la Totaltiche, Jalisco, Arhidieceza de Guadalajara, la 30 iulie 1869. A fost paroh în satul său de baştină.

Preot cu o credinţă ferventă, conducător prudent al fraţilor preoţi şi păstor plin de zel, a fost înzestrat cu o deosebită capacitate de înnoire umană şi creştină a credincioşilor. Misionar între indigenii „huichole”, a răspândit cu zel devoţiunea Rozariului faţă de sfânta Fecioară. Cea mai mare muncă la care s-a dedicat în activitatea sa pastorală au fost vocaţiile sacerdotale.

La 25 mai 1927, a fost împuşcat la Colotlân, Jalisco, Dieceza de Zacatecas. În faţa plutonului de execuţie, în mai 1927, l-a întărit pe unul dintre tovarăşii săi de martiriu: „Stai liniştit, fiule: numai o clipă şi apoi cerul”. Apoi, adresându-se plutonului de execuţie, a spus: „Eu mor nevinovat şi-i cer lui Dumnezeu ca sângele meu să fie de folos pentru unitatea dintre fraţii mei mexicani”.

Notă:
[1] Ioan Paul al II-lea din Omilia ţinută cu ocazia canonizării

Sursa: "Martiri şi sfinţi din calendarul roman", Editura Sapientia, Enrico Pepe, trad. pr. Ioan Bişog