Calendar Romano-Catolic - 25 mai 2017

[altmariustotal catolic]

Sf. Beda Venerabilul

• preot, Doctor al Bisericii
• 672-735
• n.: în 672, Wearmouth, Anglia
• d.: la 25 mai 735, Jarrow, Anglia
• 25 mai (latin)
• 27 mai (bizantin)
• 

• A fost declarat…

  
  

  • sfânt în 1899, de Papa Leon al XIII-lea

 

Numele Beda în limba saxonă înseamnă rugăciune. Sfântul Beda, «părintele învăţământului englez» – cum l-a numit istoricul Burke, – a murit la virsta de 63 de ani în mănăstirea din Jarrow, Anglia, după ce a dictat ultima pagină a ultimei sale cărţi şi a recitat rugăciunea «Gloria Pairi»: «Slavă Tatălui, şi Fiului şi Sfântului Duh, precum era la început, şi acum, şi pururea şi în vecii vecilor. Amin».

Era ajunul sărbătorii Înălţării Domnului, 25 mai 735. «Am trăit destul – spunea atunci când a simţit că se apropie moartea – şi Dumnezeu mi-a hărăzit o viaţă bună». Beda, născut în 672 dintr-o familie de simpli muncitori, şi-a desăvîrşit formaţia sufletească şi culturală în două mănăstiri benedictine, din Wearmouth şi din Jarrow, unde a fost sfinţit preot la vîrsta de 22 de ani.

Cele mai mari satisfacţii ale vieţii sale au fost exprimate de el în trei cuvinte: discere, docere, scribere: să cunoască el însuşi, să înveţe pe alţii şi să scrie. Cea mai mare parte a operelor sale scrise au în vedere învăţământul. A scris mult în domeniul filozofiei, istoriei, aritmeticii, gramaticii, astronomiei, muzicii, medicinei, urmând astfel exemplul spaniolului Isidor de Sevilia. Dar mai presus de toate, Sfântul Beda este un teolog care îşi expune cunoştinţele într-un limbaj curgător şi limpede, pe înţelesul tuturor. El este unul dintre părinţii culturii ce a urmat după dânsul, exercitând, prin şcoala din York şi prin şcoala lui Carol cel Mare, o influenţă hotărâtoare asupra întregii culturi europene.

Între monumentele cele mai însemnate ale istoriografiei se află cartea sa «Historia ecclesiastica gentis Anglorum» – «Istoria bisericească a neamului englezilor»; pentru această lucrare a meritat să fie proclamat, în Sinodul de la Aquisgrana (Aix-la-Chapelle, astăzi Aachen, Germania), în 836, «venerabilis et modernis temporibus doctor admirabilis», «venerabil şi admirabil învăţător pentru veacul nostru». El însuşi ţinea să se numească: «historicus verax», istoric al adevărului, conştient că a făcut un mare serviciu cunoaşterii adevărului. Îşi încheie marea sa operă istorică cu această rugăciune : «Te rog, Isuse al meu, care mi-ai dat harul să mă adăp cu nespusă bucurie din cuvântul înţelepciunii tale, ajută-mă cu mila ta ca într-o zi să ajung la Tine, izvor al înţelepciunii, şi să privesc cu nesaţ faţa ta».

Papa Grigore al II-lea l-a chemat la Roma, dar Beda l-a implorat să-l lase în singurătatea atât de activă a mănăstirii din Jarrow, de care nu s-a depărtat decât câteva luni, pentru a pune bazele şcolii din York; din această şcoală avea să iasă mai tîrziu celebrul Alcuin, maestru la Curtea lui Carol cel Mare, şi fondator al primului centru de învăţământ din Paris.

După ce, la rugămintea secretarului, a dictat ultima pagină din «Comentarium in loannem» – «Comentariu asupra Evangheliei Sfântului loan» – îi zise călugărului care terminase de scris: «acum ridică-mi capul şi ajută-mă să-mi pot întoarce ochii spre locul sfânt unde îmi făceam rugăciunea, deoarece simt că mă cuprinde o fericită bucurie». Au fost ultimele sale cuvinte. Una din marele comete ale desăvârşirii umane se desparte de planeta noastră, după ce ne-a arătat că Domnul este Dumnezeul ştiinţelor.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

Sf. Grigore al VII-lea

• Papă
• 1020-1085
• n.: în c.1020, Soana, Italia
• d.: la 25 mai 1085, Salerno, Italia
• 25 mai (latin)
• 

• A fost declarat…

  
  

  • fericit în 1584, de Papa Grigore al XIII-lea
  • sfânt în 1728, de Papa Benedict al XIII-lea

 

Înainte de a fi ales Papă, Grigore al VII-lea se numea Hildebrand de Soana. Era din regiunea Toscana – Italia, născut prin anul 1028. Vocaţia şi dorinţa lui cea mai mare a fost de a trăi în mănăstire, dar pregătirea şi personalitatea lui puternică l-au adus la Roma, alături de scaunul urmaşului lui Petru. Aici, Papii Leon al IX-lea şi Alexandru al II-lea îi încredinţează misiuni de mare însemnătate pe care le îndeplineşte cu cinste, atragând-şi dragostea şi preţuirea tuturor.

În ziua de 22 aprilie 1073, în timp ce se oficia slujba de înmormântare a Papei decedat, clerul şi poprul, prin strigăte furtunoase, îl declară Papă pe Hildebrand. După opt zile, Cardinalii ratifică alegerea, pe care a primit-o «cu durere multă, plângând şi gemând». El îşi ia numele de Grigore al VII-lea şi porneşte cu hotărâre la realizarea reformelor pe care el însuşi le susţinuse în faţa predecesorilor săi: lupta împotriva simoniei (cumpărarea cu bani a funcţiilor bisericeşti) şi împotriva amestecului împăratului în numirea Episcopilor, a stareţilor şi chiar a Papei, precum şi restaurarea unei severe discipline a celibatului.

De la început el a întîmpinat puternică rezistenţă, chiar din partea clerului. La sinodul din Magnoza clericii au strigat: «dacă Papei nu-i sunt de ajuns oamenii ca să conducă Biserica, să meargă în cer să-şi aducă îngeri!». Papa îşi destăinuia necazurile unor prieteni, prin scrisori din care putem cunoaşte sufletul său sensibil, apăsat de multe greutăţi, dar totdeauna gata de a-şi împlini datoria: «Mă apasă o durere îngrozitoare şi o tristeţe de moarte, – scria în ianuarie 1075 prietenului său Ugo, abate la Cluny – deoarece… dacă privesc spre apus, la răsărit sau la nord, cu greu voi găsi Episcopi legitim aleşi şi pe toată viaţa, care să păstorească poporul lui Cristos din iubire şi nu din ambiţii lumeşti».

La un an după aceasta a avut loc întâlnirea dură cu Enric al IV-lea, împăratul german. Acesta refuzase să dea ascultare Papei, la reglementarea situaţiei unor Episcopi: Papa îl excomunică şi împăratul se vede deodată înstrăinat de poporul şi principii săi. Atunci vine la Canossa, unde se afla Grigore al Vll-lea, cere iertare şi i se ridică excomunicarea. Abia dezlegat de afurisenie şi ajuns acasă, Enric al IV-lea, împreună cu un grup de Episcopi credincioşi lui, alege un alt Papă. Împăratul se îndreaptă cu armată spre Roma: Papa se ascunde în castelul pontifical Sant Angelo şi cheamă în ajutor pe regele Robert Guiscardo. Pe străzile Romei, începe o luptă crâncenă care face pe locuitorii Romei să se răscoale şi ei împotriva Papei.

Grigore al Vll-lea, ocrotit de normanzi, fuge la Salerno unde, părăsit de toţi, moare în ziua de 25 mai 1085, repetând cuvintele psalmului: «Am iubit dreptatea şi am urât nedreptatea, pentru aceasta mor în exil». A fost înmormîntat în Catedrala din Salerno şi în 1606 a fost declarat Sfânt.

Obişnuiţi să vedem în acest Papă un luptător cu braţ de fier împotriva împăratului, nu trebuie să uităm pe servitorul umil al miresei lui Cristos, Sfânta Biserică, pentru care a muncit şi a suferit ca ea: «să rămână liberă, castă şi catolică». Sunt ultimele cuvinte ale scrisorii pe care a trimis-o din exilul de la Salerno, implorând pe credincioşi «să vină în ajuitorul mamei lor», Sfânta Biserică.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

Sf. Maria Magdalena de’ Pazzi

• călugăriţă
• 1566-1607
• n.: în 1566, Florenţa, Italia
• d.: la 25 mai 1607, Florenţa, Italia
• 25 mai (latin)
• 

• A fost declarat…

  fericit la 8 mai 1626, de Papa Urban al VIII-lea
  sfânt la 28 aprilie 1669, de Papa Clement al IX-lea

 

Familia de Pazzi, al cărei nume este legat de organizarea atentatului împotriva marelui duce de Medici, pe vremea când a trăit Sfânta Maria Magdalena de Pazzi, era o familie foarte bogată şi iubitoare de mari petreceri, una dintre cele mai importante familii din Florenţa. Sfânta s-a născut în anul 1566 şi la botez a primit numele de Ecaterina; numele sub care este înscrisă în calendar şi l-a luat când a intrat în mănăstirea călugăriţelor carmelitane.

A trăit într-un secol bogat în evenimente civile şi religioase, dar în acelaşi timp favorizat de o excepţională înflorire de mari sfinţi, care şi-au pus pecetea gândirii şi activităţii asupra unor realizări însemnate: loan Fischer şi Thomas Morus, Angela Merici şi Tereza de Acvila, Ignaţiu de Lovola şi Carol Boromeu, sunt doar câteva nume. În felul său, şi Maria Magdalena de Pazzi a participat la situaţia istorică a timpului, trimiţând scrisori pline de curaj Papei, Cardinalilor, Episcopilor şi principilor, scrisori în care dovedea că principala cauză a relelor de care suferă Biserica este decăderea morală a credincioşilor şi a păstorilor ei.

Pe lângă participarea intensă la opera de redresare a vieţii creştine, Sfânta a fost chemată să participe la suferinţele lui Cristos prin stigmatele pe care le-a purtat şi prin alte fenomene mistice, ca viziuni, extaze, răpiri, în timpul cărora ea discuta, rezolva şi expunea diferite probleme teologice dificile. Trei călugăriţe, din însărcinarea directorului spiritual, transcriau revelaţiile sorei Maria Magdalena. Cartea intitulată „Contemplaţii” şi redactată într-o manieră cu totul excepţională este considerată un important tratat de teologie mistică şi totodată ne descoperă itinerariul spiritual al Sfintei, intrată la vârsta de optsprezece ani în cea mai aspră mănăstire din Florenţa, mănăstirea carmelitanelor. Chiar din prima tinereţe, Ecaterina de Pazzi s-a arătat înclinată mai mult spre rugăciune decât spre viaţa de petreceri a timpului său. A avut şi privilegiul, pe atunci foarte rar, de a face Prima Sfântă Împărtăşanie la vârsta de zece ani. După ce a părăsit lumea şi a luat un alt nume, sora Maria Magdalena s-a lăsat cu totul in mâinile Providenţei divine, străbătând toate treptele experienţei mistice, de la uscăciunea contemplaţiei până la zdrobitoarele încercări ale nopţii simţurilor, în întunericul abisal el secetei spirituale care a durat cinci ani; cinci ani de lovituri crunte împotriva credinţei, a speranţei şi a iubirii. În sfârşit, de sărbătoarea Rusaliilor din anul 1590, peste sufletul ei s-a revărsat din nou lumina vie şi dulce a extazului, care o pregătea pentru încercarea ce avea să urmeze, aceea a suferinţei fizice.

Cu trupul greu torturat de răni foarte dureroase, când durerea ajungea de nesuportat, sora Maria Magdalena, numită din partea Ordinului său maestră de novice, găsea forţa să repete cuvintele care au devenit deviza vieţii sale: „Pati, non mori”, „vreau să sufăr, nu să mor”. S-a stins din viaţă în ziua de 25 mai 1607, în mănăstirea Sfânta Maria a Îngerilor, la Florenţa. După 62 de ani, în 1669 a fost declarată Sfântă. Fără să fi săvârşit greşelile Mariei Magdalena, despre care ne vorbeşte Evanghelia, a iubit cu aceeaşi ardoare pe Isus Răstignit, dovedind că iubirea Crucii lui Cristos nu izvorăşte numai din recunoştinţa pentru păcatele iertate, dar şi din dorinţa de a lucra împreună cu Mântuitorul şi Fecioara Preacurată la opera Răscumpărării.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

Ss. Cristofor Magallanes şi însoţitorii

• martiri
• 1869-1927
• n.: la 30 iulie 1869, La Sementera, Totatiche, Jalisco, Mexic
• d.: la 25 mai 1927, Colotlan, Jalisco, Mexic
• 21 mai, 25 mai (latin)
• 

• A fost declarat…

  
  

  • venerabil la 7 martie 1992, de Papa Ioan Paul al II-lea
  • fericit la 22 noiembrie 1992, de Papa Ioan Paul al II-lea
  • sfânt la 21 mai 2000, de Papa Ioan Paul al II-lea

Biserica din Mexic se bucură să-i poată avea ca mijlocitori în ceruri pe aceşti martiri, modele de caritate supremă, mergând pe urmele lui Cristos (…) Tăria lor în credinţă şi speranţă i-a susţinut în numeroasele încercări la care au fost supuşi. Sunt o moştenire preţioasă, rod al credinţei înrădăcinate pe pământul mexican, credinţă care, în zorii celui de-al treilea mileniu de creştinism, trebuie să fie păstrată şi revitalizată ca să continuaţi a fi fideli lui Cristos şi Bisericii sale aşa cum aţi făcut-o în trecut[1].

Este o pagină recentă din istoria Bisericii, aceasta pe care o deschidem astăzi cu un sfânt latino-american. Pagină sângeroasă: pentru că şi în catolicismul din Mexic, creştinii au fost persecutaţi mult timp de un stat anticlerical. Preotul Cristofor (Cristobal) Magallanes Jara face parte din rândul martirilor mexicani care sunt amintiţi astăzi. Când persecutorii au închis Seminarul de la Guadalajara, s-a oferit să creeze un altul în parohia sa. Primul dintre martirii mexicani care a fost beatificat a fost iezuitul Miguel Agustin Pro (1988), apoi, în 1992, l-au urmat alţi 25 de fericiţi (22 de preoţi şi 3 laici) pe care, cu prilejul Jubileului din anul 2000, papa Ioan Paul al II-lea i-a şi canonizat. Sfântul Cristofor s-a născut la Totaltiche, Jalisco, Arhidieceza de Guadalajara, la 30 iulie 1869. A fost paroh în satul său de baştină.

Preot cu o credinţă ferventă, conducător prudent al fraţilor preoţi şi păstor plin de zel, a fost înzestrat cu o deosebită capacitate de înnoire umană şi creştină a credincioşilor. Misionar între indigenii „huichole”, a răspândit cu zel devoţiunea Rozariului faţă de sfânta Fecioară. Cea mai mare muncă la care s-a dedicat în activitatea sa pastorală au fost vocaţiile sacerdotale.

La 25 mai 1927, a fost împuşcat la Colotlân, Jalisco, Dieceza de Zacatecas. În faţa plutonului de execuţie, în mai 1927, l-a întărit pe unul dintre tovarăşii săi de martiriu: „Stai liniştit, fiule: numai o clipă şi apoi cerul”. Apoi, adresându-se plutonului de execuţie, a spus: „Eu mor nevinovat şi-i cer lui Dumnezeu ca sângele meu să fie de folos pentru unitatea dintre fraţii mei mexicani”.

Notă:
[1] Ioan Paul al II-lea din Omilia ţinută cu ocazia canonizării

Sursa: "Martiri şi sfinţi din calendarul roman", Editura Sapientia, Enrico Pepe, trad. pr. Ioan Bişog