Calendar Romano-Catolic - 25 iulie 2019

[altmariustotal catolic]

Sf. Iacob cel Mare

• apostol
• 25 iulie (latin)
• 30 aprilie (bizantin)
• 

Iacob cel Mare, fiul lui Zebedeu şi al Salomeei, fratele mai mare al Evanghelistului Ioan, apare alături de Isus chiar de la începutul activităţii publice a lui Mesia. Cei doi fraţi se aflau pe malul lacului Genizaret când Isus „i-a chemat”. Răspunsul a fost imediat şi total: „Iar ei, lăsând barca şi pe tatăl lor, l-au urmat” pe Isus. Şi în acest amănunt se vede caracterul lor energic şi înfocat, motiv pentru care Isus i-a numit „fiii tunetului”, lăudându-i şi dojenindu-i totodată. Comportarea lor de mai târziu avea să confirme această apreciere, cel puţin cu două prilejuri: prima dată cu ocazia purtării neprietenoase a samaritenilor, care au refuzat să-l primească pe Isus şi pe ucenicii săi: „Doamne, au spus într-un glas Iacob şi Ioan, nu e cazul să cerem de la Dumnezeu focul din cer care să-i distrugă?”. „Fiul Omului nu a venit să ucidă suflete, dar să le mântuiască”, a răspuns cu blândeţe Isus. Mai târziu, în timpul celei din urmă călătorii spre Ierusalim, amândoi fraţii, prin mama lor, şi-au exprimat dorinţa arogantă de a şedea unul la dreapta şi altul la stânga lui Isus, când avea să întemeieze Împărăţia Mesianică. În amândouă împrejurările au dat dovadă că nu înţeleseseră spiritul de iubire şi umilinţă al Învăţătorului, dar s-au arătat generoşi când s-a pus problema de a se avânta în luptă. La întrebarea lui Isus: „Puteţi voi să beţi paharul meu?”, Iacob este primul care răspunde: „Putem!”. Isus a ţinut seamă de cuvântul său şi Iacob a împlinit întocmai ceea ce a promis. După coborârea Duhului Sfânt, care a coborât din cer nu focul nimicitor al pedepsei, dar flacăra vie a iubirii, şi Iacob, ca şi ceilalţi apostoli, a fost victima prigoanei care s-a năpustit împotriva lor. Fiind aruncat în închisori şi biciuit „era nespus de bucuros că a fost aflat vrednic de a suferi ocară pentru numele lui Isus” (după cum citim în Faptele Apostolilor). A urmat a doua prigoană, a cărei victimă ilustră a fost Sfântul Ştefan şi apoi o a treia, mai cruntă decât celelalte, dezlănţuită de Irod Agripa „pentru a fi pe placul iudeilor”.

Acest Irod, dovedind că era un urmaş vrednic de unchiul său, cel care a pus sa fie omorât Ioan Botezătorul, precum şi de bunicul său numit Irod cel Mare, omul care încercase să ucidă pe Isus îndată după naştere, de sărbătoarea Paştelui din anul 42 „a început să prigonească pe unii membri ai Bisericii; a făcut să fie ucis cu sabia Iacob, fratele lui Ioan şi văzând că aceasta e pe placul iudeilor, a dat ordin să fie arestat şi Petru”.

Datele cuprinse în Noul Testament sunt sigure, indiscutabile. La acestea se adaugă o tradiţie care susţine ca Sfântul Iacob ar fi ajuns până în Spania; faptul este foarte puţin probabil, dar transmiterea tradiţiei amintite explică marea răspândire a cultului Sfântului Iacob în Spania şi ţinuturile de cultură spaniolă. Numeroase localităţi care-i poartă numele: Santiago (Sfântul Iacob), biserici şi monumente dedicate Sfântului Iacob şi mai cu seamă vestitul loc de pelerinaj din nord-vestul Spaniei, Compostella. O legendă din veacul al VII-lea spune că după executarea Sfântului Iacob, ucenicii săi i-au luat trupul şi urcând pe o corabie aflată întâmplător la malul mării au fost aduşi în mod miraculos până pe ţărmul Galiciei (Spania). Aici au coborât pe uscat şi l-au înmormântat în mijlocul unui câmp. Mult mai târziu, prin secolul IX, Dumnezeu arată unui păstor, printr-o stea minunată, locul unde odihneau rămăşiţele pământeşti ale „Fiului Tunetului”; se fac săpături şi într-adevăr se descoperă osemintele Sfântului Apostol, la atingerea cărora se săvârşesc nenumărate minuni. Locul respectiv a fost numit „Campus stellae” – „Compostella” – „Câmpul Stelei” – şi pe el s-a ridicat o biserică măreaţă, care a devenit unul dintre cele mai renumite locui de pelerinaj ale Europei.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

“Isus Răscumpărătorul l-a smuls pe sfântul Iacob din umila trudă a plaselor de pescuit, constituindu-l pescar de oameni pentru mântuirea lor. El a răspuns chemării divine cu o inimă generoasă şi fidelă; astfel, a meritat harul de a putea înfrunta chinurile martiriului şi a ajunge în slavă, înaintea celorlalţi apostoli ai Domnului”.[1]

Iacob este numit “cel mare” pentru a-l deosebi de celălalt apostol, omonimul său. Era fiul lui Zebedeu şi al Salomeii şi fratele mai mare al lui Ioan. Făcea parte din rândul celor trei apostoli privilegiaţi – Petru, Iacob şi Ioan – aleşi de Isus pentru a lua parte la episoadele vindecării instantanee a soacrei lui Petru, a învierii fiicei lui Iair, a schimbării la faţă a Mântuitorului pe munte şi la agonia din Grădina Măslinilor.

Chemarea sa a avut loc în timp ce se afla pe lac făcând munca de pescar împreună cu tatăl său şi cu fratele său, Ioan. Răspunsul celor doi a fost imediat. După aceea, cei doi apostoli au fost numiţi Boanerges, fii ai tunetului, pentru caracterul lor hotărât, aşa cum este revelat în următorul episod relatat de Luca.

În timpul ultimei călătorii a lui Isus la Ierusalim, un grup de apostoli, între care se aflau Iacob şi Ioan, l-a precedat pe Învăţător într-un sat de samariteni, pentru a pregăti sosirea celorlalţi. Samaritenii, îndată ce şi-au dat seama că aceştia se îndreptau spre Ierusalim, au refuzat să-i primească. Când i-au relatat cele petrecute lui Isus, cei doi fraţi i-au spus: “Doamne, vrei să cerem ca focul să coboare din cer şi să-i nimicească?” Ei voiau să se repete episodul cu profetul Ilie care i-a nimicit prin ardere pe cei cincizeci de oameni trimişi împotriva lui de regele Ahaz. “ Isus, întorcându-se, i-a mustrat” (cf. Lc 9,51-56).

Evanghelia povesteşte despre ei un alt episod care a trezit indignarea celorlalţi apostoli (Mc 10,35-45). Mama celor doi s-a prezentat la Isus şi i-a cerut ca fiii ei să stea, într-o zi, unul la dreapta şi celălalt la stânga în noua împărăţie pe care el trebuia să o întemeieze în lume. Isus i-a întrebat pe ei dacă erau dispuşi să bea paharul pe care el avea să-l bea şi, la răspunsul afirmativ, a făcut profeţia care avea să se împlinească, chiar dacă nu le putea garanta locurile de cinste. Şi a adăugat: “Fiul Omului n-a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi”.

După Rusalii, răspândirea rapidă a creştinismului în Iudeea şi în afară a trezit îngrijorarea Sinedriului şi a lui Irod Agripa I, care, pentru a face pe placul conducătorilor poporului, l-a arestat şi decapitat pe Iacob (Fap12,2). Cauza condamnării nu trebuia să aibă motiv religios, căci altfel pedeapsa corespunzătoare ar fi fost lapidarea; a fost condamnat din cauza unor acuzaţii de ordin politic, cum ar fi aceea că aduna poporul pentru a-l incita la revoltă faţă de puterea constituită.

Conform unei tradiţii transmise de Clement Alexandrinul şi de Eusebiu de Cezareea[2], în timp ce apostolul mergea la martiriu, s-a apropiat de el acela care a dat mărturie falsă împotriva lui şi i-a cerut iertare. Iacob s-a oprit gânditor – poate pentru a reprima exigenţa dreptăţii imediate pe care fiul tunetului o avea mereu în suflet B, apoi l-a îmbrăţişat, spunându-i: “Pacea să fie cu tine!”

Conform tradiţiei, a fost primul apostol care a suferit martiriul, în jurul anului 42. Cultul său s-a răspândit în mod deosebit în Spania, unde a fost ridicat celebrul sanctuar de la Compostela, care, din secolul al XI-lea până în secolul al XV-lea, a fost, pentru creştinătatea occidentală, locul a numeroase pelerinaje.

Note:
[1] MA II, 1183.
[2] Clement Alexandrinul, Hypot. VII; Eusebiu, Istoria bisericească, II, 9, din PG 20, 157.

Sursa: "Martiri şi sfinţi din calendarul roman", Editura Sapientia, Enrico Pepe, trad. pr. Ioan Bişog

Sf. Cristofor

• martir
• ??-c.251
• d.: în c.251
• 25 iulie (latin)
• 9 mai (bizantin)
• 

Tradiţia spune că Cristofor a murit la Lycia, pe coasta de sud a Asiei Mici, aproximativ în anul 251. Legat de viaţa lui există mai multe legende. Cea mai răspândită spune că era un bărbat uriaş şi urât, născut dintr-un rege păgân căsătorit cu o creştină, care s-a rugat Fecioarei Maria să aibă un copil. Acest copil, pe numele lui Offerus, la maturitate a lucrat ca şi „cărăuş”, purtând oamenii de pe o parte pe alta a unui râu. (O altă legendă spune că până la botez l-ar fi chemat Reprobus.)

El s-a convertit la creştinism după ce a ascultat învăţăturile unui călugăr pe nume Babylas. Cristofor a crezut că Domnul nostru este cel mai puternic dintre toţi, mai puternic decât orice om, atât de puternic încât şi satana se teme de El. Conform unei legende, într-o zi unul din cei care doreau să treacă râul era un mic copil. L-a luat în spate şi a început să treacă râul, dar cu fiecare pas Cristofor simţea pe umeri o greutate tot mai mare, încât se temea chiar să nu cadă în râu să se înece. Copilul s-a prezentat apoi ca fiind Isus, iar greutatea mare a explicat-o prin greutatea lumii pe care El o poartă pe umerii săi. Conform martirologiului roman, Cristofor ar fi murit ca martir în timpul persecuţiei împăratului Decius, fiind străpuns de săgeţi după ce nu a murit în foc.

Numele de Cristofor înseamnă „purtător de Cristos”. El este sfântul patron al călătorilor, în special al celor ce merg cu maşina. Popularitatea sa a crescut în Evul Mediu. Există însă dovezi ce indică devoţiuni la Sf. Cristofor cu mult înainte: Sf. Remigius de Rheims a fost îngropat în 532 într-o biserică închinată Sf. Cristofor; Papa Grigore cel Mare (+ 604) menţionează în scrisorile sale o mănăstire închinată acestui sfânt; iar breviarul mozarabic şi misalul Sf. Izidor de Sevillia (+ 636) au oficii speciale dedicate sfântului Cristofor.

Sf. Cristofor este în mod special venerat în sudul Germaniei, în Austria şi în nordul Italiei (care au fost parte a imperiului austriac până după primul război mondial), deoarece era unul dintre cei „Patrusprezece Ajutători”, un grup de sfinţi invocaţi încă din secolul al XII-lea în aceste zone, grup menţionat în calendar la 8 august: Sf. Denis de Paris (patron împotriva durerilor de cap şi rabiei); Sf. Erasmus sau Elmo (împotriva colicilor şi crampelor); Sf. Blaise (împotriva bolilor de gât); Sf. Barbara (împotriva fulgerelor, focului, exploziilor, morţilor neprevăzute); Sf. Margareta (împotriva posesiunilor şi pentru gravide); Sf. Caterina de Alexandria (patroana filozofilor şi studenţilor, şi a rotarilor); Sf. George (protectorul soldaţilor); Ss Achatius şi Eustace (ai vânătorilor); Sf. Pantaleon (împotriva tuberculozei); Sf. Giles (împotriva epilepsiei, nebuniei şi sterilităţii); Sf. Cyriac (împotriva posesiunilor demonice); Sf. Vitus (împotriva epilepsiei) şi Sf. Cristofor (patronul călătorilor). Dominicanii germani au promovat această veneraţie a celor 14 sfinţi în special în biserica Sf. Blaise din Regensburg (1320).

Explicaţie suplimentară: Unii cred că Cristofor nu ar mai fi astăzi considerat ca sfânt. Confuzia a apărut după revizuirea calendarului liturgic de către Papa Paul al VI-lea, calendar în care sunt indicate zilele de sărbătoare ale sfinţilor care sunt comemoraţi la Liturghie. Datorită numărului mare de astfel de sărbători, acumulate de-a lungul secolelor, Conciliul Vatican II, în constituţia despre liturgie, propune: „Pentru ca sărbătorile sfinţilor să nu fie puse mai presus de sărbătorile care celebrează misterele mântuirii, multe din ele vor fi lăsate să se celebreze la nivel de Biserică locală, naţiune sau familie călugărească; vor fi extinse la Biserica întreagă numai acelea care comemorează sfinţi de importanţă cu adevărat universală” (nr. 111).

Datorită acestei prevederi, o comisie specială a examinat calendarul şi i-a scos pe sfinţii a căror existenţă istorică se bazează mai mult pe tradiţie, decât pe fapte dovedibile, şi totodată a schimbat zilele de sărbătorire a sfinţilor pentru a coincide cu ziua morţii lor (a naşterii la Cer); de asemenea au fost adăugaţi sfinţii recenţi canonizaţi, care aveau semnificaţie universală. Mai mult, Conferinţele Episcopale din fiecare naţiune au primit dreptul de a adăuga sfinţi care au relevanţă naţională, locală. Dar în nici un caz Biserica Catolică nu la „de-canonizat” pe Sf. Cristofor sau pe vreun alt sfânt, în ciuda lipsei de dovezi istorice despre vieţile lor. Sf. Cristofor este încă demn de devoţiunea şi rugăciunile noastre, şi trebuie să ţinem minte că noi toţi suntem chemaţi să fim „purtători de Cristos”.

Sursa: Lumea.Catholica.ro

Sfântul Hristofor a trăit pe vremea împăratului Deciu, la anii două sute cincizeci. Acesta era un tânăr mercenar barbar, ajuns împreună cu alţi ostaşi într-un oraş din Răsărit unde au supus la chinuri pe toţi creştinii ce i-au găsit. Deşi mare cât un uriaş la statură şi foarte urât la faţă, lui Reprove (căci aşa îi era numele înainte) i s-a făcut milă de aceşti oameni. Dar neputând să grăiască pe limba lor, s-a rugat lui Dumnezeu, şi a fost trimis la el îngerul Domnului, zicându-i: „Reprove, îmbărbătează-te!” Şi cum a atins îngerul buzele lui, a grăit el slobod. Şi intrând în cetate, a înfruntat pe cei ce prigoneau pe creştini, şi erau rătăciţi pentru cele deşarte, de socoteau că cele fără de suflet sunt zei. Pentru aceasta a fost bătut de un oarecare Vachie, către care răspunzând zicea că este oprit de porunca lui Hristos; dar de şi-ar da pornire mâniei, nu i-ar sta înainte nici Vachie, nici puterea împăratului lui, ca o nimica şi putredă fiind. Deci a trimis împăratul la dânsul două sute de slujitori, din pricina chipului lui îngrozitor şi înfricoşător, şi din pricina puterii lui nestăpânite şi nebiruite. Aceşti slujitori îl găsiră având în mână un toiag, care toiag cu minune dumnezeiască a odrăslit; şi mergând la împăratul, pe cale împuţinându-se pâinile slujitorilor, rugându-se el lui Dumnezeu le-a adăugat şi altele, de hrană, de care minune mare slujitorii spăimântându-se au crezut în Mântuitorul Hristos, şi mergând la Antiohia au fost botezaţi împreună cu sfântul Hristofor, de către sfântul sfinţitul mucenic Vavila, episcopul Antiohiei, care în loc de Reprove, l-a numit Hristofor.

Deci stând înaintea judecăţii împăratului, şi văzându-l împăratul şi îngrozindu-se, a căzut pe spate cu faţa în sus. Şi iarăşi venindu-şi în fire, socoti să-l amăgească cu vicleşug şi să-l îmblânzească cu momelile, şi cu încetul să-l facă să se despartă de Mântuitorul Hristos, însă nu pe faţă. Pentru aceea îi adusese înainte două femei frumoase la faţă, însă desfrânate şi gata spre stricăciune şi foarte ştiutoare în a înfierbânta şi a întărâta la porniri şi la pofte nestăpânite şi turbate pe bărbaţii tineri; dintre acestea una se chema Calinica şi cealaltă Achilina. Şi le-a poruncit să intre la dânsul, şi să se meşteşugească în tot chipul, ca să se împrietenească cu dânsul şi el să le îndrăgească încât să-l despartă de credinţa Mântuitorului Hristos, şi să aducă jertfă la idoli. Însă sfântul învăţându-le, le-a îndepărtat de slujirea idolească. Şi stând ele înaintea împăratului şi mărturisind că sunt creştine, au fost date la cumplite chinuri, pe care răbdându-le au luat cununa muceniciei.

După aceea, aprinzându-se împăratul cu mânie mare a ocărât pe sfântul pentru chipul feţei lui cel ciudat; iar el răspunzând a numit pe împăratul vas primitor de lucrările diavolului, pentru că aceasta însemna numele lui Deciu. Deci împăratul a dat hotărârea ca celor două sute de slujitori ce au fost trimişi să prindă pe sfântul şi s-au botezat împreună cu dânsul, iar acum se închinau înaintea sfântului, să li se taie capetele. Iar pe sfântul Hristofor a poruncit să fie ţintuit cu piroane, pe un instrument de chinuire făcut din aramă, iar dedesubtul lui a fost aprins foc mare; dar sfântul şedea liniştit ca şi cum s-ar fi aflat în odihnă şi povestea nişte lucruri minunate, de mulţi necrezute, dar de cei credincioşi crezute şi bineprimite, zicând că vedea un om foarte mare şi preaînfrumuseţat, îmbrăcat în veşminte albe, încât întuneca şi soarele cu strălucirea sa, pe al cărui cap se afla o cunună foarte strălucitoare şi că împrejurul lui erau ostaşi purtători de foc, care se luptau cu nişte negri grozavi pe care-i biruiau. Iar stăpânul acela înfricoşat cu mânie întorcându-se, a biruit şi a călcat toată puterea vrăjmaşului. Atunci popoarele auzind acestea şi văzând şi pe sfântul, că era păzit nevătămat de focul ce ardea sub dânsul, au crezut şi au trecut la credinţa în Mântuitorul Hristos, şi au scos pe sfântul din foc. Dar şi aceştia au fost tăiaţi de slugile împăratului, iar sfântul Hristofor a fost chinuit în alte multe chipuri, iar la sfârşit i-au tăiat capul.

Sursa: Calendar-Ortodox.ro

Sf. Valentina din Cezareea

• martiră
• ??-308
• d.: în 308, Cezareea, Palestina
• 25 iulie (latin)
• 10 februarie (bizantin)
• 

„Martirologiul Roman” o aminteşte la 25 iulie de Sfânta Valentina, o tânără fecioară din oraşul Cezareea Palestinei, care i-a reproşat guvernatorului că foloseşte faţă de creştini torturi de o cruzime neîngăduită. Guvernatorul îi cere să aducă jertfă zeilor, dar ea răstoarnă altarul cu picioarele; atunci, guvernatorul porunceşte să i se smulgă pielea de pe ea şi să fie arsă de vie. În timp ce flăcările mistuie trupul fraged, sufletul nevinovat intră în bucuria veşnică.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti