Calendar Romano-Catolic - 25 aprilie 2018

[altmariustotal catolic]

Sf. Marcu

• Evanghelist
• ??-68
• d.: la 25 aprilie 68, Alexandria, Egipt
• 25 aprilie (latin)
• 25 aprilie (bizantin)
• 

În Noul Testament, Marcu este amintit de zece ori, mai întâi cu numele ebraic, Ioan, apoi cu numele roman de Marcu, şi de câteva ori sub numele de Ioan-Marcu. Pentru unii istorici se pare că ar fi fost vorba de două persoane diferite; noi însă ţinem părerea tradiţională şi cea mai probabilă că este vorba de un singur Ioan-Marcu, fiu al acelei Maria în casa căreia se adunau primii creştini din Ierusalim şi unde s-a refugiat însuşi Sfântul Petru, după ce fusese eliberat în mod mirculos din închisoare. Faptele Apostolilor (cap.12) istorisesc: „Şi Petru, venindu-şi în sine, a zis: ‘Acum ştiu cu adevărat că Domnul a trimis pe îngerul Său şi m-a scos din mâna lui Irod şi din toate câte aştepta poporul iudeilor’. Şi chibzuind a venit la casa Mariei, mama lui Ioan, cel numit şi Marcu, unde erau adunaţi mulţi şi se rugau.”

Marcu, evreu de originie, s-a născut probabil înafara Palestinei, dintr-o familie înstărită. Sfântul Petru, care îl numeşte „fiul meu”, l-a luat cu sine în călătoriile sale misionare prin Orient şi la Roma. Din această îndelungată apropiere, Marcu a reţinut şi a scris ceea ce Petru vorbea despre Isus Cristos: în felul acesta ne-a rămas Evanghelia care îi poartă numele. Antichitatea creştină, începând cu Papias (+130), îl numeşte pe Marcu – „tălmaciul lui Petru”: „Marcu, un interpret al lui Petru, a consemnat în scris tot ceea ce îşi amintea. Astfel a scris ceea ce Domnul a învăţat şi a făcut, fără să urmeze însă ordinea faptelor. Adică Marcu nu l-a auzit direct pe Cristos, nici nu a stat în preajma Lui, ci mai târziu l-a ascultat pe Petru, care îşi expunea învăţătura după cum cereau împrejurările.”

Pe lângă de familiaritatea cu Sfântul Petru, Evanghelistul Marcu a beneficiat şi de o îndelungată comunitate de viaţă cu apostolul Pavel, pe care l-a întâlnit prima dată în anul 44, când Paul şi Barnaba aduseseră la Ierusalim ajutoarele generoase oferite de comunităţile din Antiohia. La întoarcere, Barnaba l-a luat cu sine pe tânărul său nepot Marcu. După ce au vestit Evanghelia în insula Cipru, Pavel a proiectat o grea şi riscantă călătorie în inima Asiei Mici, printre populaţiile războinice ale munţilor Taurus; la acest moment, ne spun Faptele Apostolilor, „Marcu s-a despărţit de Paul şi Barnaba, şi s-a reîntors la Ierusalim”. Mai târziu, Marcu se va întoarce lângă Sfântul Pavel, când acesta va fi în închisoare la Roma. „Adu-l cu tine pe Marcu, voi avea multă nevoie de ajutorul lui”, scrie Sfântul Pavel din închisoarea romană ucenicului său Timotei, în anul 66.

Datele cronologice privitoare la viaţa Sfântului Marcu rămân nesigure. Este probabil că a murit în anul al 14-lea al domniei lui Nero, 68, după unii de moarte naturală, după alţii ca martir al credinţei, în oraşul Alexandria din Egipt. „Acta Marci” – „Istoria faptelui lui Marcu”, o scriere de la jumătatea secolului al IV-lea, ne spune că în ziua de 24 aprilie, Sfântul Marcu a fost legat de gât cu o funie şi târât de către păgâni pe străzile Alexandriei, în râsul şi batjocura mulţimii aprinse de ură.

Aruncat în închisoare peste noapte, în ziua următoare a fost supus aceloraşi chinuri, dar nu a mai rezistat mult, şi a murit. Trupul i-a fost aruncat pe un rug aprins, dar creştinii au reuşit să-l sustragă şi să-i facă înmormântarea cuvenită sfinţilor martiri. Se spune că în anul 828, doi negustori veneţieni au reuşit să obţină trupul Sfântului Marcu şi l-au dus la Veneţia; aici, între anii 976-1071 s-a înălţat splendida Bazilică veneţiană închinată Sfântului Marcu, autorul celei de-a doua Evanghelii a creştinătăţii. Între figurile simbolice pe care Apocalipsa le propune pentru cei patru evanghelişti, Sfântului Marcu i se atribui semnul „leul”, deoarece în Evanghelia sa scoate în evidenţă puterea dumnezeiască a lui Isus, biruitor al duhurilor rele, al celor ce i-au voit moartea, a tot răul şi al morţii.

În împărăţia romană, care cuprindea popoare de diferite origini etnice, deseori aceeaşi persoană purta două nume: unul roman şi unul local. Aşa a fost şi cu Sfântul Marcu: el a rămas cunoscut prin numele său roman – Marcu; acesta era un supranume, dat persoanelor pe care părinţii îi închinau zeului războiului, Marte. Ulterior se dădea copiilor născuţi în luna martie, având diferite forme pentru bărbaţi şi pentru femei. Pentru bărbaţi: Marcu, Martin, Marcel, Marcelin, Mărcan, Marcoci, Marcaş, Mărcuş, Marchian, etc. Pentru femei: Martina, Marcela (diminutiv Zela), Marcelina, Marcina. Mai mult, romanii au dat numele de Marte şi planetei pe care au observat pete roşii, gândind că sunt fluvii de sânge, vărsat în războaie.

Numele şi prenumele din această familie ne pot aminti chipul sfinţilor îndrăgostiţi de Cristos, între ei Marcu având un loc de frunte, care şi-au dăruit sângele propriu pentru a aduce pe pământ un strop de iubire şi de pace.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

„Tu ai voit ca sfintele mistere ale lui Cristos, Fiul tău, izvor de mântuire şi de viaţă, să fie cunoscute prin dumnezeieştile Scripturi, prin opera oamenilor luminaţi de Duhul Sfânt. Astfel, cuvintele şi gesturile Mântuitorului, încredinţate nemuritoarelor evanghelii, au fost încredinţate Bisericii şi, în felul acesta, devin sămânţă fecundă, care peste veacuri aduc roade de har şi de glorie”[1].

Marcu, ca şi ceilalţi evanghelişti, a intenţionat să ne transmită predica apostolică pentru a ne impulsiona pe calea urmării lui Cristos. Nu era interesul său să ne transmită o simplă doctrină, aşa cum făceau filozofii; vorbind despre Isus, voia să ne ajute să pornim pe un drum de credinţă, pentru a ne întâlni personal cu el în comunitatea eclezială.

Viaţa sa

El avea două nume: unul ebraic, Ioan, care era folosit între conaţionalii săi; altul grec, Marcu, pentru a se prezenta în lumea greco-romană. Pentru cei care aveau contacte frecvente cu aceste ambiente, folosirea a două nume era ceva obişnuit. După o tradiţie foarte veche, mama sa, Maria, în timpul pătimirii Domnului, foarte probabil era deja văduvă. Familia sa era una cu stare şi era în relaţii apropiate cu Învăţătorul, deoarece punea la dispoziţie casa de la Ierusalim şi grădina pe care o aveau în apropiere, pe Muntele Măslinilor.

În marea sală a casei lor, a fost celebrată Cina de pe Urmă şi în ea s-au adunat apostolii după pătimire, până la Rusalii, pentru a deveni apoi Biserica domestică a primei comunităţi din Ierusalim. După ultima cină, când Isus şi apostolii s-au dus la Muntele Măslinilor, Ioan Marcu a mers şi el cu ei, şi acolo a adormit în căsuţa din acel mic domeniu. Dintr-o dată, a fost trezit de zarva gărzilor venite să-l prindă pe Isus. S-a ridicat şi, acoperit doar cu un cearşaf, s-a dus să vadă ce se întâmplă. Un soldat l-a prins, dar „el, lăsând cearşaful, a fugit de acolo gol”[2].

Marcu a fost aproape în toate evenimentele dureroase ale pătimirii, ale învierii glorioase şi a Rusaliilor, şi a făcut apoi parte din comunitatea creştină împreună cu mama şi cu Barnaba, ruda sa. În anul 44, de la Antiohia, unde fusese trimis de apostoli, Barnaba a venit la Ierusalim împreună cu Paul, iar Marcu a putut să asculte relatările celor doi cu privire la răspândirea evangheliei în acel oraş cosmopolit şi, la rândul său a voit să-i urmeze. A fost alături de ei în prima călătorie apostolică până în Cipru, dar când aceştia s-au îndreptat spre Perga, traversând locuri primejdioase şi căţărându-se pe Munţii Taurus pentru a ajunge la Antiohia, Marcu nu a avut curajul să înfrunte atâtea dificultăţi şi s-a întors la Ierusalim.

În anul 49, şi-a întâlnit din nou unchiul şi pe Paul, întorşi la Ierusalim pentru a rezolva împreună cu apostolii spinoasa problemă a creştinilor proveniţi din păgânism, fără să se supună practicii legii mozaice, şi a aflat astfel câte lucruri minunate s-au întâmplat în acele regiuni care i-au inspirat atâta frică. Şi-a făcut din nou curaj şi s-a întors împreună cu ei la Antiohia. Pe când aceştia se pregăteau pentru o nouă călătorie apostolică pentru a vizita şi întări tinerele comunităţi creştine, Marcu s-a oferit din nou să-i însoţească, dar a întâlnit refuzul hotărât şi absolut al lui Paul care nu-l mai voia pe urmele sale, ca nu cumva să devină o piedică pentru programul lor. La sfârşit, s-a hotărât ca Paul să plece în Asia Mică însoţit de un alt discipol, Sila, mai obişnuit cu oboseala, în timp ce Barnaba trebuia să meargă, împreună cu Marcu, în Cipru.

Ştim din epistolele pauline că, mai târziu, Marcu a devenit un colaborator fidel al lui Paul şi nu i-a fost frică să-l urmeze chiar până la Roma. În anul 61, îl aflăm alături de Apostol, care, prizonier, aştepta să fie judecat. Cu acea ocazie, scriindu-le colosenilor, le-a trimis salutări de la „Marcu, vărul lui Barnaba” şi a adăugat: „Dacă va veni la voi, primiţi-l”[3]. Paul a mai vorbit despre Marcu atunci când se afla pentru a doua oară arestat, la Roma. Scriindu-i lui Timotei, care se afla la Efes, şi rugându-l să vină la Roma în ajutorul său, a cerut următorul lucru: „Ia-l pe Marcu şi adu-l cu tine, pentru că îmi va fi folositor în misiunea mea”[4]. E posibil să fi avut timpul necesar să-l poată revedea pe Apostolul neamurilor şi să asiste la martiriul său, dar, cu siguranţă, a rămas în cetatea cezarilor şi s-a pus în slujba lui Petru, care între timp venise şi el în capitala imperiului, şi i-a fost într-un mod deosebit „util ministeriului”, făcând-o pe interpretul.

Conform unei tradiţii foarte vechi, Petru, când a văzut că, de acum, comunitatea romană era foarte bine întărită în credinţă, l-a trimis pe discipolul său drag la Alexandria Egiptului. Aici, Marcu a întemeiat Biserica şi şi-a aflat şi martiriul. Relicvele sale au fost păzite cu mare grijă de creştinii din Egipt până în anul 1419, când veneţienii, cu pretextul de a le sustrage pericolului căderii în mâinile musulmanilor şi de a li se pierde urma, le-au luat şi le-au adus în oraşul lor. Acum se găsesc în frumoasa bazilică ce poartă tocmai numele sfântului Marcu.

Evanghelia sa

Dar opera cea mai frumoasă pe care Marcu ne-a lăsat-o este, fără îndoială, evanghelia sa, considerată astăzi ca fiind cea mai veche. El nu a trăit alături de Isus de la început, asemenea apostolilor, dar – scrie Vaccari – „aşa cum a fost colaborator al lui Petru în predicarea evangheliei, tot aşa, a fost interpretul şi purtătorul de cuvânt autorizat în redactarea aceleiaşi evanghelii şi ne-a transmis prin intermediul ei catehezele principelui apostolilor, aşa cum acesta le predica primilor creştini, în special, Bisericii din Roma”[5].

Stilul său nu este rafinat, ci simplu şi imediat. Marcu scrie ceea ce a auzit şi văzut fără să se preocupe de punerea în ordine cronologică a faptelor şi fără să ascundă slăbiciunile apostolilor, nici măcar pe acelea ale lui Petru, pe care totuşi îl iubea ca un fiu. Tocmai pentru aceasta, evanghelia sa este atrăgătoare într-un mod particular. Şi nu numai atât, el are curajul să povestească chiar şi faptul că Cel Răstignit, înainte de a muri „a strigat cu glas puternic: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”[6], ca şi cum ar fi fost un fel de ruptură între el şi Tatăl, dar are, de asemenea, bucuria, imediat după, să prezinte convertirea centurionului aflat lângă cruce. Acesta, contemplându-l pe acela care nu arăta nici un semn triumfal al divinităţii, ba chiar a murit uitat de cer şi dispreţuit de pământ, a exclamat: „Cu adevărat, acest om era Fiul lui Dumnezeu!”[7]

Nu aceasta era profesiunea de credinţă care înflorea de acum înainte pe buzele multora în Roma cezarilor, în urma predicii lui Petru şi a lui Paul? Merita osteneala de a reţine acestea în evanghelia sa, nu numai pentru profunda ei semnificaţie, ci şi pentru faptul că primul care a pronunţat-o a fost tocmai un soldat roman.

Note:
[1] MA I, 934-935.
[2] Mc 14,52.
[3] Col 4,10.
[4] 2Tim 4,11.
[5] Cit. în Bibliotheca Sanctorum, VIII, Citta Nuova, Roma 1966, 718.
[6] Mc 15,34.
[7] Mc 15,39.

Sursa: "Martiri şi sfinţi din calendarul roman", Editura Sapientia, Enrico Pepe, trad. pr. Ioan Bişog

Sf. Giovanni Battista Piamarta

• preot
• 1841-1913
• n.: la 26 noiembrie 1841, Brescia, Italia
• d.: la 25 aprilie 1913, Brescia, Italia
• 25 aprilie (latin)
• 

• A fost declarat…

  
  

  • venerabil la 22 martie 1986, de Papa Ioan Paul al II-lea
  • fericit la 12 octombrie 1997, de Papa Ioan Paul al II-lea
  • sfânt la 21 octombrie 2012, de Papa Benedict al XVI-lea

Fericitul Giovanni Battista Piamarta s-a născut într-o familie săracă din Brescia, Italia, la 26 noiembrie 1841, intrând în seminar în 1860, după care în 1865 a fost hirotonit preot. Pr. Piamarta a lucrat cu tinerii şi cu familiile din parohiile rurale şi apoi din Brescia. S-a evidenţiat prin zelul şi dedicarea sa în lucrarea cu copiii, cu bolnavii şi în îndrumarea spirituală a credincioşilor.

Alături de pr. Pietro Capretti a fondat Institutul Workman (Istituto Artigianelli), pentru a oferi sprijin şi pentru a ajuta la păstrarea creştinismului în vieţile tinerilor care se mutau în oraş pentru muncă. Cu pr. Giovanni Bonsignori a fondat Colonia Agricolă de la Remedello, pentru a oferi servicii similare lucrătorilor din agricultură. Fraţi şi surori din viaţa consacrată au fost atraşi de munca pe care o făcea pr. Giovanni, iar în martie 1900 a fondat Congregaţia Sfintei Familii din Nazaret. Cu ajutorul mamei sale, a fondat de asemenea o congregaţie de sex feminin, a Slujitoarelor Umile ale Domnului. A murit în braţele pr. Bonsignori în Remedello, la 25 aprilie 1913, înconjurat de fraţii săi.

Piamarta a fost beatificat la 12 octombrie 1997, de Papa Ioan Paul al II-lea. În predica sa, Papa Ioan Paul al II-lea a spus: „Urmând exemplul lui Cristos, a reuşit ca un număr mare de băieţi şi de tineri să ajungă să cunoască privirea iubitoare şi exigentă a Domnului. Cât de mulţi, datorită activităţilor sale pastorale, au putut să găsească bucuria în viaţă, după ce au învăţat o meserie şi, mai presus de toate, l-au întâlnit pe Isus şi mesajul său de mântuire!” Şi a mai spus: „Unde a găsit acest om extraordinar al lui Dumnezeu energia pentru toate activităţile sale numeroase? Răspunsul este clar: rugăciune asiduă şi ferventă a fost sursa neobositului său zel apostolic şi a influenţei benefice pe care a exercitat-o asupra tuturor cu care s-a întâlnit. El însuşi a spus, după cum îşi amintesc contemporanii săi: ‘cu rugăciune ne întărim de însăşi puterea lui Dumnezeu… Omnia possum’.”

La canonizarea din 21 octombrie 2012, Papa Benedict îl descria ca „un mare apostol al carităţii şi al tineretului”. De asemenea amintea că atunci „când era copleşit de muncă, (Piamarta) mărea timpul pentru întâlnirea, inimă la inimă, cu Domnul. Prefera pauzele în faţa Preasfântului Sacrament, meditând pătimirea, moartea şi învierea lui Cristos, pentru a scoate forţă spirituală şi a porni din nou la cucerirea inimii oamenilor, în special a tinerilor, pentru a-i conduce din nou la izvoarele vieţii cu iniţiative pastorale mereu noi.”