Calendar Romano-Catolic - 24 martie 2020

[altmariustotal catolic]

Sf. Ecaterina a Suediei

• călugăriţă
• 1331-1381
• n.: în 1331, Suedia
• d.: la 24 martie 1381
• 24 martie (latin)

• A fost declarată...

  
  

  • sfântă în 1484, de Papa Inocenţiu al VIII-lea

În prima jumătate a secolului al XlV-lea, în oraşul Roma au devenit foarte cunoscute două femei venite din Suedia: Sfânta Brigita (1303 -1373), mamă a opt copii, suflet pătruns de o credinţă adâncă, ce a avut o mare influenţă în istoria, viaţa şi literatura ţării sale, şi regina Cristina, care a umplut cronicile mondene ale oraşului cu purtările ei extravagante. Alături de Brigita a venit în anul 1350 şi fiica ei Ecaterina, a doua dintre cei opt copii, şi a preluat de la mamă făclia luminoasă a unei vieţi trăite sub îndrumarea Duhului Sfânt.

Ecaterina s-a născut în anul 1331. De foarte tânără s-a căsătorit cu nobilul Edgar Kürner, şi el un suflet îndrăgostit de frumuseţile imateriale, care a fost de acord cu tânăra lui soţie să îşi păstreze jurământul pe care îl făcuse în copilărie de a rămâne fecioară; mai mult chiar, el însuşi a făcut legământ să urmeze aceeaşi cale. La vârsta de 19 ani, Ecaterina obţine de la soţ permisiunea de a vizita oraşul Roma, cu prilejul anului jubiliar 1350. Aici, nu după mult timp, primeşte vestea că soţul a trecut la cele veşnice. De acum înainte, viaţa celor două fiinţe extraordinare, mama, Brigita, şi fiica se va desfăşura pe acelaşi drum: fiica va participa cu toată dăruirea la activitatea spirituală a mamei. Brigita întemeiase în Suedia, la Vadstena, o comunitate de tip cenobitic, formată din mănăstiri separate pentru bărbaţi şi pentru femei şi urmând normele de viaţă călugărească trasate de Sfântul Bernard. Ecaterina şi-a prelungit şederea la Roma până la moartea mamei sale, în anul 1373 la 23 iulie. În tot acest timp a fost alături de mama sa în pelerinajele lungi pe care le-a întreprins, având de trecut prin mari primejdii, din care cele două curajoase femei nu ar fi putut scăpa fără un ajutor deosebit din partea lui Dumnezeu.

Sfânta Ecaterina este adesea reprezentată având alături de ea un cerb, care, după tradiţie, i-a apărut de mai multe ori şi a salvat-o din situaţii grele. În 1375 se reîntorcea în Suedia, aducând cu ea trupul mamei, pe care l-a înmormântat în mănăstirea din Vadstena; ea însăşi intră în mănăstire. După câtva timp se reîntoarce la Roma, pentru a urmări procesul de canonizare a mamei sale. O tradiţie aminteşte că în această perioadă, prin rugăciunile ei, a salvat oraşul de o revărsare catastrofală a fluviului Tibru, ale cărui ape începuseră a trece digurile. Faptul este reprezentat într-o pictură păstrată în capela dedicată Sfintei Ecaterina în locuinţa din piaţa Farnese. Revenind în Suedia, este aleasă stareţă a mănăstirii Vadstena, dar în 24 martie 1381 părăseşte pământul şi se duce să îşi întâlnească mama în lumina şi odihna veşniciei. Brigita a fost declarată sfântă în anul 1391, iar Ecaterina este ridicată la cinstea altarelor prin devoţiunea unanimă şi universală a poporului.

Ecaterina, cu formele Caterina, Catrina, Cătălina, este un nume vechi şi foarte răspândit, dar a cărui origine şi semnificaţie nu au putut fi stabilite cu precizie. Cu foarte mare aproximaţie se poate accepta legătura cu un cuvânt egiptean ce înseamnă „coroană”. Această incertitudine nu afectează problema vieţii, doarece nu prenumele, ci faptele dau sens şi valoare vieţii. Sf. Ecaterina de Suedia, în numai 50 de ani de viaţă, cerşind şi urmând statornic lumina Duhului, a dat strălucire ţării sale şi Sfintei Biserici.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

Fer. Oscar Arnulfo Romero Galdámez

• Episcop, martir
• 1917-1980
• n.: la 15 august 1917, Ciudad Barrios, San Miguel, El Salvador
• d.: la 24 martie 1980, San Salvador, El Salvador
• 24 martie (latin)
• 

• A fost declarat…

  venerabil la 3 februarie 2015, de Papa Francisc
  fericit la 23 mai 2015, de Papa Francisc

„Nu am vocaţie de martir”, mărturisea, chiar dacă predica astfel: „O persoană nu trebuie niciodată să se iubească până în punctul de a evita orice risc posibil de moarte pe care istoria i-l pune dinainte. Cine caută în toate modurile să evite un astfel de pericol, a şi pierdut deja propria viaţă”.

Oscar Arnulfo Romero s-a născut pe 15 august 1917 în Ciudad Barrios, în statul El Savador; a fost hirotonit preot pe 4 aprilie 1942 la Roma, unde se afla la studii. Când s-a întors în patrie, a fost trimis într-o parohie. A devenit apoi rector al Seminarului Interdiecezan din San Salvador, director de reviste pastorale şi secretar al Conferinţei Episcopale din America Centrală şi Panama. A fost o persoană cu trecere, cunoscut pentru poziţia sa conservatoare şi tradiţionalistă, foarte aproape spiritual de Opus Dei. De aceea, mulţi s-au mirat şi au rămas neplăcut surprinşi când, în 1970, a devenit Episcop auxiliar al Episcopului „progresist” de San Salvador, deoarece se temeau că Romero, fiind conservator, ar putea frâna acţiunea inovativă realizată.

Şi în rândul clerului s-au manifestat temeri şi ostilităţi, în special când, în 1977, a devenit pe neaşteptate Arhiepiscop de San Salvador. Surprizei i s-a suprapus bucuria guvernului şi a grupărilor la putere, pentru care numirea acestui Episcop în vârstă de aproape 60 de ani, foarte „spiritual” şi complet „dedicat studiului”, era cea mai bună garanţie pentru temperarea dedicării în favoarea celor săraci, pe care Arhidieceza o desfăşura cu predecesorul său. Erau deci speranţe întemeiate ca, începând cu Arhiepiscopul Romero, Biserica din San Salvador să întrerupă orice activitate de natură socială şi politică, ca activitatea ei pastorală să devină „spiritualizată” şi deci inofensivă, detaşată, dezinteresată de orice eveniment politic. Aşa a fost interpretat refuzul său de a primi cadou o maşină Cadillac nou-nouţă şi o vilă de marmură, pe care proprietarii de terenuri i le-au oferit imediat, precum şi absenţa sa la ceremonia de înscăunare a dictatorului.

Ce anume a provocat în viaţa Mons. Romeo transformarea din conservatorul pe care toţi îl cunoşteau în luptătorul apărător al drepturilor omului nu ne este dat să ştim, chiar dacă unii leagă această „convertire” a sa de asasinarea preotului iezuit Rutilio Grande, al cărui prieten era, la doar câteva săptămâni după numirea sa. Nu trebuie uitat că Romero, încă din tinereţe, avea faima de sacerdot auster, cu o profundă spiritualitate, o doctrină severă şi o dragoste specială pentru cei săraci. Foarte simplu, în faţa oprimării şi a exploatării poporului, observând „echipele morţii” care ucideau ţărani, săraci şi preoţii implicaţi în apărarea lor, Arhiepiscopul înţelege că nu poate face altceva decât să ia o poziţie clară. A instituit o Comisie pentru apărarea drepturilor omului; la Sfintele Liturghii pe care le celebra, veneau un număr foarte mare de persoane; sunt memorabile plângerile sale împotriva crimelor de stat care se comit în fiecare zi.

A plătit cu o progresivă izolare şi cu puternice opoziţii, atât la Nunţiatură ca şi în Vatican, alegerea sa preferenţială pentru săraci: unii Episcopi îl acuzau de „incitare la luptă de clasă şi la revoluţie”, în timp ce era defăimat şi luat în râs de către mişcarea politică de dreapta, fiind considerat subversiv şi comunist. „În numele lui Dumnezeu şi al poporului care suferă, vă implor, vă rog, şi în numele lui Dumnezeu va ordon, să înceteze persecuţia împotriva poporului”, a spus pe 23 martie 1980 în ultima sa predică în Catedrală. În ziua următoare, după amiază târziu, un ucigaş plătit s-a furişat în capela spitalului în care Arhiepiscopul Romero celebra Sfânta Liturghie, şi l-a împuşcat direct în inimă, în timp ce Arhiepiscopul ridica potirul la Ofertoriu. Tocmai spusese: „În acest Potir, vinul devine Sânge, care a fost preţul mântuirii. Fie ca jertfa lui Cristos să ne dea curajul să oferim trupul şi sângele nostru pentru dreptatea şi pacea poporului nostru”.

Considerat imediat martir al poporului din El Salvador, cauza sa de beatificare s-a deschis în 1997, dar a eşuat la Vatican, pentru că şi mort, Arhiepiscopul are duşmanii săi: apasă ca o umbră întunecată peste toată opera sa acuzaţia de a fi fost simpatizant al Teologiei Eliberării, în timp ce aceia care l-au cunoscut bine continuă să depună mărturie că „Romero nu era un revoluţionar, ci un om al Bisericii, al Evangheliei şi deci al săracilor”. (traducere: Mihaela Cocor)