Calendar Romano-Catolic - 24 iulie 2019

[altmariustotal catolic]

Sf. Cristina

• 24 iulie (latin)
• 

Oraşul Bolsena, aşezat pe malul lacului cu acelaşi nume din centrul Italiei, cinsteşte ca patroană pe o tânără martiră din secolul al IV-lea, Sfânta Cristina. Cultul acestei sfinte este amintit de numeroase mărturii istorice. Din săpăturile arheologice făcute în secolul trecut rezultă că la Bolsena era cinstită o Sfântă Cristina încă din secolul al IV-lea, şi lângă mormântul ei a fost descoperit un cimitir subteran. Mărturiile iconografice sunt de asemenea abundente: sfânta apare între fecioarele martire reprezentate pe mozaicurile bisericii Sfântul Apolinar cel Nou din Ravena, mozaicuri lucrate în secolul al VI-lea. Numeroşi artişti, de la Giovanii Della Robia la Luca Signorelli, de la Paul Veronese la Luca Cranach, s-au inspirat din episoadele povestite de Passio Cristinae, cu multe amănunte care în mare parte reproduc Acta – Faptele celor mai vestiţi martiri.

Versiunile în limba greacă ale vieţii Sfintei Cristina afirmă că ea era de loc din oraşul Tir, situat în Fenicia (azi Liban), în timp ce versiunile în limba latină, în marea lor majoritate, susţin că ea este originară din Bolsena. Şi unele şi altele sunt redactate foarte târziu, nu înainte de secolul al IX-lea, fapt care le aşează în rândul legendelor hagiografice cu valoare istorică redusă; pornind de la un caz autentic de viaţă se adaugă elemente imaginare pe care le regăsim, aproape identice, în multe Passio. Asemenea adăugiri urmăresc să redea cât mai impresionant virtutea martirilor precum şi puterea lui Dumnezeu care este aproape de aleşii săi; sufletele credincioase reţin esenţialul. Din această perspectivă trebuie privită şi Passio Cristinae.

Cristina, o tânără de unsprezece ani, pentru extraordinara ei frumuseţe a fost închisă într-un turn, împreună cu douăsprezece slujnice, de către tatăl ei Urban, ofiţer superior în armata împăratului. În realitate, tatăl voia să o constrângă pe fiica sa, devenită creştină, să renunţe la religia primejdioasă pe care a îmbrăţişat-o, şi astfel să o scape de primejdia morţii. Copila însă a sfărâmat statuetele preţioase pe care tatăl le aşezase în camera ei, şi metalul preţios rezultat l-a împărţit săracilor. Înfuriat, Urban trece de la rugăminţi la pedepse: a ordonat să fie biciuită şi aruncată în temniţă. Deoarece Cristina rămâne neclintită în credinţă, tatăl o dă pe mâna judecătorilor şi aceştia o supun la diferite torturi îngrozitoare. Fiind plină de răni este aruncată să zacă în închisoare, dar aici trei îngeri coborâţi din cer îi aduc mângâiere şi îi redau sănătatea. Văzând că prin astfel de metode nu obţin nici un rezultat, judecătorii trec la soluţia finală: leagă o piatră grea de gâtul copilei şi o aruncă în apă; dar piatra, susţinută de îngeri, pluteşte pe apă şi Cristina iese la mal.

Tatăl neînduplecat este pedepsit de Dumnezeu cu moartea; totuşi, suferinţele Cristinei nu se sfârşesc. Judecătorii se îndreaptă împotriva ei cu o furie turbată şi o condamnă la alte chinuri înspăimântătoare, ce se vor dovedi la fel de ineficiente: este arsă pe un grătar înroşit, aruncată în ulei înfierbântat, lăsată între şerpi veninoşi, la urmă i se taie sânii; ne mai ştiind la ce chinuri să o supună, ei curmă viaţa plăpândă a Cristinei cu două lovituri de suliţă, şi astfel încă o floare a nevinovăţiei este transplantată în grădinile cerului.

Numele Cristina cu corespondentul masculin Cristin sunt specific creştineşti şi apar după ce Biserica creştină a primit libertatea prin împăratul Constantin. Şi până atunci se foloseau cuvintele creştin – creştină, cu rolul de adjective, supranume ce se adăuga la numele propriu-zis. Ulterior, din adjectivele Christianus, Cristiana s-au format nume proprii care au pătruns şi la noi sub forma Cristina, şi Cristiana. Formele Cristina, Cristin au apărut de prima dată ca nume proprii din dorinţa de a da copiilor numele care l-a purtat Mântuitorul; respectul faţă de fiinţa dumnezeiască, umană a lui Isus a cerut să nu se folosească pentru simpli oameni un nume purtat de Omul-Dumnezeu, şi atunci s-au creat cuvintele Cristin, Cristina, sugerând adevărul fundamental că omul creştin nu este numai „ucenicul”, „urmaşul” lui Cristos, ci poartă în fiinţa lui însăşi fiinţa lui Cristos. „Cel care mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne întru mine şi eu întru el” (Ioan 6,56); „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru mine, şi eu întru Tine… Eu întru ei şi Tu întru mine” (Ioan 17, 21.23). Pornind de la numele Cristina, s-au desprins formele: Hrestina, Cărstina, Crăstina, Crista, Tina, şi mai nou Cristi.

Sf. Sharbel Makhluf

• călugăr
• 1828-1898
• n.: la 8 mai 1828, Beka-Kafra, Liban
• d.: la 24 decembrie 1898, Annaya, Liban
• 24 iulie (latin)
• 

• A fost declarat…

  
  

  • venerabil la 15 iulie 1965, de Papa Paul al VI-lea
  • fericit la 5 decembrie 1965, de Papa Paul al VI-lea
  • sfânt la 9 octombrie 1977, de Papa Paul al VI-lea

La Sharbel Makhluf, aspectele pozitive, ca austeritatea, mortificaţia, ascultarea, castitatea, singurătatea, au făcut posibilă atingerea unui grad de sfinţenie rar întâlnit. Gândiţi-vă la libertatea lui suverană în faţa dificultăţilor sau a patimilor de tot felul, la calitatea vieţii sale interioare, la modul său de a se ruga, la spiritul său de adoraţie manifestat în inima naturii şi, mai ales, în prezenţa din Preasfântul Sacrament, la tandreţea lui filială faţă de sfânta Fecioară…, dulceaţa, umilinţa, milostivirea, pacea, bucuria, participarea încă din această viaţă la puterea de a vindeca şi de a converti la Cristos. Pe scurt, austeritatea lui l-a condus pe calea seninătăţii perfecte.[1]

Sharbel Makhluf [2] s-a născut în satul Biqa’ Kafra, în Liban, în anul 1828. Rămas orfan de tată, la 3 ani, a trecut sub tutela unchiului de pe tată. La 14 ani, deja se retrăgea într-o grotă din apropierea satului, ca să se roage ore întregi – astăzi se numeşte “Grota Sfântului”.

Chemat la viaţa de eremit

Deşi simţea că este chemat la viaţa călugărească, nu a putut să o facă înainte de vârsta de 23 de ani, din cauza opoziţiei unchiului, şi abia în 1851 a intrat ca novice în mănăstirea de la ‘Annaya a Ordinului Maronit Libanez. Şi-a schimbat numele de botez, Iosif, în acela de Sharbel, nume al unui marir antiohen din epoca lui Traian. După ce a petrecut primul an de noviciat, a fost transferat de la ‘Annaya la mănăstirea din Maifuq, pentru al doilea an de studii. După ce a depus voturile solemne, la 1 noiembrie 1853, a fost trimis la colegiul din Kfifan, unde învăţa şi Ni’matallah Kassab, a cărui cauză de beatificare este în curs.

În 1859, a fost hirotonit preot şi retrimis la mănăstirea din ‘Annaya, unde a stat 15 ani; la cererea lui, a obţinut permisiunea de a se face eremit în mănăstirea vecină cu ‘Annaya, situată la 1400 m deasupra nivelului mării, unde s-a supus celor mai dure mortificaţii. În timp ce celebra sfânta Liturghie în ritul siro-maronit, la 16 decembrie 1898, în momentul ridicării ostiei consacrate şi a potirului cu vin şi recitând frumoasa rugăciune euharistică, a fost lovit de apoplexie; transportat în camera lui, a stat opt zile în suferinţă şi agonie, până când, la 24 decembrie, a lăsat această lume.

Renumele sfinţeniei

Începând de la câteva luni după moartea lui, s-au văzut fenomene extraordinare pe mormântul său. Acesta a fost deschis şi trupul a fost găsit neatins, ca viu, şi a fost pus într-un alt sicriu aşezat într-o capelă pregătită anume. Datorită faptului că din trupul său ieşea o sudoare roşiatică, hainele erau schimbate de două ori pe săptămână. În 1927, după ce a fost iniţiat procesul de beatificare, sicriul a fost pus din nou în pământ. În 1950, în luna februarie, călugării şi credincioşii au văzut că din zidul mormântului picura un lichid vâscos şi, presupunând că era vorba despre o infiltrare de apă, în faţa întregii comunităţi monastice, a fost redeschis mormântul; sicriul era neatins, trupul era tot ca viu şi păstra temperatura trupurilor vii. Superiorul a şters sudoarea roşiatică de pe chipul fericitului Sharbel cu un amict şi faţa a rămas imprimată pe pânză.

Tot în 1950, în luna aprilie, autorităţile religioase superioare, împreună cu o comisie de trei medici cunoscuţi, au redeschis sicriul şi au stabilit că lichidul emanat din trup era acelaşi cu cel analizat în 1899 şi 1927. Afară, mulţimea implora, prin rugăciuni, vindecarea infirmilor aduşi de rude şi credincioşi, şi într-adevăr au avut loc multe vindecări cu acea ocazie. Din mai multe locuri s-au auzit strigăte: “Minune! Minune!” Între cei care erau de faţă şi cereau harul, erau şi necatolici, şi necreştini.

Papa Paul al VI-lea l-a beatificat la 5 decembrie 1965, înaintea tuturor părinţilor participanţi la Conciliul Vatican II din Vatican, şi l-a canonizat la 9 octombrie 1977. În 2003, a fost introdus în calendarul roman general.

Note:
[1] Paul al VI-lea, Omilia ţinută cu ocazia canonizării.
[2] Antonio Borrelli: www.santiebeati.it.