Calendar Romano-Catolic - 24 aprilie 2018

[altmariustotal catolic]

Sf. Maria lui Cleofa

• 24 aprilie (latin)
• 

În timpul faptelor măreţe ale răscumpărării, al dramaticului epilog de pe Calvar, un cor tăcut şi îndurerat de „femei evlavioase” aşteaptă la mică distanţă, ca totul să se împlinească: „Stăteau lângă crucea lui Isus mama sa, sora mamei sale, Maria a lui Cleofa şi Maria Magdalena”, spune sfântul evanghelist Ioan. Era grupul acelora „care îl urmau de când era în Galileea pentru a-l sluji, şi multe altele, care veniseră de la Ierusalim împreună cu el”. Printre spectatoare, se află aşadar şi sfânta de astăzi, a cărei continuă şi vigilentă prezenţă alături de Mântuitorul i-a meritat un loc deosebit în devoţiunea creştinilor, mai mult încă decât înrudirea sa cu sfânta Fecioară şi cu sfântul Iosif.

Maria a lui Cleofa (numită astfel după numele soţului Clopa sau Cleofa) este considerată mama „fraţilor Domnului”, termen semitic pentru a-i indica şi pe verii, Iacob cel Mic, apostol şi episcop de Ierusalim, şi Iosif. Istoricul palestinian Egesipp spune că Cleofa era fratele sfântului Iosif şi tatăl lui Iuda, Tadeu şi Simon, acesta din urmă fiind ales să-i urmeze lui Iacob cel Mic în scaunul episcopal din Ierusalim.

Identificarea lui Alfeu cu Cleofa, susţinută cu precădere de antici, are drept consecinţă considerarea Mariei a lui Cleofa drept cumnată a Madonei, mamă a nu mai puţin de trei apostoli. Cleofa-Alfeu este apoi unul dintre ucenicii care în ziua învierii lui Isus, mergând spre localitatea natală Emaus, au fost ajunşi şi însoţiţi de însuşi Isus, pe care l-au recunoscut „la frângerea pâinii”.

În timp ce soţul se îndepărta de Ierusalim, cu inima copleşită de tristeţe şi deziluzie, soţia, Maria a lui Cleofa, urmând îndemnul inimii ei, se grăbea spre mormântul Mântuitorului, pentru a-i aduce extremul omagiu al ungerii rituale cu diferite unguente. În seara de vineri rămăsese într-adevăr în compania Mariei Magdalena, pentru a vedea „unde fusese pus”. Spune sfântul Marcu evanghelistul: „Între timp Maria din Magdala şi Maria, mama lui Iosif, stăteau, pentru a vedea, unde fusese pus”.

Trecând sâmbăta, dis-de-dimineaţă, în timp ce soţul se întorcea acasă, Maria a lui Cleofa şi celelalte însoţitoare „au cumpărat parfumuri, apoi s-au dus, pentru a-l unge”. Dar: „Nu e aici, a înviat!”, le-a anunţat mesagerul divin. „Femeilor evlavioase”, care s-au dus la mormânt cu unguentele lor şi cu durerea lor, le revine privilegiul mărturiei care angajează cel mai mult: „Pentru ce îl căutaţi pe cel viu printre cei morţi?”. Dacă Cristos nu a înviat – va spune sfântul Paul – credinţa noastră nu valorează nimic, iar noi am fi nişte mincinoşi. „Dar – adaugă – Cristos a înviat şi este înainte-mergătorul altora care acum dorm şi vor învia”. Această veste îmbucurătoare a fost dată „celor unsprezece şi tuturor celorlalţi” de câteva femei, printre care şi Maria a lui Cleofa.

Sursa: "Sfântul zilei", de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini, Edizioni Paoline, 1978, trad. pr. Iosif Agiurgioaei

Sf. Maria Salomeea

• 24 aprilie (latin)
• 3 august (bizantin)
• 

Noul Testament aminteşte numele câtorva femei care s-au aflat în preajma lui Isus în timpul activităţii sale publice, l-au ajutat în diferite împrejurări şi au rămas alături de El chiar şi pe muntele Calvar, sub crucea pe care a fost răstignit. Între aceste suflete generoase şi delicate se află şi soţia pescarului galilean Zebedeu, mama apostolilor Ioan şi Iacob, Maria Salomeea. După ce copiii lor, urmând chemarea lui Isus din Nazaret au părăsit toate şi s-au alăturat Lui, mama lor, de acord cu soţul ei, s-a hotărât să nu-i lase singuri, mai ales că Ioan era încă foarte tânăr. Astfel, Maria Salomeea a ajuns în grupul ucenicilor Domnului, ducând cu ea, după cum sugerează Sfântul evanghelist Luca (8, 3) şi o parte din avutul lor, cu care a contribuit la întreţinerea noii familii spirituale. Se poate presupune că Maria Salomeea a depus o grijă şi o activitate remarcabile în viaţa micii comunităţi apostolice, deoarece s-a considerat îndreptăţită să se adreseze Mântuitorului cu o cerere mai puţin obişnuită, după cum ne istoriseşte Sfântul Matei în cap. 20 al evangheliei sale. „Atunci veni la Isus mama fiilor lui Zebedeu împreună cu fiii săi şi se plecă înaintea lui, ca să-i ceară ceva”.

El o întrebă: „Ce doreşti?” Ea a răspuns: „Spune ca aceşti doi fii ai mei să şadă unul la dreapta ta şi celălalt la stânga, în împărăţia ta”. Isus răspunse: „Nu ştiţi ce cereţi. Sunteţi voi în stare să beţi paharul ce-l voi bea eu ?”. Ei îi răspund: „Suntem”. El le zice: „Paharul meu îl veţi bea; cât priveşte însă a şedea la dreapta şi la stânga mea, nu este în puterea mea să rânduiesc, ci este pentru cei cărora le-a pregătit Tatăl meu”. Această cerere a produs iritare în rândul celorlalţi apostoli şi a dat ocazie învăţătorului să expună concepţia sa referitoare la modul de a înţelege autoritatea: „Voi ştiţi că domnitorii popoarelor le stăpânesc, iar cei mari le ţin sub puterea lor. Între voi să nu fie aşa. Dimpotrivă, cine vrea sa fie cel mai mare printre voi, să fie servitorul vostru, iar cine vrea să fie în fruntea voastră, să se facă sclavul vostru. Căci şi Fiul omului nu a venit să fie slujit, dar ca el să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărător pentru cei mulţi”. (Matei 20, 20-28).

Maria Salomeea face parte din grupul femeilor care l-au urmat pe Isus la Ierusalim, cu prilejul sărbătoririi ultimului Paşte, şi apoi au urcat împreună cu El pe muntele Calvar (Matei 17, 55-56) pentru ca apoi, în zorii zilei dintâi a săptămânii, să alerge la mormântul Domnului şi să aibă fericirea de a auzi vestea minunată a învierii. Ce s-a întâmplat cu Maria Salomeea după înălţarea la cer a Mântuitorului, rămâne o taină a istoriei. O tradiţie spune că s-a urcat într-o corabie cu Maria Magdalena, cu Maria lui Iacob şi o servitoare numită Sara, şi au fost purtate de valuri până în apele Mediteranei, spre coasta de sud a Franţei, mai sus de Marsilia unde şi astăzi sunt venerate într-un sanctuar celebru, care a dat numele şi localităţii respective: „Les Saintes Maries de la Mer” – „Sfintele Marii de pe mare”.

Prenumele feminin Salome, precum şi Salomeea, are la bază cuvântul ebraic şalom = pace. Ca înţeles, poate fi identificat cu Irina, şi are sensul de: „Persoană dăruită cu pace, binecuvântată, aducătoare de pace”. Este de reţinut faptul că în limba ebraică termenul şalom= pace, are un sens mult mai larg decât în limbajul modern obişnuit, în care pacea este opusul războiului. Şalom înseamnă: desăvârşire, bucurie a împlinirii dorinţelor privitoare la sănătate, fericire, bogăţie, bune relaţii cu oamenii. Atribuirea acestui nume exprimă urarea unei vieţi fericite şi binecuvântate de Dumnezeu.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

Sf. Fidel din Sigmaringen

• preot, martir
• 1577-1622
• n.: în 1577, Sigmaringen, Germania
• d.: la 24 aprilie 1622, Grusch, Grisons, Elveţia
• 24 aprilie (latin)
• 

• A fost declarat…

  
  

  • fericit la 24 martie 1729, de Papa Benedict al XIII-lea
  • sfânt la 29 iunie 1746, de Papa Benedict al XIV-lea

Deşi o localitate mică, orăşelul Sigmaringen din Germania are cinstea de a fi fost locul de naştere al viitorului Sfânt Fidel. S-a născut în anul 1578, din familia Reyd şi la botez i s-a dat numele de Marcu. A făcut studii strălucite de filosofie şi drept la universitatea elveţiană din Friburg şi a îmbrăţişat cariera de avocat; apoi a început să practice avocatura în orăşelul Colmar din Alsacia. Aici, şi-a dobândit numele de „avocat al săracilor”, deoarece apăra în mod gratuit pe cei care nu aveau cu ce să plătească un avocat. Dar el se simţea atras mai mult de cercetările filosofice decât de dezbaterile din tribunal, şi a fost fericit când contele Statzingen i-a încredinţat pe copiii săi şi pe câţiva tineri foarte înzestraţi, cu rugămintea de a-i îndruma în însuşirea ştiinţei şi în cunoaşterea problemelor lumii contemporane. Timp de câţiva ani de zile a colindat prin diferite oraşe din Italia, Spania şi Franţa, învăţându-i pe tinerii şi nobilii săi elevi nu numai cunoştinţele teoretice, dar şi principiile sănătoase ale vieţii practice, ceea ce a făcut ca ei să-l reboteze „filosoful creştin”.

La vârsta de 34 de ani părăseşte toate şi se întoarce la Friburg, dar nu la universitate, ci la mănăstirea călugărilor franciscani capucini, unde îmbracă haina umilă a Sfântului Francisc. Dovedind o înţelepciune şi o cultură cu totul deosebite, este însărcinat cu conducerea în diferite mănăstiri. La Weltkirchen, pe timpul unei ciume, şi-a atras admiraţia întregii regiuni pentru bunătatea şi curajul manifestate în îngrijirea celor loviţi de ciumă.

Superiorii săi bisericeşti au considerat că este suficient de pregătit pentru a lucra în mijlocul unei regiuni din Elveţia unde urmaşii lui Luther şi ai lui Zwingli erau deosebit de numeroşi şi foarte porniţi împotriva Bisericii Catolice. La predicile sale şi în urma discuţiilor particulare cu diferiţi credincioşi, mulţi se reîntorc la credinţa catolică; se produce în acelaşi timp un val de ostilitate, îndeosebi în rândul cetăţenilor din Cantonul Grisons, calvini convinşi, aflaţi în luptă cu împăratul Austriei. Nu a fost greu să-l acuze pe Fidel că este un agent în slujba împăratului catolic. Umilul frate capucin şi-a continuat netulburat misiunea sa, mergând din localitate în localitate şi ţinând cursuri de predici referitoare la punctele discutate între catolici şi calvini. „Dacă mă vor ucide, le spuse fraţilor când plecă spre Sewis, voi primi moartea cu bucurie, din iubire faţă de Domnul nostru Isus Cristos. Voi considera că mi s-a făcut un mare dar”.

A fost o profeţie. Pe când ţinea predica în localitatea Sewis, s-au auzit câteva focuri de armă: fratele Fidel şi-a continuat predica până la capăt, apoi s-a îndreptat spre casă. Deodată a fost înconjurat de o ceată de 20 de ostaşi, conduşi de un slujitor al calvinilor, care apoi a devenit catolic. Atunci i-au cerut lui Fidel să declare minciună tot ceea ce predicase în acea zi: „Nu pot, căci este credinţa strămoşilor noştri. Aş da cu bucurie viaţa mea, numai ca voi să vă reîntoarceţi la această credinţă!” O lovitură grea peste cap îl face să se prăbuşească la pâmânt; nici nu sfârşeşte de rostit cuvintele de iertare: „Doamne, nu le socoti lor acest păcat!” şi câteva lovituri de spadă îi curmă firul vieţii. Era ziua de 24 aprilie 1622. Abia împlinise 44 de ani, când Dumnezeu l-a chemat să-i dea răsplata slujitorului credincios. Este primul martir al Congregaţiei Propaganda Fide. Papa Benedict al XIV-lea, în anul 1746, l-a declarat în mod solemn „sfânt prin moarte de martir”, dar această moarte încorona o viaţă de sinceră dăruire lui Cristos cel Răstignit.

Creştinii de la început doreau, dacă era posibil, să-şi reamintească şi prin numele ce-l purtau legătura lor cu Dumnezeu. Printre numele adoptate în acest scop este şi Fidelis: credincios lui Dumnezeu, credincios faţă de Dumnezeu. Întrucât în limba latină adjectivul fidelis = credincios, are aceeaşi formă şi pentru masculin şi pentru feminin, numele Fidelis era atribuit şi bărbaţilor şi femeilor. Cu timpul, pentru femei s-a ajuns la numele Fidelia, iar pentru bărbaţi s-au reţinut formele Fidelis, Fidel, Fidelio (aminteşte de opera lui Beethoven), Fidelfo, Fideno. Nu putem decât să admirăm râvna creştinilor de la început, care au voit ca atunci când erau chemaţi de alţii să li se amintească prin nume apartenenţa lor la marea familie a lui Dumnezeu.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

Sfântul Fidel revărsa plinătatea carităţii sale în întărirea şi ajutorarea aproapelui, îmbrăţişa cu inimă paternă pe toţi cei suferinzi, susţinea numeroşi săraci cu pomenile adunate din toate părţile. Alina singurătatea orfanilor şi a văduvelor, procurându-le ajutorul de la cei puternici şi de la principi. Îi ajuta fără să obosească pe prizonieri, cu toate mângâierile spirituale şi trupeşti de care era capabil, vizita cu multă preocupare pe bolnavi, îi încuraja, îi împăca cu Dumnezeu, îi întărea pentru a înfrunta ultima bătălie. Acest bărbat, Fidel, în nume şi în fapt, a excelat în apărarea neîncetată a credinţei „[1].

În secolul al XVI-lea, ne aflam foarte departe de o conştiinţă ecumenică. Biserica Catolică se simţea dezlipită de fiii ei, prin apariţia noilor Biserici creştine, şi acestea apărau cu dinţii cuceririle lor. Religia, de asemenea, se amesteca cu politica şi lupta devenea, nu de puţine ori, sângeroasă. Fratele Fidel din Sigmaringen a trebuit să trăiască în tot acest marasm şi a încercat s-o facă cu multă caritate, chiar dacă nu putea să se sustragă limitelor mentalităţii timpului. Pentru aceasta, şi-a dat viaţa, dar, astfel, el şi-a dat contribuţia pentru o convieţuire mai puţin violentă între catolicii şi calvinii din Elveţia.

O viaţă aventuroasă, dar curată

El nu s-a născut în Elveţia, ci în Germania, la Sigmaringen, în anul 1578, în familia lui Ioan Roy şi Genoveffa Rosenberger, originari din Flandra şi având tradiţie catolică. Numele său de botez era Marcu. Şi-a făcut studiile cu succes şi, în 1601, terminând în mod strălucit cursul de litere şi filozofie la Friburg, a început, în acelaşi oraş, studiile juridice. A trebuit să le întrerupă, în 1604, când contele de Statzingen i-a încredinţat pe fiii săi şi alţi tineri nobili, pentru a-i instrui şi pregăti pentru viaţă.

A avut, alături de ei, o experienţă originală în timpul celor şase ani de convieţuire, străbătând Italia, Spania şi Franţa şi rămânând chiar perioade lungi în acele locuri unde au învăţat atâtea lucruri interesante. A fost o şcoală itinerantă, dar foarte serioasă şi angajantă, condusă cu abilitate de maestru şi foarte apreciată de discipoli. Aceştia l-au admirat şi l-au iubit, numindu-l „filozoful creştin” pentru corectitudinea şi fidelitatea sa în practica religioasă. În această perioadă, Marcu a învăţat limbile italiană şi franceză şi a citit multe cărţi.

Întors în patrie, i-a încredinţat pe elevii săi şi şi-a reluat studiile juridice. Într-un an, şi-a completat cursul şi a fost laureat în drept canonic şi civil, şi apoi şi-a început imediat munca de avocat la Colmar, în Alsacia. Aici, şi-a câştigat titlul de „avocat al celor săraci”, deoarece şi-a făcut o onoare din apărarea pe gratis a cauzelor celor mai săraci şi dezmoşteniţi şi din respectarea drepturilor lor. Datorită faimei de strălucit avocat, la propunerea contelui de Hohenzollern-Sigmaringen, a fost numit consilier al regenţei la Esisheim, tot în Alsacia.

Faimosul avocat se face capucin

Cariera sa mergea în plin, când el i-a surprins pe toţi cu o decizie neprevăzută. Abandonând „codicele şi pandectele”, la vârsta de 34 de ani, a fost hirotonit preot şi a intrat între capucinii din Friburg, din Elveţia. I-a ales pe capucini care aveau faima de a fi un ordin sever, unde se trăia spiritul franciscan de la început. Şi-a schimbat numele, s-a numit de atunci fratele Fidel şi a făcut cu multă dăruire noviciatul, cum dă mărturie un manuscris al său din acea epocă intitulat Exerciţii spirituale.

Terminându-şi noviciatul, a rămas încă un an la Friburg şi apoi a fost trimis să studieze teologia la Constanţa şi la Frauenfeld, timp de patru ani. Apoi, a condus diferite convente, ultimul dintre ele fiind cel din Weldkirchen, unde s-a făcut remarcat de toţi nu numai prin predicile sale, dar, mai ales, prin dăruirea sa în serviciul celor atinşi de ciumă, când aceasta s-a răspândit în regiune. Fratele Fidel, în ciuda îndatoririlor sale de superior, şi-a continuat permanent misiunea de predicator. Discursurile sale erau scurte, incisive şi convingătoare. Ştia să vorbească celor învăţaţi ca şi celor simpli, dar înainte de toate, convingea prin sfinţenia vieţii sale.

Pe drumul martiriului

Elveţia traversa în acel timp o perioadă deosebit de dificilă: discordia dintre catolici şi calvini degenerase într-o luptă politică deschisă împotriva împăratului Austriei, care îi sprijinea pe catolici.

Fratele Fidel căuta să destindă climatul, dar nu putea să o facă împotriva conştiinţei sale şi, prin cuvintele şi exemplul său, îi convingea uşor pe oameni să se întoarcă la religia părinţilor lor, fără să se lase prinşi în plasă de ideile politice. Acest mod al său de a acţiona provoca unele nelinişti. Animozitatea ajunsese la culme când chiar contele Rudolf de Salis s-a convertit la catolicism şi guvernatorul Baldiron din Grison a promulgat un edict în favoarea catolicilor. Calvinii se temeau atunci că vor pierde independenţa cantonului lor, care va fi supus împăratului, şi, de aceea, s-au decis să-l pună la mijloc pe acest frate. L-au invitat să predice în biserica din orăşelul lor, făcându-l să creadă că şi ei ar dori să se întoarcă la catolicism. Fratele Fidel a fost avizat de pericol, dar a răspuns prietenilor: „Dacă mă vor ucide, voi accepta cu plăcere moartea din iubire faţă de Domnul. Acest lucru pentru mine va fi un mare har”.

Când a urcat la amvon, a găsit scris: „Astăzi vei predica pentru ultima oară”. El le-a vorbit atunci cu o tristeţe care i-a atins la inimă pe oamenii buni, dar la un moment dat, s-a auzit un foc de armă. În biserică s-a creat panică şi toţi încercau să fugă. Fratele Fidel, ţinând cont de situaţie, a coborât de la amvon şi s-a îndreptat spre ieşirea din biserică. Aici, 25 de oameni înarmaţi îl aşteptau. L-au luat şi l-au obligat să retragă ceea ce a predicat în biserică. El le-a răspuns cu calm: „Nu pot, aceasta este credinţa strămoşilor voştri. Mi-aş da cu bucurie viaţa pentru ca voi să vă reîntoarceţi la această credinţă”. Unul dintre ei l-a lovit în cap cu o măciucă, iar el nu a avut timp decât să pronunţe cuvintele de iertare: „Părinte, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac”. Mulţi s-au aruncat atunci asupra lui şi i-au sfârtecat trupul în mod barbar, aşa cum se întâmpla, de obicei, în timp de conflicte.

Sacrificiul său nu a fost inutil, deoarece moartea sa a tulburat mulţi şi a grăbit pacea între facţiuni, găsindu-se un mod mai uman şi mai evanghelic de convieţuire. Trupul său, acum, se odihneşte în catedrala din Chur, amintind creştinilor diferitelor Biserici de nevoia unei înţelegeri reciproce.

Note:
[1] Omilia lui Benedict al XIV-lea la canonizarea sa. Cit. în G. FERRINI, Un santo al giorno, Edizioni Francescane, Cesena 1991, 138.

Sursa: "Martiri şi sfinţi din calendarul roman", Editura Sapientia, Enrico Pepe, trad. pr. Ioan Bişog

Sf. Maria Elisabetta Hesselblad

• fecioară, fondatoare
• 1870-1957
• n.: la 4 iunie 1870, Fåglavik, Suedia
• d.: la 24 aprilie 1957, Roma, Italia
• 24 aprilie (latin)
• 

• A fost declarată...

  
  

  • fericită la 9 aprilie 2000
  • sfântă la 5 iunie 2016, de de Papa Francisc

Existenţa Mariei Elisabeta Hesselblad, o profeţie pentru oikoumene, se prezintă sigilată de un simplu cuvânt evanghelic, imprimat în sufletul său încă de când era copilă: „unica turmă”. Maria Elisabeta povesteşte: „Când eram foarte mică, mergând la şcoală şi văzând că ceilalţi colegi ai mei aparţineau la multe Biserici diferite, am început să mă întreb care era adevărata turmă pentru că citisem în Noul Testament că avea să există «o singură turmă şi un singur păstor»”. Într-o zi, în timp ce se ruga, o voce i-a răspuns: „Da, fiica mea, într-o zi ţi-o voi indica”. Şi „această siguranţă – destăinuieşte ea – m-a însoţit în toţi anii care au precedat intrarea mea în Biserică”.

Este tiparul ales de Tatăl pentru misiunea sa în viaţa care, treptat, se va specifica: dorinţa întoarcerii la unitate, în forma concretă şi istorică a casei sfintei Brigita la Roma. Un drum care însă nu înaintează, dintr-un punct de vedere uman, în manieră rectilinie. Şi totuşi va ajunge la ţintă, printr-un dublu parcurs care începe atingând jumătate de lume, de la America la Europa, pentru a porni din nou apoi într-o spirală de întoarcere asupra întregii lumi, în acţiunea comună şi legată cu aceea a fiicelor sale spirituale.

Pe la vârsta de paisprezece ani, Maria Elisabeta a fost pregătită pentru mir şi pentru prima împărtăşanie. Deşi înainta conform indicaţiilor păstorilor, prezenta mereu o distanţă: „Citind Evanghelia sfântului Ioan la capitolul VI (51-52), credeam în prezenţa Domnului nostru în sfânta ostie, nedându-mi seama că ceilalţi nu interpretau în acelaşi mod cuvintele Domnului”.

Tensiunea sa interioară devenea mai intensă: „Am încercat să-l caut pe Dumnezeu în inima mea, iubindu-l ca pe un Tată pe care, pentru iubirea pe care o aveam faţă de El, n-aş fi voit niciodată să-l ofensez în mod voluntar”.

La numai optsprezece ani s-a îmbarcat spre America şi în ianuarie 1891 a început cursul pentru a deveni infirmieră. Contactul cu suferinţa, moartea, au făcut-o să reflecteze pe tânără, care a început să se apropie de locuri de cult diferite pentru a găsi răspuns la setea sa interioară. Prejudecăţile anticatolice erau bine înrădăcinate în mentalitatea sa luterană, însă sufletul era chinuit: „De câţiva ani citeam istoria protestantă şi cea catolică, şi la gândul că Biserica catolică romană era cea adevărată, m-a pătruns o frică intensă ca agonia morţii”.

Experienţa lui Dumnezeu în sărbătoarea Corpus Domini la Bruxelles a fost determinantă. Însă ea însăşi admitea: „Încă nu vedeam clar drumul pentru a face pasul final”.

Citirea cărţii de conferinţe a cardinalului Nicholas Patrick Stephen Wiseman despre prezenţa reală a Domnului în Preasfântul Sacrament i-a dăruit o confirmare: „«Dar eu am crezut în toate acestea încă de când eram copilă!». Şi totuşi eram plină de îndoieli şi de perplexităţi”. Aşa încât a încercat să uite. Duhul a lucrat în ea şi a dus-o la o maturizare neaşteptată, când s-a abandonat total şi a primi acţiunea lui Dumnezeu: „Mi-a fost acordată o lumină binevoitoare şi cu ea o pace profundă şi o decizie fermă de a face imediat pasul decisiv şi a intra în unica Biserică adevărată a lui Dumnezeu”.

Se afla la Washington şi a cerut iezuitului Johann Georg Hagen să intre imediat în Biserica catolică, însă acesta a ezitat: „Oh nu, cucernicul meu părinte, iertaţi-mă, dar nu poate să fie imposibil! Timp de aproape douăzeci de ani am luptat în întuneric; timp de mulţi, mulţi ani am studiat religia catolică şi m-am rugat pentru a avea o credinţă puternică, atât de puternică încât dacă şi Papa de la Roma şi toţi preoţii ar părăsi Biserica, eu să pot rămâne la fel de fermă. Acum am această credinţă şi sunt gata să fiu examinată cu privire la fiecare punct al credinţei noastre”. Parcursul lung şi zbuciumat urma să se încheie: la 15 august 1902, Maria Elisabeta a primit botezul sub condiţie şi la 17 august a primit trupul Domnului.

via Ercis.ro/L’Osservatore Romano
trad. pr. Mihai Pătrașcu