Calendar Romano-Catolic - 23 iulie 2019

[altmariustotal catolic]

Sf. Ezechiel

• profet
• 23 iulie (latin)
• 21 iulie (bizantin)
• 

Unul din cei „patru profeţi majori”, Ezechiel era fiul preotului Buzi, care trebuie să fi fost preot din Ierusalim. Din introducerea cărţii, aflăm că Ezechiel era unul din prizonierii evrei deportaţi împreună cu regele Ioiachin în Mesopotamia de Nabucodonosor, regele Babiloniei – după prima cucerire a Ierusalimului, în 597 î.C. – care s-au stabilit de a lungul marilor canale de irigaţie. Ezechiel a trăit la Tel-Abib (în ebraică „Spice de grâu”, în babiloniană „Colina potopului”), pe marginea râului Kebar, un canal al Eufratului între Babilonia şi Nipur. În sânul comunităţii de exilaţi, Ezechiel a reuşit să-şi facă un loc de prestigiu, încât în casa lui se adunau bătrânii poporului pentru a-i asculta cuvântul (cf 8,1; 14,1; 20,1).

Vocaţia profetului. La cinci ani de la deportare, în 592, pe când Ezechiel trebuia să aibă circa 30 de ani, a primit chemarea de profet, într-o viziune impunătoare (1,4-28). Cele patru fiinţe pluriforme, fiecare cu patru aripi, aveau asemănare de om, leu, taur şi acvilă. În Biserica antică, au devenit simbolurile celor patru evanghelii. Dumnezeu i-a apărut lui Ezechiel ca să-l trimită ca profet la fiii infideli ai lui Israel, „încăpăţânaţi şi cu inima împietrită” (2,4), care nu aveau să-l asculte, dar care trebuiau să recunoască cel puţin că „un profet este în mijlocul lor”. În viziune, Dumnezeu a pus cuvintele sale pe buzele lui Ezechiel, o experienţă pe care profetul a simţit-o în termeni foarte concreţi: trebuia să înghită un sul scris pe dinăuntru şi pe dinafară, cuprinzând lamentaţiuni, plânsete şi jale. Profetul l-a înghiţit şi a devenit dulce ca mierea în gura sa (2,8-3,3). Dar pentru că fiii lui Israel, în încăpăţânarea lor, nu aveau să primească mesajul lui Dumnezeu, Dumnezeu însuşi a întărit fruntea lui Ezechiel făcând-o dură „ca diamantul, mai dură decât piatra”, ca să reziste la duşmănia lor. Numai în acest fel profetul era în măsură să combată prejudecăţile lor răuvoitoare şi sentimentul lor de autosuficienţă.

Păcatul – „pe propria răspundere”. Ezechiel s-a dezlănţuit cu vigoare împotriva vechii idei de retribuţie, potrivit căreia copiii ispăşesc vinovăţiile părinţilor (cf Ex 20,5), o convingere atât de răspândită încât a devenit proverb: „părinţii au mâncat aguridă şi fiilor li s-au strepezit dinţii” (18,2). Ezechiel, în schimb, susţine responsabilitatea personală: fiecare trebuie să ispăşească propria vinovăţie. Cauza deportării în robie nu este păcatul părinţilor, ci trebuie căutată în cei deportaţi. Cu toate acestea, Dumnezeu, Cel viu prin excelenţă, nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă, să se căiască, şi să fie viu (18,23). Dar pentru că la mesajul său, compatrioţii lui deportaţi împreună cu el în Mesopotamia nu dădeau niciun semn de răspuns, incapabili să se deschidă la cuvântul lui Dumnezeu, Ezechiel s-a văzut constrâns să le vestească realităţi dureroase şi incomode. El a comparat rolul profetului cu cel al unei santinele (3,17; 33,7) chemată să dea alarma oridecâteori sesiza păcate grave în rândul poporului: „fiţi atenţi la pericolul, la pedeapsa lui Dumnezeu care planează asupra voastră”. Erau mulţi în acel timp profeţii falşi care narcotizau conştiinţa poporului cu promisiuni înşelătoare şi fericire ieftină (12,22).

Profetul acţiunilor simbolice. Mai mult decât prin cuvinte, Ezechiel a prorocit căderea Ierusalimului prin acţiuni simbolice. Dintre acestea, un loc a parte îl ocupă una mai puţin cunoscută. Pe o tăbliţă de lut a trasat profilul cetăţii Ierusalimului, a construit împrejur terase şi turnuri de asediu, şi el însuşi s-a aşezat în tabăra celor care asediau oraşul, punându-se să zacă la pământ pe partea stângă timp de 390 de zile, corespondentul anilor de păcat ai Israelului, de la Solomon pînă la robia babilonică. Apoi, s-a întors pe partea dreaptă pentru alte 40 de zile, corespondent al anilor de pedeapsă a lui Iuda prin exil (4,1-8). În tot acest timp, profetul trebuia să mănânce pâine frământată cu materiale impure şi bălegar de vite, cu porţii raţionalizate, şi apa, tot la fel, în porţie bine măsurată, după cum se întâmplă în condiţii de asediu (4,9-17). În timpul acestor acţiuni simbolice ciudate, Ezechiel suferea nu numai la nivel fizic, dar şi în suflet. Astfel, Dumnezeu i-a vestit că mireasa lui iubită, „bucuria ochilor săi” urma să-i fie luată de o moarte neaşteptată şi Ezechiel nu ar fi trebuit nici să plângă nici să poarte doliu, pentru a spune tuturor prin comportamentul său ieşit din comun că deportaţii din Ierusalim nu ar mai fi avut nicio posibilitate de a-i plânge pe căzuţii lor (24,15-27). Nu sunt puţine gesturile şi comportamentele ciudate ale profeţilor lui Israel prezentate în Sf. Scriptură, dar când le citim pe cele ale profetului Ezechiel, uneori apar deosebit de excentrice. Enigmatice apar însă viziunile lui despre templul din Ierusalim (8-11). Oraşul însuşi devenise o vie sălbatică, bună numai de aruncat în foc (15,1-8). Dumnezeu o luase cândva ca pe o nou născută abandonată în mizerie, purtând încă pe trup sângele naşterii, o nutrise cu iubirea lui pentru a o lua de mireasă când a crescut şi s-a făcut splendidă prin frumuseţea ei, dar ea, prin idolatrie, s-a redus la o prostituată disponibilă pentru oricine (cap. 16). Din destinul neruşinatei sale surori Israel, Iuda ar fi trebuit să înţeleagă unde duce nebunia comportamentului ei, în schimb, a făcut şi mai rău. De aceea, va trebui să bea paharul surorii Samaria, pocalul urâciunii şi al distrugerii (23,33). Mesajul lui Ezechiel a avut o confirmare înspăimântătoare când „a cincea zi a lunii a zecea, în anul al unsprezecelea al deportării” (586 î.C.), un fugar de la Ierusalim a adus ştirea teribilă: Cetatea a căzut! (33,21).

Profetul, omul speranţei. Din acest moment, profetului i s-a poruncit să vestească mesaje diametral opuse: acum trebuia să combată disperarea care se înstăpânea în rândul deportaţilor şi să trezească speranţa într-un viitor de mântuire, care avea să sosească cu aceeaşi siguranţă a nenorocirii îndurate. În a doua parte a activităţii sale profetice (586-571), Ezechiel proroceşte judecata divină asupra popoarelor păgâne limitrofe şi restaurarea regatului lui Israel: la condamnarea popoarelor păgâne, urmează făgăduinţa mântuirii viitoare. Distrugerea Ierusalimului a răpus şi curajul de a mai trăi a deportaţilor, pînă atunci încă plini de încredere; acum, se simţeau ca morţi. Profetul, într-o viziune grandioasă, a văzut ca o câmpie nesfârşită plină de oase goale, asupra cărora Spiritul lui Dumnezeu a început să sufle, redându-le viaţa. Readucerea la viaţă a scheletelor şi deschiderea mormintelor vestea reînsufleţirea, eliberarea şi întoarcerea poporului în patrie. Lectura creştină a văzut în aceste imagini o referinţă la învierea din morţi prin puterea Duhului Sfânt. În legătură cu repatrierea, aşteptată cu certitudine, Ezechiel a dezvoltat o concepţia vizionară a unei noi întocmiri a templului, a cetăţii sfinte şi a ţării (capitolele 40-48). Se poate vorbi astfel de eshatologie imanentă istoriei, întru cât de acum încolo, istoria va continua în condiţii antropologice, religioase şi sociologice cu totul diferite. (…)

Lectura posterităţii. Ultima profeţie a lui Ezechiel este din jurul anului 571 î.C., în care regele Nabucodonosor, ca răsplată pentru efortul depus în calitate de instrument al judecăţii universale, primeşte făgăduinţa cuceririi Egiptului. Ezechiel a fost inelul de legătură între profetismul pre-exilic şi iudaismul post-exilic. În el se regăseşte preotul şi profetul, extaticul şi teologul, martorul lui Dumnezeu şi animatorul comunităţii. Prin proiectul său de constituţie teocratică, a devenit pionierul reformei post-exilice, încât poate fi numit pe bună măsură „părintele iudaismului”. Pentru Sfinţii Părinţi ai Bisericii viziunea despre apele dulci care izvorau din partea dreaptă a templului, este profeţia lui Cristos străpuns de suliţă pe Cruce şi a Bisericii care din izvorul apelor dulci ale botezului dăruieşte oamenilor viaţa divină din belşug.

Sursa: Marile figuri ale Vechiului Testament

Sf. Foca

• martir
• ??-c.303
• d.: în c.303
• 5 martie, 23 iulie (latin)
• 22 septembrie (bizantin)
• 

Împăratul Traian (98-117), sărbătorit de către contemporanii săi ca fondator al unei epoci de aur, al aşa-zisului beatissimum saeculum, este răspunzător şi de o serie de procese contra creştinilor, încheiate cu martiriul, datorită ciudatului răspuns dat de către el guvernatorului Bitiniei, Pliniu cel Tânăr, în care afirma că creştinismul era un delict pedepsit cu moartea numai când era recunoscut; adică, creştinul trebuia să fie condamnat la moarte numai dacă mărturisea credinţa sa şi nu voia să o retragă. Acestui optimus imperator – care garantase printr-o înţeleaptă legislaţie libertatea personală a tuturor cetăţenilor vastului imperiu – retractarea impusă creştinilor îi apărea ca o cale uşoară şi utilă pentru a stăvili expansiunea noii religii. Dar creştinii cu o tărie admirabilă s-au opus printr-un refuz categoric, care pe mulţi dintre ei i-a costat viaţa.

Alături de nume mari ca Ignaţiu din Antiohia şi Simeon din Ierusalim, ultimul dintre rudele apropiate ale lui Isus, găsim şi un modest ţăran, pe nume Foca, locuind la Sinope, în Pontul Euxin. Principalul izvor pentru a reconstrui biografia sa este panegiricul pronunţat de episcopul Asterius din Amasea, la începutul secolului al V-lea şi caracterizat printr-o admirabilă concizie şi un ton de rapidă secvenţă documentară. Foca practica meseria de grădinar la Sinope şi era apreciat şi bine văzut de către toţi datorită generozităţii şi ospitalităţii sale. Despre aceste virtuţi ale sale a dat o impresionantă dovadă înşişi călăilor, însărcinaţi să execute sentinţa capitală pronunţată împotriva lui. În mod evident călăii nu-l cunoşteau personal, deoarece, intrând în casa sa pentru a avea indicaţii, au fost invitaţi în mod generos la prânz de către grădinar.

În timpul în care cei doi se ospătau, Foca a mers în grădină, pentru a-şi săpa groapa; deci s-a întors în casă şi a declarat propria identitate călăilor, rugându-i să nu amâne executarea sentinţei. A fost ascultat şi după câteva clipe trupul său cădea în groapa abia săpată.

Povestirea lui Asterius nu mai spune altceva. Diferitele mărturii ale cultului martirului Foca în insulele Ciclade, în Sicilia, în Pontul Euxin şi la Antiohia, un timp făcuseră să se creadă în existenţa a patru sfinţi diferiţi cu acest nume. Dar pe baza noilor documente s-a putut stabili autenticitatea unui singur martir Foca, zis „grădinarul”, ale cărui relicve ajunseseră deja în secolul al V-lea în diferite oraşe din Orient şi din Occident. Fiind venerat atât de Biserica bizantină, cât şi de cea latină, era invocat împotriva muşcăturilor de şerpi.

Sursa: "Sfântul zilei", de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini, Edizioni Paoline, 1978, trad. pr. Iosif Agiurgioaei

Sfântul Mucenic Foca este prăznuit pe 22 septembrie. Sfântul Foca a trăit în timpul împăratului Traian (98-117), fiind originar din oraşul Sinope. Pamfil, tatăl lui, de meserie constructor de corăbii şi Maria, mama sa, au aprins în Foca din copilărie dorul după Hristos. Pentru viaţa virtuoasă a fost hirotonit Episcop în Sinope. A întors mulţi oameni de la rătăcirea lor şi pe păgâni de la închinarea către idoli i-a adus la cunoştinţă unuia Dumnezeu. Iar când a vrut Domnul ca să-l învrednicească, a înştiinţat pe robul său de această voie a Sa prin vedenie, astfel: Un porumbel a zburat de sus, având în gura să o cunună de flori, pe care punând-o pe capul fericitului, i-a grăit cu glas omenesc, zicându-i: „Acum s-a umplut paharul tău, care se cade a-l bea”.

Când conducătorul cetăţii Sinope a aflat că Foca se închină lui Hristos, a trimis ostaşii să-l ucidă. Văzându-i din grădina trecând pe uliţă, Foca i-a strigat: „Pe cine căutaţi?” Ostaşii au răspuns: „Căutam pe Foca!” Mucenicul, fără să se sperie şi înţelegând că i s-a apropiat sfârşitul pământesc, le-a zis: „Veniţi la mine şi eu vă voi spune unde îl găsiţi, îl cunosc foarte bine.” I-a primit în casa lui şi i-a ospătat din belşug. La masă, dialogul a continuat: „Şi pentru ce pricina căutaţi pe omul acela?” „Ne-a trimis mai-marele să-l ucidem pentru că este creştin!” „Rogu-vă, stăpânii mei, rămâneţi până mâine în casa mea, veselindu-vă, mâncând şi bând, iar dimineaţa eu îl voi da vouă, că nimeni nu-l cunoaşte ca mine, singur îl voi aduce şi-l voi da în mâinile voastre.”

În acea noapte, Mucenicul Foca n-a dormit deloc, s-a dus în grădină, a mângâiat pentru ultima dată florile, şi-a săpat mormântul, a împărţit haine şi mâncare săracilor, s-a rugat, iar dimineaţa când ostaşii l-au întrebat unde este Foca, le-a răspuns: „Eu sunt!” Cutremuraţi, aceştia, deşi nu le venea să creadă, au împlinit porunca dregătorului păgân. Astfel, a primit moartea martirică Sfântul Mucenic Foca, în timpul persecuţiilor împotriva creştinilor declanşate de împăratul Traian. Moaştele Sfântului Sfinţitului Mucenic Foca au fost mutate din Sinope, unde a fost Episcop, la Constantinopol în ziua de 23 iulie 403 sau 404.

Sursa: CrestinOrtodox.ro

Sf. Brigitta a Suediei

• călugăriţă
• 1303-1373
• n.: în 1303, Finsta, Uppsala, Suedia
• d.: la 23 iulie 1373, Roma, Italia
• 23 iulie (latin)
• 

• A fost declarat…

  
  

  • sfânt la 7 octombrie 1391, de Papa Bonifaciu al IX-lea

Suedia a dăruit Europei una dintre femeile ilustre ale Evului Mediu şi Bisericii creştine o mare sfântă: Sfânta Brigita. Deşi a petrecut mai mult de jumătate din viaţă departe de ţara natală şi a murit la Roma în ziua de 23 iuie 1373, inima i-a rămas totdeauna la mănăstirea din Vadstena unde i se odihneşte sufletul neînsufleţit, adus aici de către fiica ei. Contemporană cu Sfânta Ecaterina de Siena, a fost consultată în probleme privind pacea între state, a lucrat intens pentru readucerea Scaunului Papal de la Avignon la Roma, a fost favorizată de daruri sufleteşti extraordinare şi extaze pe care le-a consemnat în scris şi au ajuns până la noi în cele opt volume de „Revelationes”, adică „Descoperiri”.

Brigita era al şaptelea copil al unei familii înrudite cu casa regală de atunci. S-a născut la Finstad lângă vechiul oraş Uppsala în anul 1303. Tatăl ei, deşi guvernator şi stăpân al unor întinse şi bogate domenii, era un creştin deosebit de fervent: în ţinută de pelerin a vizitat locurile sfinte de la Compostella, Roma, Ierusalim; în fiecare vineri postea şi se spovedea, împreună cu soţia sa, distinsa şi adânc credincioasa Ingeborg. La vârsta de 9 ani, Brigita a trăit o experienţă care avea să-i influenţeze întreaga viaţă. Faptul este acesta: după o predică despre suferinţele şi moartea lui Isus, mişcată până în adâncul sufletului, intră în cameră şi îngenunchează în faţa unui Răstignit; deşi îi era frig, rămâne în rugăciune timp îndelungat; deodată aude un glas: „Brigita, priveşte cât de multe răni port pe trupul meu!”; înspăimântată, ea întreabă: „Doamne, cine ţi-a făcut aceasta?”. „Aceasta au făcut-o toţi cei care mă dispreţuiesc şi nesocotesc iubirea mea!”.

Luminată şi însufleţită de dragostea faţă de Cristos Răstignit se pregăteşte cu seriozitate pentru viaţa de căsătorie, spre care tatăl ei, rămas văduv, o îndemna cu grijă părintească. După împlinirea vârstei de 14 ani se cunună cu nobilul Ulf Gudmarsson şi, urmând exemplul părinţilor, încep amândoi o viaţă de căsnicie creştină fericită. Au avut opt copii: patru băieţi şi patru fete. Pentru un anumit timp, Brigita a fost doamnă de onoare la curtea reginei Bianca de Namur, ocupându-se în continuare de educarea copiilor săi. Prin atitudinea ei demnă şi plină de bunătate a reuşit să imprime în viaţa de la curtea regală o notă distinsă de trăire creştină. Împreună cu soţul ei au făcut un pelerinaj la celebrul sanctuar din Spania, Compostella, unde este cinstit Sfântul Apostol Iacob; la întoarcere, Ulf se îmbolnăveşte şi promite că va intra la mănăstire dacă se va însănătoşi. El se face bine şi, cu acordul soţiei sale, intră în mănăstirea călugărilor cistercieni de la Alvestra, unde se află deja unul din copii lor. Aici el moare în anul 1344 şi Brigita rămâne văduvă la vârsta de 31 de ani.

După ce rezolvă situaţia de viitor a copiilor săi, Brigita îmbrăţişează viaţa călugărească, intrând într-o mănăstire de lângă Alvestra, în apropierea mormântului soţului ei. Aici au loc primele extaze şi revelaţii, care vor dura până la moarte şi pe care, din porunca lui Isus, ea le-a scris în limba maternă; mai târziu au fost traduse în latină. Ele cuprind date importante din trecutul şi prezentul Bisericii, din istoria poporului suedez, din viaţa Mântuitorului, de la Bethleem până la Golgota. „A trebuit, notează sfânta, să lupt mult cu nesiguranţa şi îndoiala dacă aceste viziuni sunt de la Dumnezeu sau de la Diavol şi în rugăciune mi-am găsit liniştea”.

Sub influenţa revelaţiilor primite concepe planul unui Ordin călugăresc cu numele „Ordinul Preasfântului Mântuitor”, având la bază regula Sfântului Augustin. Conform acestui plan, mănăstirea trebuia să fie dublă, adică formată din bărbaţi şi din femei, a căror unic punct de întâlnire să fie biserica, unde să se roage împreună. După exemplul comunităţii apostolice, compusă din 72 ucenici şi 12 apostoli cărora li s-a alăturat al treisprezecelea, Sfântul Pavel, diferitele comunităţi ale ordinului cuprindeau 85 de membri: 60 călugăriţe, 13 călugări preoţi, 4 diaconi şi 8 fraţi laici. Proiectul fondatoarei a fost susţinut de Regele Suediei şi s-a realizat în 78 de mănăstiri, răspândite în întreaga Europă, cu toată asprimea şi rigiditatea regulilor impuse. Prima mănăstire, organizată chiar de Brigita, în castelul părintesc Vadstena, a devenit locul preferat al inimii sale. Văzându-şi împlinit visul şi îndemnată de Isus Mântuitorul în anul 1350 părăseşte Suedia şi se îndreaptă spre Roma cu trei dintre copii săi (Carol, Birger şi Ecaterina), pentru a se întâlni cu Sfântul Părinte Papa şi a obţine aprobarea Ordinului întemeiat de ea şi pentru a câştiga indulgenţa anului jubiliar 1350. Pentru Brigita începe perioada peregrinărilor la locurile sfinte, la casele domnitoare, la locuinţele marilor păstori ai Bisericii.

De când urmaşul Sfântului Petru părăsise Roma şi îşi fixase reşedinţa la Avignon, Oraşul Etern devenise un târg neîngrijit, astfel că oile ajungeau până la altarul Sfântului Petru, iar străzile se transformau zilnic în câmpuri de bătălie. Pelerinii nu mai erau siguri de avutul şi de viaţa lor. Brigita, cu spiritul întreprinzător şi ordonat al nordicilor, reuşeşte să se impună şi contribuie la crearea unor condiţii mai bune pentru primirea pelerinilor, îndeosebi a celor veniţi din Suedia. În timpul epidemiei care a secerat aproape jumătate din populaţia Italiei, nu se sfiieşte să intre chiar şi în barăcile morţii pentru a aduce un mic ajutor material şi spiritual. Unul dintre copiii ei, Carol, sfârşeşte în acest flagel. După încetarea epidemiei, împreună cu Ecaterina şi Birger vizitează Ierusalimul. La întoarcere, sfârşită de oboseală şi de emoţia copleşitoare a întâlnirii cu locurile sfinte contemplate adesea în extazele ei, în ziua de 23 iulie 1373 încheie pelerinajul vieţii pământeşti. Fiica sa Ecaterina îi duce trupul la Vadstena, preia conducerea Ordinului Preasfântului Mântuitor şi se întoarce la Roma, unde urmăreşte procesul de canonizare a mamei sale. Brigita a fost declarată Sfântă în anul 1391, la 18 ani după moarte şi proclamată „Patroană a Suediei Catolice”.

Numele „Brigita” este de origine celtică şi are la bază un cuvânt vechi „brig” care înseamnă: colină, înălţime, punct ridicat deasupra altora. Nu este exclus ca iniţial să fi fost un supranume cu înţelesul de „înaltă” cu referire la înălţimea staturii unei femei. Prin diferite transformări s-au format prenumele Brigita, Birgita, Brigida, Brighita. Persoanele care poartă acest nume, asemenea Sfintei Brigita, se pot gândi la cuvintele psalmistului: „Cine se va sui în muntele Domnului şi cine va sta în locul cel sfânt al Lui? Cel nevinovat cu mâinile şi curat cu inima”. (Ps. 23, 3-4).

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice 

“Deoarece papa ezită să vină pentru a readuce pacea şi pentru a reforma Biserica mea, îţi fac cunoscut că voinţa mea este ca el să vină în această toamnă, şi să vină pentru a rămâne. De asemenea, papa trebuie să ştie că nici un lucru făcut de el nu-mi aduce mai multă fericire decât să se întoarcă în Italia”^[1].

Acesta era unul dintre mesajele pe care Brigita l-a primit de la Cristos într-o viziune şi pe care îl transmitea papei pentru a-l determina să abandoneze fără întârziere sediul de la Avignon şi să se întoarcă la Roma. Femeie de o excepţională valoare, şi-a lărgit tot mai mult orizontul, de la familie la casa împărătească, şi de la ţara sa la Europa întreagă, înfruntând problemele cele mai dificile ale timpului ei.

În dialog cu Isus

S-a născut la Finstad, în Suedia, aproape de Upsala, în iunie 1302 sau 1303, într-o familie nobilă şi profund creştină. Tatăl ei, Birgen Persson, era lagmann, adică judecător sau guvernator al regiunii Uplan. El a fost autorul primei legislaţii creştine a regatului Suediei. Soţia sa se chema Ingeborga, şi ea de origine nobilă. Au avut şapte copii şi unuia dintre aceştia i-au pus numele Brigita, în cinstea sfintei Brigita a Scoţiei, admirată în mod deosebit de ei.

Pe când era doar o copilă, Brigita, după ce a ascultat o predică despre pătimirea lui Isus, a avut cu el un dialog profund, care i-a rămas imprimat pentru totdeauna în memorie. La întrebarea: “O, iubitul meu Domn, cine te-a adus în această stare?”, a simţit că i se răspunde: “Toţi cei care mă uită şi dispreţuiesc iubirea mea!” Copila s-a hotărât atunci să-l iubească pe Isus cu toată inima pentru totdeauna.

La 12 ani, şi-a pierdut mama. Tatăl, veghind cu grijă la formarea sa, a trimis-o la o mătuşă de pe mamă, Karin, naşa de botez, care şi-a împlinit cu mult zel misiunea. Brigita, în afara bunelor maniere proprii familiilor nobile, a învăţat cititul, scrierea şi arta brodatului.

La 14 ani, conform obiceiului timpului, tatăl a considerat că este pregătită să-i fie dată de soţie lui Ulf Gudmarsson, fiul guvernatorului din Västergötland. Ea ar fi voit să se dăruiască lui Dumnezeu în viaţa monahală, dar a văzut în dorinţa tatălui un semn al voinţei divine şi şi-a dat cu seninătate consimţământul. A trăit foarte bine cu soţul ei, deoarece B contrar semnificaţiei numelui, care înseamnă lup B el era un om foarte blând şi dornic de a duce o viaţă cât mai conformă cu evanghelia. Conform mărturiei fiicei sale, Caterina, care a cules mărturisirile mamei, cei doi soţi au voit să ofere de bunăvoie lui Dumnezeu o primă etapă din căsătoria lor, trăind un anumit timp în feciorie.

Doi soţi exemplari

Pentru Ulf, Brigita nu a fost numai soţie, dar şi maestră, deoarece ea l-a învăţat să citească, să scrie şi să recite rugăciunile terţiarilor franciscani. El a profitat de impulsul cultural primit din partea soţiei şi, astfel, a aprofundat şi studiul dreptului, devenind astfel lagmann al provinciei din Nericia.

În castelul din Ulfasa, Brigita nu şi-a asumat rolul de principesă a Nericiei pentru o glorie deşartă, ci acela al unei foarte bune gospodine: nu numai că dirija personalul în dependinţele sale, dar se amesteca în mijlocul numeroşilor servitori, desfăşurând diferite activităţi casnice şi creând între toţi un climat de familie. Se ocupa apoi într-un mod special de cei săraci şi de fetele tinere, pe care le ajuta să găsească o muncă cinstită pentru a nu cădea în prostituţie. În afară de acestea, a construit un spital unde se ducea în fiecare zi să-i asiste pe cei bolnavi, spălându-i şi îngrijindu-le hainele.

Dincolo de cadrul familiei

În acest timp, l-a cunoscut pe maestrul Matthias, bărbat de o vastă cultură şi expert în Sfintele Scripturi, şi, pe lângă aceasta, un foarte bun preot. L-a ales confesor şi i-a cerut să-i traducă, cel puţin în parte, Biblia, pentru a putea citi cuvântul lui Dumnezeu direct în propria limbă. Întâlnirea cu acest maestru, care studiase la Paris şi era în contact cu curentele de gândire din toată Europa, a fost foarte importantă pentru Brigita, deoarece i-a deschis vaste orizonturi în privinţa problematicii timpului şi a pregătit-o pentru misiunea sa viitoare. Chiar şi pentru el, apropierea de Brigita a fost de mare folos, deoarece l-a ajutat să rămână în credinţa cea dreaptă în mijlocul unei lumi în care circulau multe idei contrastante, fiecare dintre ele având pretenţia că se află în posesia adevărului deplin.

Familia, între timp, se bucura de naşterea a opt fii. Brigita, împreună cu soţul ei, puneau astfel în act această sugestie pe care ea spunea că ar fi primit-o într-o zi din partea sfintei Fecioare: “Fă ca fiii tăi să fie şi fiii mei”. În timp ce era antrenată cu totul în misiunea ei maternă, curtea din Suedia a ales-o consilieră pentru tânărul cuplu regal, regele Magnus Eriksson şi foarte tânăra regină Bianca de Namur. În acest scop, Brigita, după ce şi-a aranjat în modul cel mai bun fiicele la mănăstiri, i-a lăsat acasă, împreună cu tatăl, pe cei doi fii, cu un foarte bun învăţător, şi l-a luat cu sine pe cel mai mic, care avea încă nevoie de îngrijire maternă. S-a separat temporar, dar cu mare durere, de soţ şi s-a dus la Stocholm, la curte. Era în 1336. Aici a rămas timp de doi ani. Atâta timp cât regele şi regina au ascultat de sfaturile sale, la curte totul mergea bine şi Suedia a avut legi bune, dar, mai apoi, ea a fost dată deoparte şi viaţa la curte a devenit mondenă. Din acel moment, fără să rupă raporturile cu casa regală, dar aşteptând timpuri mai bune, ea a considerat că este bine să se întoarcă acasă.

În castelul din Ulfasa, în Nericia, familia şi-a găsit din nou bucuria de a fi împreună. Când, în 1340, părinţii au împlinit 25 de ani de căsătorie, amândoi având experienţa vieţii şi doritori de a merge pe drumul sfinţeniei, au hotărât să întreprindă un pelerinaj la sanctuarul “Sfântul Iacob” de Compostela. La întoarcere, Ulf s-a retras între călugării cistercini din Alvastra şi Brigita, doi ani mai târziu, când de acum erau puse la punct toate treburile familiei şi asistase la moartea sfântă a soţului, s-a retras şi ea într-o casă din apropierea acelei mănăstiri, pentru a se dedica în întregime rugăciunii.

Doi ani de lumină

Aici a început perioada extraordinară din viaţa ei. Timp de doi ani, Dumnezeu a favorizat-o cu iluminări speciale, pregătind-o pentru misiunea ei viitoare, declarând-o mireasa sa şi mesagera marelui Domn. În această experienţă, Brigita, femeie foarte concretă şi deloc susceptibilă de entuziasm facil, a voit să supună orice lucru spre analiză maestrului Matthias. Acesta şi-a arătat convingerea că iluminările veneau din partea lui Dumnezeu, cu scopul de a indica cu claritate un drum pentru reînnoirea Bisericii.

Atrase de lumina pe care Dumnezeu o dădea într-o manieră extraordinară Brigitei nu doar pentru ea, ci pentru a o oferi Bisericii, unii s-au strâns în jurul ei, devenind discipoli. Între aceştia, îi amintim, în afara lui Matthias, pe Pietro Olavo, apoi pe confesorul ei, şi un alt Pietro Olavo, mai târziu secretarul ei.

Din casa din Alvastra, Brigita, prin lumina pe care o primea de la Dumnezeu, se făcea cunoscută în toată Europa. Nu numai că s-a întors la Stocholm pentru a duce personal regelui şi reginei “avertismentele Domnului”, dar a trimis scrisori şi mesaje regilor Angliei şi Franţei, pentru ca aceştia să pună capătRăzboiului de o Sută de Ani.

Readucerea papei la Roma

Apoi s-a confruntat cu cea mai gravă problemă ce preocupa creştinismul occidental: întoarcerea papei de la Avignon la scaunul său de la Roma. Profitând de vizita ad limina a episcopului din Abo, Finlanda, i-a trimis o scrisoare papei Clement al VI-lea, încurajându-l, în numele lui Cristos, să pornească cât mai repede la drum spre scaunul său şi să înceapă reforma Bisericii.

Tocmai în vederea acestei reforme, Brigita a avut inspiraţia de a fonda un ordin monahal care să fie un mic model de Biserică reînnoită. L-a numitOrdinul Sfântului Mântuitor. Acesta trebuia să se inspire din Biserica primară adunată în cenacol în jurul Mariei. Ordinul era format din călugări şi călugăriţe. Partea feminină era formată din 60 de călugăriţe şi cea masculină din 25 de călugări, dintre care 13 preoţi în amintirea celor 12 apostoli şi a sfântului Paul, împreună cu 2 diaconi şi doi subdiaconi, pentru a-i reprezenta pe primii patru părinţi ai Bisericii. Cele 60 de călugăriţe şi cei 12 simpli călugări trebuiau să-i reprezinte pe cei 72 de discipoli din evanghelie.

Nu ne mirăm pentru acest joc de numere, dacă avem în vedere gustul acelui timp pentru simbolism: reprezentarea discipolilor sau a apostolilor constituia o chemare concretă de a trăi aşa cum au trăit ei. Desigur, călugării şi călugăriţele trăiau în două mănăstiri distincte, dar aveau în comun biserica pentru celebrările liturgice şi, fapt încă şi mai deosebit, aveau o singură autoritate. Toţi, preoţi şi laici, bărbaţi şi femei, ascultau în ceea ce priveşte cele religioase de o singură stareţă şi făceau acest lucru pentru a o cinsti pe sfânta Maică a lui Dumnezeu.

În timp ce Brigita este preocupată de fondarea acestui ordin aşa de original, scriindu-i regula, formând persoanele şi construind chiar şi zidurile materiale, Domnul îi vorbea în timpul rugăciunii şi îi spunea: “Mergi la Roma şi rămâi acolo până când îi vei vedea pe papă şi pe împărat întorşi şi să le spui din partea mea tot ce-ţi voi transmite”. A vedea Europa unită, în pace, guvernată de împărat şi condusă spiritual de papa, era visul Brigitei şi al marilor spirite ale timpului ei.

Apostol al unităţii

Brigita, urmând ceea ce părea a fi glasul lui Dumnezeu, a pornit la drum spre Roma, şi cu intenţia de a obţine din partea papei aprobarea pentru ordinul ei. Au călătorit împreună cu ea confesorul, secretarul, Pietro Magno, care apoi a devenit promotorul beatificării, şi un alt preot, Gudmaro de Federico, care o va însoţi şi în pelerinajul în Ţara Sfântă. A ajuns la Roma în toamna anului 1349 şi a putut astfel să asiste la deschiderea porţii sfinte la începutul jubileului, pe care ea l-a cerut papei ca început al unei profunde reforme în Biserică. După o scurtă şedere în casa pentru pelerini de lângă castelul “Sant=Angelo”, s-a dus să locuiască în palatul pe care cardinalul Ugo Roger, fratele papei, i-l punea la dispoziţie. De aici, după patru ani, se va muta în casa oferită de o nobilă doamnă romană, Francesca Papazzurri.

Brigita îşi petrecea zilele sale la Roma studiind, rugându-se şi scriind. Deja din timpul călătoriei, a voit să înveţe limba latină şi a continuat să o studieze la Roma, apoi se ruga, deoarece rugăciunea era respiraţia vieţii sale, şi, în sfârşit, scria în limba sa inspiraţiile pe care Domnul i le dăruia în permanenţă, transmiţându-i imediat scrierile lui Pietro Olavo, secretarul ei, pentru a le traduce în latină.

Din locuinţa sa de la Roma, îi trimitea scrisori papei, casei regale din Suedia, reginei din Napoli şi din Cipru, în afară de cele trimise fiilor spirituali rămaşi la Vadstena. S-a ocupat apoi de celebra abaţie imperială Farfa, din Sabina, din apropierea Romei, unde abatele, şi călugării “erau ataşaţi mai mult de arme decât de clauzură”. Totuşi, ei nu au ascultat de mesajul sfintei, şi acest lucru a convins-o, o dată în plus, de necesitatea unui nou ordin în Biserică, alcătuit din persoane care să se lase modelate de Maria.

În timp ce se afla încă la Farfa, a venit la ea fiica sa Caterina, care, fiind văduvă, a rămas alături de ea pentru totdeauna, împărţind pe deplin idealul mamei. Se vor întoarce la Roma, şi acea Romă, pe care Isus i-o arătase, în vocaţia sa ideală, cu totul “pavată cu pietre de aur şi stropită de sângele martirilor”, acum o vedea într-o stare de extremă abandonare şi de mare mizerie morală. Brigita a continuat să trimită mesaje papei şi să-i vorbească despre chemările adresate altor persoane sus-puse şi chiar populaţiei oraşului, dar totul a fost inutil. Unii au reacţionat, lansând grave acuze împotriva ei, până la a o numi vrăjitoarea Norduluişi a o reduce la o extremă sărăcie. Persecuţia împotriva ei a ajuns până acolo încât ea, principesă de Nericia, a fost constrânsă să ceară de pomană pentru sine şi pentru cei care erau împreună cu ea pe la uşile bisericilor. Dar Brigita, fidelă faţă de ceea ce ştia că este voinţa divină, nu şi-a pierdut curajul şi şi-a continuat misiunea de conştiinţă critică a timpului său.

În această perioadă, a vizitat unele sanctuare pe care ea le considera de o importanţă deosebită. A voit să-i onoreze pe sfântul Francisc din Assisi, ca terţiară franciscană, şi pe apostolii sfântul Toma, la Ortona, sfântul Bartolomeu, la Benevento, sfântul Matei, la Salerno şi sfântul Andrei, la Amalfi. S-a dus să-l venereze şi pe sfântul Mihai, la Gargano, şi pe sfântul Nicolae, la Bari. În fiecare dintre aceste vizite, sfântul locului a avut un mesaj special pentru Brigita. De exemplu, sfântul Matei, “abilul schimbător de bani”, după ce i-a amintit de înţelepciunea cu care el a abandonat bunurile pământeşti în favoarea celor cereşti, a adăugat: “Din nefericire, ceea ce eu am scris din iubire şi cu umilinţă, mulţi caută să răstălmăcească… şi le place mai mult să discute despre evanghelie decât să o trăiască”.

În 1365, Brigita a mers la Napoli. Aici, misiunea sa de asanare morală a fost bine primită atât de episcopul locului, cât şi de regina Ioana, care, urmând sfaturile sfintei, a realizat o convertire radicală atât în viaţa proprie, cât şi a celor de la curte.

Scurta întoarcere a papei la Roma

În 1367, era din nou la Roma, unde a asistat pentru prima dată la întoarcerea papei Urban al V-lea şi, apoi, la venirea împăratului Carol al IV-lea. Când papa s-a mutat la Montefiascone, aproape de Roma, şi Brigita, la rândul ei, s-a dus acolo. Dorea să-i prezinte papei regula ordinului ei şi să-i ceară aprobarea. Aici l-a cunoscut pe episcopul Alfonso di Jaén, care i-a fost de mare folos sfintei, nu numai pentru a continua demersurile pentru aprobarea regulii, dar şi pentru ea care, admirându-i ştiinţa ce se adăuga virtuţii, l-a ales drept confesor şi consilier, şi acesta, la rândul său, recunoscând şi apreciind carisma Brigitei, i-a devenit un discipol fidel. Fiind expert al lucrurilor spirituale, Brigitei îi plăcea mult să se confrunte cu el în privinţa inspiraţiilor ei şi acesta le revizuia şi le ordona. Într-o zi, Isus i-a spus Brigitei: “Încredinţează toate cărţile care conţin revelaţiile mele episcopului eremit… El va fi evanghelistul meu”.

Alfonso di Jaén, care renunţase la episcopat şi s-a făcut călugăr eremit, se bucura de marea încredere a sfintei, care din acel moment a pus în mâinile sale chiar şi revelaţiile ce până atunci rămăseseră secrete. În cauza de beatificare, episcopul Alfonso a fost un martor preţios.

În 1369, fiii, Carol şi Birger, vor veni la Roma pentru a-şi vizita mama şi ea a profitat de ocazie pentru a-i prezenta curţii pontificale şi papei drept cavaleri ai Suediei, în speranţa tainică de a impresiona favorabil curtea papală în vederea aprobării ordinului ei. Împreună cu ei, a făcut un nou pelerinaj la unele sanctuare italiene. Când fiii se vor întoarce, Brigita va reveni la munca ei obişnuită.

Din nefericire, bucuria Brigitei în privinţa întoarcerii papei la Roma a fost de scurtă durată. Acesta, în ciuda serioaselor avertismente ale sfintei, impresionat de evenimentele politice legate de Războiul de o Sută de Ani, a crezut oportun să se întoarcă în Franţa, şi aici s-a stins, aşa cum a prezis Brigita, în decembrie 1370. I-a succedat cardinalul Pietro Roger, sub numele de Grigore al XI-lea, rudă a cardinalului Ugo, care îi împrumutase Brigitei palatul. El o cunoştea foarte bine, o preţuia pe sfântă, şi adeseori o ajutase să grăbească demersurile pentru aprobarea ordinului şi fusese purtătorul mesajelor sale către precedentul papă. Brigita i-a adresat o scrisoare plină de foc, spunându-i din partea Domnului: “Întoarce-te nu cu mândria şi pompa lumească tipică acestor situaţii, ci cu umilinţă şi dragoste arzătoare. Şi, o dată întors, smulge şi distruge viciile din curia ta…“ Tocmai Alfonso, episcopul eremit, a fost cel însărcinat să ducă acest mesaj. Papa a fost profund tulburat de acest mesaj, a voit să-l primească ca şi cum ar fi fost scris de o sfântă, dar apoi nu a avut curajul să-l pună în practică aşa cum îi sugerase Brigita.

Pelerină în Ţara Sfântă

Fără să renunţe la hotărârea de a-l readuce pe papa în scaunul său, Brigita, fiind de acum în vârstă de 70 de ani, a început ultimul şi cel mai dorit pelerinaj, acela în ţara lui Isus. Au însoţit-o episcopul Alfonso, cei doi Olavo, Magno şi copiii Caterina, Birger şi Carol, şi alţii, în total, douăsprezece persoane. Spre sfârşitul anului 1371, acest grup pleca de la Roma spre Napoli, unde a petrecut şi iarna. În martie 1372, în vigilia plecării, Brigita l-a pierdut pe fiul ei, Carol, care a murit de ciumă. După ce s-a rugat pentru el, nu a voit să renunţe la călătorie şi s-a îmbarcat pentru Cipru. Aici a fost primită de regina Eleonora de Aragon, care a profitat de trecerea sa pentru a realiza o profundă reformă în micul ei regat. În luna mai a aceluiaşi an, în sfârşit, Brigita era la Ierusalim. A vizitat principalele locuri sfinte, primind în continuare iluminări cu privire la viaţa lui Isus şi a sfintei Fecioare. A rămas acolo timp de patru luni. Domnul voia ca ea să se întoarcă la Roma cât mai repede posibil: “Deoarece sunt încă multe lucruri de scris şi de trimis papei”. Abia întoarsă la Roma, cu inima plină de amintirile Ţării Sfinte, l-a trimis la Avignon pe episcopul Alfonso cu un alt mesaj adresat papei, pentru a-i grăbi întoarcerea.

Ultima încercare

La Ierusalim, Brigita contractase o boală care, cu timpul, s-a agravat tot mai mult. Gândul ei, în afară de faptul că se îndrepta către papa, era, înainte de toate, la mănăstirea sa din Vadstena. Obţinuse aprobarea ordinului din partea papei Urban al V-lea, la 5 august 1370, dar oare fiii şi fiicele sale vor reuşi să meargă înainte în conformitate cu indicaţiile sugerate de Domnul? Ce trebuia făcut pentru a le asigura viitorul? Dincolo de aceste preocupări, ea a trebuit să facă faţă unor încercări şi mai grele. Revelaţiile primite veneau într-adevăr de la Dumnezeu sau erau o amăgire a diavolului? S-a încredinţat consilierului cel mai sigur şi mai bine pregătit, episcopul Alfonso, autorizându-l să revadă, să ordoneze şi să publice scrierile sale numai dacă sunt utile pentru binele Bisericii.

În camera de dormit, unde în fiecare zi se celebra Euharistia, Brigita, mai înainte de a muri, a primit haina de călugăriţă a ordinului fondat de ea şi a încredinţat conducerea acestuia fiicei sale, Caterina, care cunoştea mai bine ca oricine spiritul sfintei sale mame.

În inima Brigitei rămânea însă durerea unei misiuni neîmplinite, eşecul transferului papei la Roma. Domnul a voit s-o consoleze, zicându-i că din cer, foarte curând, ea va putea contempla întoarcerea definitivă a pontifului. De fapt, în timp ce îşi săvârşea ultimul pelerinaj, de această dată spre cer, o altă mare femeie, Ecaterina de Siena, îi lua locul pentru a continua cu aceeaşi fermitate opera de înnoire a Bisericii şi pentru a-l aduce definitiv la Roma pe papa, lucru care se va petrece în anul 1377, la 17 ianuarie.

La 23 iulie 1373, Brigita îşi sfârşea viaţa pământească. Avea să fie proclamată sfântă deja în 1391 şi cultul ei, ca şi scrierile, se vor răspândi foarte repede în întreaga Biserică. Trupul i-a fost dus în Suedia şi înmormântat în mănăstirea din Vadstena. De aici, “Ordinul Sfântului Mântuitor” va avea, timp de două secole, o mare influenţă în viaţa religioasă a ţărilor scandinave, până când va fi dizolvat o dată cu reforma luterană. Actualmente, surorile sfintei Brigita s-au stabilit din nou la Vadstena, pentru a deveni din nou un centru de iradiere spirituală.

Revelaţiile sfintei Brigita au fost adunate de ucenicii ei în opt cărţi, la care s-a adăugat o scriere suplimentară. Ele sunt transcrieri fidele a ceea ce sfânta a primit în viziunile şi iluminările sale, în afară de scrisorile şi mesajele pe care le-a trimis personalităţilor timpului. Acestor scrieri, Biserica le acordă valoarea pe care o au revelaţiile particulare făcute sfinţilor, aşa cum a spus foarte bine papa Benedict al XIV-lea în decretul despre beatificarea slujitorilor lui Dumnezeu, unde afirmă că nu li se poate “acorda consimţământul credinţei catolice”, aşa cum este datorat adevărurilor revelate, ci numai un “consimţământ de credinţă umană”: sunt credibile pentru sfinţenia persoanei care le propune, ţinându-se întotdeauna cont de condiţionările timpului şi de persoana însăşi.

Revelaţiile Brigitei arată un mare echilibru şi o solidă spiritualitate cristocentrică şi mariană. Ca atâtea alte spiritualităţi ale evului mediu târziu, ea are meritul de a pune adevărul credinţei la îndemâna poporului într-un limbaj vizual ce loveşte imaginaţia, atinge inima şi îndeamnă la convertire. Aceasta explică influenţa lor pe o perioadă îndelungată în viaţa creştină, nu numai la popoarele scandinave dar şi la cele de sorginte latină. Astăzi, moştenirea spirituală a sfintei Brigita dobândeşte o particulară relevanţă ecumenică. Prin scrierile sale şi, mai presus de toate, prin acţiunea sârguincioasă şi iubitoare a fiicelor şi fiilor spirituali, catolici şi luterani, ea îi îndeamnă pe toţi să caute căile spre deplina comuniune între Biserici, ca să strălucească între creştini acea unitate pentru care ea şi-a consumat întreaga viaţă.

Notă:
[1] Sfânta Brigita a Suediei, Revelaţii, IV, 143. Cf. Sfânta Brigita a Suediei, Revelaţiile cereşti, îngrijită de A. Mancini, Roma 1960.

Sursa: "Martiri şi sfinţi din calendarul roman", Editura Sapientia, Enrico Pepe, trad. pr. Ioan Bişog

Brigitta Birgersdotter s-a născut în anul 1303, pe moşia Finsta, în regiunea Uppland în Suedia, în familia aristocraţilor Bierger Petersson şi Ingeborg Bengtsdotter. Părinţii Brigittei erau foarte credincioşi. Adesea făceau pelerinaje la morminte sfinte, lucru de altfel neobişnuit pentru familiile din clasa lor socială.

Brigitta a rămas orfană de mamă la vârsta de 11 ani. A fost încredinţată în grija mătuşii sale în perioada 1314-1316. În anul 1316, la dorinţa tatălui, chiar dacă ea voia să intre într-o mănăstire, este nevoită să se mărite cu fiul principelui de Narke, Ulf Gudmarsson. În timpul căsătoriei, care a durat 28 de ani, li s-au născut opt copii. Asemenea mamei sale, Brigitta şi-a iubit copiii foarte mult. Le-a oferit o educaţie foarte riguroasă, în spiritul umilinţei şi al ascultării. Zilnic, Brigitta plângea şi se ruga pentru păcatele copiilor ei şi cerea iertare în numele lor când îl supărau pe Dumnezeu.

Împreună cu soţul ei a fondat un spital, unde frecvent vizita bolnavii, şi chiar îi îngrijea. A fost apreciată pentru calităţile sale pedagogice, fiind consultată la curtea imperială de la Stocholm.

În anul 1341 face un pelerinaj cu soţul la sanctuarul din Santiago de Compostella, în Spania, prin care începe o nouă etapă în viaţă. Soţul ei, Ulf, se îmbolnăveşte, iar ultimii doi ani de viaţă şi-i petrece în mănăstirea din Alvastra.

După moartea soţului, Brigitta se dedică total iubirii şi slujirii lui Dumnezeu. Îşi împarte averea între copiii săi şi săraci, reţinându-şi numai strictul necesar. În această perioadă a vieţii intensifică pelerinajele, faptele de milostenie, de umilinţă, precum şi viaţa de rugăciune. Rămâne o perioadă la mănăstirea de călugări din Alvastra, unde are o explozie de revelaţii. O comisie de teologi, cunoscători ai marilor sfinţi din evul mediu, s-a format pentru a cerceta provenienţa revelaţiilor. Rezultatul a fost pozitiv, ceea ce a determinat ca faima Brigittei să se răspândească în Europa.

În 1347 scrie regulile pentru o mănăstire ce va fi construită şi sfinţită abia în 1386 la Vadstena, un important loc de pelerinaj chiar şi astăzi.

În anul 1349 Brigitta pleacă la Roma, unde va rămâne până la sfârşitul vieţii. Aici, în urma unei revelaţii, îndeamnă pe papa Clement al VI-lea să plece de la Avignon şi să se restabilească la Roma, ca adevărat urmaş al sfântului Petru. Profeţia Brigittei s-a îndeplinit abia în 1367, când papa Urban al V-lea a intrat în Roma. Brigitta a soluţionat şi războiul de 100 de ani.

A murit la 23 iulie 1373 la Roma. Numărul minunilor s-a înmulţit după moartea ei, fiind consemnate în protocolul de la procesul de canonizare deschis în 1378 de papa Urban al VI-lea, apoi redeschis de papa Bonifaciu al IX-lea în 1390. A fost proclamată sfântă la 7 octombrie 1391.

Papa Ioan Paul al II-lea a numit-o copatroană a Europei la 1 octombrie 1999, alături de sfintele Ecaterina de Siena şi Tereza Benedicta a Crucii (Edith Stein). Cu această ocazie papa spunea despre Brigitta: „Numind-o patroană a Europei, vreau să arăt că este aproape nu numai de cei care au primit vocaţia la viaţa de consacrare religioasă, ci şi de cei care sunt chemaţi să trăiască în mod obişnuit viaţa laică în lume ca şi familie creştină”.

Sursa: Lumina creştinului, 7/2006

Sf. Vasil Hopko

• Episcop, martir
• 1904-1976
• n.: la 24 aprilie 1904, Hrabske, Slovacia
• d.: la 23 iulie 1976, Presov, Slovacia
• 23 iulie (latin)
• 

• A fost declarat…

  
  

  • venerabil la 7 iulie 2003, de Papa Ioan Paul al II-lea
  • fericit la 14 septembrie 2003, de Papa Ioan Paul al II-lea

Mons. Vasil Hopko, Episcop auxiliar greco-catolic de Presov şi titular de Midilen, s-a născut la 21 aprilie 1904 la Hrabské, în provincia Bardejov. A urmat studiile teologice la Academia teologică greco-catolică din Presov şi a fost hirotonit la 3 februarie 1929 la Presov. Ulterior a fost numit administrator în parohia din Pakostov, iar mai târziu Episcopul P. P. Gojdie OSBM l-a numit primul paroh al noii parohii din Praga. Din 15 septembrie 1936 până în 31 august 1941 a îndeplinit funcţia de director spiritual în seminarul mare din Presov. Între timp, în aprilie 1940, obţine doctoratul în Teologie. Începând din 1 septembrie 1941 este secretar al Episcopului de Presov, iar din 1943 activează ca profesor de teologie pastorală şi teologie morală la Facultatea de Teologie din acest oraş. La 11 mai 1947 este consacrat Episcop.

După tristele evenimente legate de Sinodul de la Presov din 28 aprilie 1950, Statul scoate Biserica Greco-Catolică în afara legii, iar slujitorul lui Dumnezeu Episcopul Vasiž Hopko ajunge în arest la domiciliu. Mai târziu este dus în mănăstirea de la Báe, de pe lângă seminarul Šamorín, iar mai târziu în mănăstirea franciscană de la Hlohovec. De aici este arestat la 18 octombrie 1950, şi după un an de interogatorii foarte dure este condamnat la 24 octombrie 1951 de către Tribunalul de Stat, secţia din Bratislava.

Sentinţa prevedea o pedeapsă de 15 ani, o amendă de 20.000 de coroane cehoslovace, pierderea drepturilor civile de cetăţean pe o perioadă de zece ani şi confiscarea tuturor bunurilor. Astfel începe Calea Crucii Slujitorului lui Dumnezeu prin închisori şi centre de pedeapsă comuniste crude şi inumane la Bratislava, Ilava, Leopoldov, Praga, Mírov şi Valdice. Este eliberat din cauza sănătăţii foarte şubrede şi datorită bunei conduite la 12 mai 1964 la Valdice, condiţionat, pe timp de trei ani.. În timpul detenţiei, care a durat 13 ani, 6 luni şi 24 de zile, a suportat un regim dur caracterizat de presiune fizică, suferinţă morală, raţii mici de hrană, frig şi îngrijire sanitară insuficientă. Toţi aceşti factori au dus la iremediabila înrăutăţire a sănătăţii sale. După eliberare a trăit până la începutul anului 1968 într-un sanatoriu din Osek, din Boemia septentrională, unde s-a aflat la arest domiciliar şi sub pază permanentă din partea organelor de securitate.

După ce Biserica Greco-Catolică a primit din nou permisiunea de a activa, în iunie 1968, Vasiž Hopko activează ca Episcop auxiliar, dar nu pe deplin reabilitat. Moare în urma consecinţelor detenţiei, aşa cum s-a constatat şi în procesul verbal de deces, la 23 iulie 1976 la Presov. În timpul exhumării s-a dovedit, cu ajutorul analizelor toxicologice, prezenţa excesivă în oase a arsenicului, care probabil i-a fost administrat în doze mici în timpul detenţiei.

Slujitorul lui Dumnezeu Vasil Hopko s-a oferit pe sine cu totul din fidelitate faţă de Cristos şi Biserica Catolică şi a acceptat toate detenţiile şi suferinţele fizice şi psihice cu responsabilitate, curaj şi credinţă puternică. A devenit martir din credinţă oferindu-şi viaţa pentru Cristos şi pentru Biserică, murind ex aerumnis carceris. În timpul slujirii sale episcopale a avut ca motto: „Ca toţi să fie una”.

Sursa: Vatican.va