Calendar Romano-Catolic - 22 iunie 2017

[altmariustotal catolic]

Sf. Paulin de Nola

• Episcop
• 354-431
• n.: în c.354, Bordeaux, Franţa
• d.: la 22 iunie 431, Napoli, Italia
• 22 iunie (latin)
• 

 

„Inimile dăruite lui Cristos resping muzele şi sunt închise faţă de Apollo”, aşa scria Paulin maestrului Decimo Magno Ausonio, care îl iniţiase în arta retorică şi poezie. Paulin fusese un tânăr cu temperament de artist. Se trăgea dintr-o bogată familie patriciană romană (s-a născut în anul 355 la Bordeaux, unde tatăl era funcţionar imperial) şi, favorizat în cariera politică de prietenii cu persoane sus puse, a devenit consul suffectus, adică substitut, şi guvernator al Campaniei. A avut şi fericirea de a-l întâlni pe sfântul Ambroziu, episcop de Milano şi pe tânărul Augustin de Hippona, cel de către care a fost îndrumat pe drumul convertirii la Cristos. Primind botezul la vârsta de douăzeci şi cinci de ani, în timpul unei călătorii în Spania a cunoscut-o şi s-a căsătorit cu Therasia.

După moartea prematură a unicului fiu, Celso, amândoi s-au decis să se dedice cu totul ascezei creştine, după modelul vieţii monahale la modă în Orient. Astfel, de comun acord, s-au debarasat de imensele bogăţii pe care le posedau cam peste tot, împărţindu-le săracilor, şi s-au retras în Catalonia, pentru a începe o originală experienţă ascetică. Paulin avea deja 40 de ani. Cunoscut şi admirat în înalta societate, era iubit acum chiar şi de către popor, care i-a cerut cu glas tare episcopului de Barcelona să-l sfinţească preot.

Paulin a acceptat dar cu clauza de a nu fi încardinat în rândul clerului acelei regiuni. A refuzat şi invitaţia lui Ambrozie, care îl voia la Milano. Paulin dorea mult şi mereu idealul monastic al unei vieţi evlavioase şi solitare. De fapt, s-a dus parcă imediat în Campania, la Nola, unde familia poseda mormântul unui martir, sfântul Felix. A început construirea unui sanctuar, dar s-a preocupat în primul rând să ridice un azil pentru săraci, adaptându-i primul nivel pentru mănăstire, unde s-a retras cu Therasia şi câţiva prieteni în „fraternitas monacha”, adică în comunitate monastică.

Menţinea legătura, prin corespondenţa epistolară (din care ne-au parvenit 51 de scrisori), cu prieteni şi personalităţi marcante din lumea creştină, printre care chiar sfântul Augustin. Pentru prieteni compunea epitalamuri şi poezii de consolare. Dar pentru a pune capăt acelei linişti mistice, în anul 409, a avut parte de alegerea ca episcop de Nola. Se pregăteau pentru Italia ani furtunoşi. Genseric trecuse marea în fruntea vandalilor şi se grăbea să jefuiască Roma şi toate oraşele Campaniei. Paulin s-a dovedit un adevărat părinte, preocupat de binele spiritual şi material al tuturor. A murit la 76 de ani, în anul 431, la un an după prietenul său, sfântul Augustin.

Sursa: "Sfântul zilei", de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini, Edizioni Paoline, 1978, trad. pr. Iosif Agiurgioaei

Sf. Tomas Morus

• martir
• 1478-1535
• n.: la 7 februarie 1478, Londra, Anglia
• d.: la 6 iulie 1535, Londra, Anglia
• 22 iunie (latin)
• 

• A fost declarat…

  
  

  • fericit la 29 decembrie 1886, de Papa Leon al XIII-lea
  • sfânt la 19 mai 1935, de Papa Pius al XI-lea

 

„Cel mai bun dintre toţi englezii”[1].

Cu această frază, cardinalul englez Pole exprima respectul şi admiraţia lumii culturale, politice şi religioase a Europei, când s-a răspândit ştirea decapitării lui Thomas Morus, bărbatul respectat de toţi pentru cultura, capacitatea politică şi sfinţenia vieţii. În cartea Pro ecclesiae unitatis defensione („În apărarea unităţii Bisericii”), el povesteşte că mulţi, la trista ştire, nu au putut să-şi stăpânească lacrimile, deoarece Thomas nu aparţinea numai anglo-saxonilor, ci Europei şi lumii întregi.

O inteligenţă extraordinară

Născut la Londra, în 1477, a fost educat la curtea lui Thomas Morton, arhiepiscop de Canterbury şi cardinal, a studiat la Oxford şi apoi la Lincoln’s Inn, devenind foarte curând avocat. Ştiinţa sa nu se limita la dreptul civil şi canonic, ci se mişca liber în toate domeniile, de la literatura antică şi cunoaşterea limbii greceşti la cea umanistă şi contemporană, de la istorie la filozofie, de la poezie la teologie. Ca avocat, a fost, desigur, unul dintre cei mai prestigioşi din timpul său şi, ca studios, este aşezat imediat după Pico della Mirandola, căruia i-a putut face comemorarea oficială la zece ani de la moarea sa.

Ca şi Ioan Fisher, şi el era legat de o profundă prietenie cu Erasm din Rotterdam, şi susţinea că umanismul nu era un obstacol, ci putea să fie un preţios ajutor în studiul Scripturii şi al teologiei. Cunoaşterea doctrinei părinţilor Bisericii şi a conciliilor ecumenice îi permitea să-şi aşeze viaţa pe baze solide. Cariera sa politică a fost foarte rapidă şi, în câţiva ani, a ajuns cavaler, membru al parlamentului, trimis special al regelui în Flandra, unde a avut o contribuţie importantă pentru pacea de la Cambrai, şi, în sfârşit, cancelar al regatului. Cufundat într-o activitate publică intensă, nu a neglijat niciodată datoriile faţă de familie, îngrijindu-se cu multă atenţie de raporturile cu prima şi, după văduvie, cu a doua soţie, şi cu fiicele, şi nici faţă de studii şi viaţa sa de rugăciune.

Un ascet modern

Era un om de mare echilibru şi de o inteligenţă cunoscută, cum dă mărturie şi această rugăciune care îi aparţine:

„Doamne, dă-mi o digestie bună şi, natural, şi ceva de mâncare.
Dă-mi sănătatea trupului şi buna-dispoziţie pentru a o putea menţine.
Doamne, dă-mi un suflet sănătos, care să aibă mereu înaintea ochilor ceea ce este bun şi curat, încât să nu se scandalizeze în faţa păcatului, dar să ştie întotdeauna să găsească mijloacele pentru a-i opune remediul.
Doamne, dă-mi o inimă care nu cunoaşte aversiunea, murmurul, suspinul şi lamentarea. Nu permite să mă preocup prea mult de ceea ce-mi centrează atenţia spre mine, adică spre ceea ce se cheamă «eu».
Doamne, dă-mi simţul umorului: dă-mi harul să ştiu să zâmbesc la o glumă, pentru a şti să reţin pentru viaţă un pic de bucurie şi să-i ajut şi pe alţii să participe la ea”.

Ziua sa era foarte obişnuită. Chiar cancelar fiind, mergea devreme la culcare şi se scula la două noaptea, pentru a se ruga şi studia până la şapte dimineaţa, când participa la sfânta Liturghie şi, după ce lua micul dejun şi acorda atenţia cuvenită familiei sale, se ducea la serviciu. Cu acest orar, el îşi asigura timpul necesar pentru a cultiva unirea cu Dumnezeu, grija faţă de familie, studiul şi scrierea de cărţi.

Deja în 1501, a ţinut la Londra o serie de conferinţe, foarte aplaudate, despre Cetatea lui Dumnezeu a sfântului Augustin, care, din nefericire, s-au pierdut. În timp ce se afla în Flandra, a început să scrie capodopera sa, Utopia. În ea expune filozofia sa politică, foarte diferită de aceea prezentată în opera contemporană a lui Machiavelli, Principele. După aceea, a scris Ultimele patru lucruri, adică moartea, judecata, infernul şi paradisul, aplicând adevărurile de novissimi vieţii de curte, Replică lui Luther şi alte cărţi apologetice. Stilul său, ca şi caracterul, nu era polemic, ci rotunjit şi elegant, şi nu rareori presărat de umor.

În ultimii zece ani ai vieţii, şi-a construit în reşedinţa sa o capelă, unde petrecea ore în şir în rugăciune şi unde uneori aduna întreaga familie, cum se întâmpla în Vinerea Sfântă, când citea şi comenta pătimirea lui Isus. La începutul prânzului, una dintre fiice citea un pasaj din Sfânta Scriptură şi comentariul corespunzător al lui Nicolae de Lyra. Chiar şi în calitate de cancelar, a continuat să frecventeze propria parohie, cântând în cor, slujind la altar şi participând la diferite iniţiative. Din stipendiul său, închiria case şi ţinea în ele, pe propriile cheltuieli, săraci, bolnavi şi bătrâni.

Supus al regelui, dar mai întâi creştin

Regele Henric al VIII-lea îl preţuia foarte mult şi spera în sprijinul său când a intrat în conflict cu papa, deoarece cuvântul cancelarului Morus era, în regatul său, cea mai autorizată voce. Thomas, cu multă diplomaţie, a încercat să atenueze contrastele pentru a evita o ciocnire frontală, dar nu a reuşit. Când regele l-a prins la strâmtorare, el a trebuit să facă o alegere clară şi hotărâtă, spunând că, deşi reafirmă supunerea sa totală faţă de rege în lucrurile temporale, nu putea, în conştiinţă, să-l recunoască drept cap suprem al Bisericii din Anglia, deoarece aceasta era contrar credinţei. Regele l-a arestat şi l-a închis în Turnul Londrei, unde, din aceleaşi motive, se afla deja episcopul Fisher, cu care însă nu a putut avea nici un contact.

Pentru a-i schimba gândurile, regele a recurs la toate mijloacele, de la ademenire la ameninţare, până la a-l spolia nu numai de titluri, dar şi de bunurile sale şi a se sluji de cei apropiaţi din familie pentru a face presiuni asupra lui. Thomas a suferit foarte mult, dar în scrisorile către fiica sa, Margareta, a explicat clar pentru ce nu putea, în conştiinţă, să consimtă la cererea regelui, chiar dacă toţi episcopii i-au jurat credinţă. Lui i s-a spus că până şi prietenul său, episcopul Fisher, ar fi acceptat Actul de supremaţie! O minciună care nu a reuşit să-l convingă. Singurul motiv de curaj în acel timp a fost pentru Morus rugăciunea. Avea asupra lui Cartea orelor şi Cartea psalmilor, legate într-un singur volum. Pe marginile acestor două cărţi, el scrisese în limba engleză celebra Meditaţie pioasă şi alte note ce reflectau starea sa de spirit: o încredere imensă în Dumnezeu, care îl întărea, şi teama de a nu fi capabil să accepte harul martiriului. În perioada detenţiei, a scrisTratatul asupra pătimirii, cu consideraţii originale. Deosebit de mişcătoare şi pătrunse de delicateţe sunt scrisorile din această perioadă către fiica sa, Margareta.

Mărinimia sufletului

Înaintea tribunalului, Thomas a rămas într-o tăcere demnă, care a fost ruptă numai după sentinţă, când a replicat că fiecărui episcop care semnase Actul de supremaţie, el putea să-i opună o sută de sfinţi în favoarea sa, şi votului Parlamentului englez, conciliile ecumenice ale Bisericii de mii de ani. Apoi a continuat: „Pentru aceasta nu sunt obligat, domnul meu, să-mi supun conştiinţa opiniilor unui conciliu naţional în contrast cu conciliul general al întregii creştinătăţi”; şi, cu suflet mare, îndreptându-se către judecători, a concluzionat: „Nu mai am nimic de adăugat, domnilor, dar aşa cum sfântul apostol Paul… era prezent şi asista la moartea sfântului Ştefan. şi acum amândoi se află în gloria sfinţilor din paradis şi prietenia lor va dura pentru totdeauna, tot la fel, cred cu adevărat, şi pentru aceasta mă rog din inimă, că, deşi acum, pe pământ, excelenţele voastre sunteţi judecătorii condamnării mele, vom putea totuşi dincolo, în paradis, să ne întâlnim împreună pentru mântuirea veşnică”[2].

Pe eşafod, el a cerut poporului să se roage pentru rege şi a recitat psalmul Miserere, a adresat cuvinte pline de umor călăului şi şi-a aşezat capul pe tăietor. Era 6 iulie 1535, şi Thomas avea doar 57 de ani. Capul său a luat locul celui al lui Fisher, pe parul de pe podul Londrei, şi a rămas acolo mai bine de 30 de zile, până când fiica sa l-a obţinut, plătindu-l de la omul însărcinat să-l arunce în fluviu, şi l-a depus în mormântul familiei. Faima sfinţeniei eroice a lui Thomas s-a răspândit pretutindeni în Europa, iar în zilele noastre, Paul al VI-lea a introdus cultul său în calendarul universal, unindu-i într-o singură comemorare, 22 iunie, pe Ioan Fisher şi Thomas Morus.

Note:
[1] Cuvinte atribuite cardinalului Pole, contemporan sfântului.
[2] Cf. Roper, Viaţa sfântului Thomas Morus, Oxford 1935.

Sursa: "Martiri şi sfinţi din calendarul roman", Editura Sapientia, Enrico Pepe, trad. pr. Ioan Bişog

Sf. Ioan Fisher

• Episcop, martir
• 1469-1535
• n.: în 1469, Beverly, Yorkshire, Anglia
• d.: la 22 iunie 1535, Londra, Anglia
• 22 iunie (latin)
• 

• A fost declarat…

  
  

  • fericit la 29 decembrie 1886, de Papa Leon al XIII-lea
  • sfânt la 19 mai 1935, de Papa Pius al XI-lea

 

„Ca bun păstor, a avut întotdeauna grijă faţă de turma sa, mereu a hrănit-o cu predicarea Cuvântului şi prin exemplul unei vieţi admirabile”[1].

Ioan Fisher şi Thomas Morus sunt două figuri excepţionale ale lumii anglo-saxone, unul, preot şi cardinal, şi celălalt, laic şi cancelar al regatului. Au ştiut să unească ştiinţa şi credinţa, deschiderea spre modernitate şi fidelitatea faţă de propria conştiinţă. Au trăit într-un moment foarte dificil pentru Biserica din patria lor, când s-a întrerupt comuniunea dintre Biserica Angliei şi aceea a Romei. Pentru toţi a fost o rană dureroasă, care abia în aceste ultime timpuri a început să se cicatrizeze. În evenimentele dureroase şi complexe ale acelui timp, în locul compromisului, au preferat martiriul pentru binele patriei lor şi din iubire pentru unitatea Bisericii. De aceea, Biserica Catolică îi venerează ca martiri şi îi pune alături în celebrarea sărbătorii lor, la 22 iunie.

Iubitor de înţelepciune

Ioan Fisher s-a născut la Beverly, în Yorkshire, în 1469, ca fiu al unui bogat comerciant, şi, după ce a frecventat gimnaziul în localitatea natală, s-a înscris la Universitatea din Cambridge unde, la 22 de ani, a devenit maestru în arte şi, cu dispensa papală pentru vârsta prea tânără, a fost sfinţit preot. A rămas la Cambridge pentru a învăţa şi pentru a-şi continua studiile. Apreciat de toţi pentru inteligenţa sa ieşită din comun şi pentru onestitatea vieţii, a fost prezentat mamei regelui Henric al VII-lea, Margaret Beaufort, care l-a ales confesor şi consilier.

Cu sprijinul ei, pentru a asigura într-un mod convenabil formarea intelectuală şi morală a candidaţilor la preoţie, a fondat „Facultatea Teologică” la Cambridge şi la Oxford. Iniţiativa s-a dovedit foarte utilă, ba chiar indispensabilă, într-un timp în care episcopii şi preoţii erau adesea nepregătiţi pentru misiunea lor şi, în consecinţă, poporul trăia într-o profundă ignoranţă religioasă. Fisher, devenit doctor în teologie, a fost el însuşi unul dintre primii profesori la noua Facultate de la Cambridge.

Un păstor învăţat şi simplu

Consacrat episcop, în 1504, s-a dus în micuţa şi săraca Dieceză de Rochester şi a stabilit acolo un raport profund cu clerul şi cu credincioşii pe care-i vizita personal în parohii, instruindu-i în adevărurile credinţei cu abilitate de catehet şi găsind din partea lor o corespondenţă generoasă şi o sinceră afecţiune. Chiar şi ca episcop a trăit sărac, folosind pentru sine minimul necesar şi dând restul la săraci. Când, după arestare, trimişii regali au trebuit să facă inventarul bunurilor sale, nu au găsit nimic important în casă, în afară de unele obiecte sacre folosite pentru cultul din capela sa.

Ziua sa era folosită cu meticulozitate, masa era frugală, odihna era doar de câteva ore într-un culcuş de paie, dar găsea întotdeauna timpul pentru a se ruga şi pentru a studia. Deşi ocupat cu misiunea pastorală, nu a abandonat niciodată studiile şi a ţinut mereu o legătură strânsă cu cultura europeană. Era prieten al lui Erasm din Rotterdam şi, sub călăuzirea acestuia, a învăţat aşa de bine limba greacă, încât a putut să corecteze primele redactări ale Noului Testament. A introdus studiul acestei limbi în Universitatea din Cambridge şi a scris diferite cărţi de teologie, care au fost de mai multe ori citate de părinţii prezenţi la Conciliul din Trento. Biblioteca sa era una dintre cele mai dotate din Europa. Se spu-nea că locuinţa sa era o mănăstire prin austeritate şi o universitate prin ştiinţă.

Fidel conştiinţei sale până la martiriu

Când s-a iscat neînţelegerea dintre regele său, Henric al VIII-lea, şi papa în privinţa validităţii sau nu a căsătoriei cu Caterina de Aragon, Fisher s-a pronunţat în favoarea validităţii legăturii şi a indisolubilităţii, şi nu a acceptat să jure pentru Actul de succesiune votat de parlament, unde se nega jurisdicţia papală în Anglia în cauzele matrimoniale. Regele l-a închis în Turnul Londrei, cu speranţa de a-l determina să renunţe la voinţa sa. În acelaşi an, parlamentul a votat un al doilea Act, în care regele era declarat capul suprem al Bisericii din Anglia, obligându-i pe toţi episcopii să recunoască acest fapt.

Într-o perioadă în care mulţi susţineau teoria conciliarismului, ce-i atribuia conciliului suprema autoritate în Biserică mai presus de papa, şi era încă vie în memorie experienţa avignoneză, cu scandaloasa schismă din Occident, care pusese într-o lumină nefavorabilă figura papei, nu mai surprinde faptul că episcopii englezi i-au jurat fidelitate regelui, dând naştere Bisericii Anglicane.Dar Fisher, când a fost dus înaintea unui tribunal regal, format din 12 mari proprietari de terenuri, a refuzat să presteze jurământ în favoarea supremaţieiregelui în câmpul religios, afirmând că „ea era contrară Scripturii şi credinţei noastre”.

În timp ce se afla încă în închisoare, papa l-a numit cardinal, în speranţa de a-l putea salva, dar totul a fost inutil. Sentinţa regală îl condamna la moarte. A urcat eşafodul cu mare demnitate, s-a îndreptat spre mulţimea celor prezenţi şi a spus: „Popor creştin, voi fi dat imediat morţii pentru credinţa în sfânta Biserică Catolică a lui Cristos”. Apoi a recitat Te Deum şi şi-a încredinţat capul în mâinile călăului. Era ziua de 22 iunie 1535. Capul său a fost înfipt într-un par şi ţinut expus timp de 15 zile pe podul Londrei, apoi a fost aruncat în Tamisa şi în locul său a fost pus acela al lui Thomas Morus. El a fost primul din seria martirilor pe care această tristă divizare a provocat-o în acei ani.

Ioan Fisher a fost aşezat în rândul sfinţilor din calendarul universal al Bisericii Catolice Romane în 1935, de către papa Pius al XI-lea.

[1] Cit. în: Bibliotheca Sanctorum, VI, Citta Nuova Editrice, Roma 1968, 997.

Sursa: "Martiri şi sfinţi din calendarul roman", Editura Sapientia, Enrico Pepe, trad. pr. Ioan Bişog