Calendar Romano-Catolic - 21 iulie 2019

[altmariustotal catolic]

Sf. Ezechiel

• profet
• 23 iulie (latin)
• 21 iulie (bizantin)
• 

Unul din cei „patru profeţi majori”, Ezechiel era fiul preotului Buzi, care trebuie să fi fost preot din Ierusalim. Din introducerea cărţii, aflăm că Ezechiel era unul din prizonierii evrei deportaţi împreună cu regele Ioiachin în Mesopotamia de Nabucodonosor, regele Babiloniei – după prima cucerire a Ierusalimului, în 597 î.C. – care s-au stabilit de a lungul marilor canale de irigaţie. Ezechiel a trăit la Tel-Abib (în ebraică „Spice de grâu”, în babiloniană „Colina potopului”), pe marginea râului Kebar, un canal al Eufratului între Babilonia şi Nipur. În sânul comunităţii de exilaţi, Ezechiel a reuşit să-şi facă un loc de prestigiu, încât în casa lui se adunau bătrânii poporului pentru a-i asculta cuvântul (cf 8,1; 14,1; 20,1).

Vocaţia profetului. La cinci ani de la deportare, în 592, pe când Ezechiel trebuia să aibă circa 30 de ani, a primit chemarea de profet, într-o viziune impunătoare (1,4-28). Cele patru fiinţe pluriforme, fiecare cu patru aripi, aveau asemănare de om, leu, taur şi acvilă. În Biserica antică, au devenit simbolurile celor patru evanghelii. Dumnezeu i-a apărut lui Ezechiel ca să-l trimită ca profet la fiii infideli ai lui Israel, „încăpăţânaţi şi cu inima împietrită” (2,4), care nu aveau să-l asculte, dar care trebuiau să recunoască cel puţin că „un profet este în mijlocul lor”. În viziune, Dumnezeu a pus cuvintele sale pe buzele lui Ezechiel, o experienţă pe care profetul a simţit-o în termeni foarte concreţi: trebuia să înghită un sul scris pe dinăuntru şi pe dinafară, cuprinzând lamentaţiuni, plânsete şi jale. Profetul l-a înghiţit şi a devenit dulce ca mierea în gura sa (2,8-3,3). Dar pentru că fiii lui Israel, în încăpăţânarea lor, nu aveau să primească mesajul lui Dumnezeu, Dumnezeu însuşi a întărit fruntea lui Ezechiel făcând-o dură „ca diamantul, mai dură decât piatra”, ca să reziste la duşmănia lor. Numai în acest fel profetul era în măsură să combată prejudecăţile lor răuvoitoare şi sentimentul lor de autosuficienţă.

Păcatul – „pe propria răspundere”. Ezechiel s-a dezlănţuit cu vigoare împotriva vechii idei de retribuţie, potrivit căreia copiii ispăşesc vinovăţiile părinţilor (cf Ex 20,5), o convingere atât de răspândită încât a devenit proverb: „părinţii au mâncat aguridă şi fiilor li s-au strepezit dinţii” (18,2). Ezechiel, în schimb, susţine responsabilitatea personală: fiecare trebuie să ispăşească propria vinovăţie. Cauza deportării în robie nu este păcatul părinţilor, ci trebuie căutată în cei deportaţi. Cu toate acestea, Dumnezeu, Cel viu prin excelenţă, nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă, să se căiască, şi să fie viu (18,23). Dar pentru că la mesajul său, compatrioţii lui deportaţi împreună cu el în Mesopotamia nu dădeau niciun semn de răspuns, incapabili să se deschidă la cuvântul lui Dumnezeu, Ezechiel s-a văzut constrâns să le vestească realităţi dureroase şi incomode. El a comparat rolul profetului cu cel al unei santinele (3,17; 33,7) chemată să dea alarma oridecâteori sesiza păcate grave în rândul poporului: „fiţi atenţi la pericolul, la pedeapsa lui Dumnezeu care planează asupra voastră”. Erau mulţi în acel timp profeţii falşi care narcotizau conştiinţa poporului cu promisiuni înşelătoare şi fericire ieftină (12,22).

Profetul acţiunilor simbolice. Mai mult decât prin cuvinte, Ezechiel a prorocit căderea Ierusalimului prin acţiuni simbolice. Dintre acestea, un loc a parte îl ocupă una mai puţin cunoscută. Pe o tăbliţă de lut a trasat profilul cetăţii Ierusalimului, a construit împrejur terase şi turnuri de asediu, şi el însuşi s-a aşezat în tabăra celor care asediau oraşul, punându-se să zacă la pământ pe partea stângă timp de 390 de zile, corespondentul anilor de păcat ai Israelului, de la Solomon pînă la robia babilonică. Apoi, s-a întors pe partea dreaptă pentru alte 40 de zile, corespondent al anilor de pedeapsă a lui Iuda prin exil (4,1-8). În tot acest timp, profetul trebuia să mănânce pâine frământată cu materiale impure şi bălegar de vite, cu porţii raţionalizate, şi apa, tot la fel, în porţie bine măsurată, după cum se întâmplă în condiţii de asediu (4,9-17). În timpul acestor acţiuni simbolice ciudate, Ezechiel suferea nu numai la nivel fizic, dar şi în suflet. Astfel, Dumnezeu i-a vestit că mireasa lui iubită, „bucuria ochilor săi” urma să-i fie luată de o moarte neaşteptată şi Ezechiel nu ar fi trebuit nici să plângă nici să poarte doliu, pentru a spune tuturor prin comportamentul său ieşit din comun că deportaţii din Ierusalim nu ar mai fi avut nicio posibilitate de a-i plânge pe căzuţii lor (24,15-27). Nu sunt puţine gesturile şi comportamentele ciudate ale profeţilor lui Israel prezentate în Sf. Scriptură, dar când le citim pe cele ale profetului Ezechiel, uneori apar deosebit de excentrice. Enigmatice apar însă viziunile lui despre templul din Ierusalim (8-11). Oraşul însuşi devenise o vie sălbatică, bună numai de aruncat în foc (15,1-8). Dumnezeu o luase cândva ca pe o nou născută abandonată în mizerie, purtând încă pe trup sângele naşterii, o nutrise cu iubirea lui pentru a o lua de mireasă când a crescut şi s-a făcut splendidă prin frumuseţea ei, dar ea, prin idolatrie, s-a redus la o prostituată disponibilă pentru oricine (cap. 16). Din destinul neruşinatei sale surori Israel, Iuda ar fi trebuit să înţeleagă unde duce nebunia comportamentului ei, în schimb, a făcut şi mai rău. De aceea, va trebui să bea paharul surorii Samaria, pocalul urâciunii şi al distrugerii (23,33). Mesajul lui Ezechiel a avut o confirmare înspăimântătoare când „a cincea zi a lunii a zecea, în anul al unsprezecelea al deportării” (586 î.C.), un fugar de la Ierusalim a adus ştirea teribilă: Cetatea a căzut! (33,21).

Profetul, omul speranţei. Din acest moment, profetului i s-a poruncit să vestească mesaje diametral opuse: acum trebuia să combată disperarea care se înstăpânea în rândul deportaţilor şi să trezească speranţa într-un viitor de mântuire, care avea să sosească cu aceeaşi siguranţă a nenorocirii îndurate. În a doua parte a activităţii sale profetice (586-571), Ezechiel proroceşte judecata divină asupra popoarelor păgâne limitrofe şi restaurarea regatului lui Israel: la condamnarea popoarelor păgâne, urmează făgăduinţa mântuirii viitoare. Distrugerea Ierusalimului a răpus şi curajul de a mai trăi a deportaţilor, pînă atunci încă plini de încredere; acum, se simţeau ca morţi. Profetul, într-o viziune grandioasă, a văzut ca o câmpie nesfârşită plină de oase goale, asupra cărora Spiritul lui Dumnezeu a început să sufle, redându-le viaţa. Readucerea la viaţă a scheletelor şi deschiderea mormintelor vestea reînsufleţirea, eliberarea şi întoarcerea poporului în patrie. Lectura creştină a văzut în aceste imagini o referinţă la învierea din morţi prin puterea Duhului Sfânt. În legătură cu repatrierea, aşteptată cu certitudine, Ezechiel a dezvoltat o concepţia vizionară a unei noi întocmiri a templului, a cetăţii sfinte şi a ţării (capitolele 40-48). Se poate vorbi astfel de eshatologie imanentă istoriei, întru cât de acum încolo, istoria va continua în condiţii antropologice, religioase şi sociologice cu totul diferite. (…)

Lectura posterităţii. Ultima profeţie a lui Ezechiel este din jurul anului 571 î.C., în care regele Nabucodonosor, ca răsplată pentru efortul depus în calitate de instrument al judecăţii universale, primeşte făgăduinţa cuceririi Egiptului. Ezechiel a fost inelul de legătură între profetismul pre-exilic şi iudaismul post-exilic. În el se regăseşte preotul şi profetul, extaticul şi teologul, martorul lui Dumnezeu şi animatorul comunităţii. Prin proiectul său de constituţie teocratică, a devenit pionierul reformei post-exilice, încât poate fi numit pe bună măsură „părintele iudaismului”. Pentru Sfinţii Părinţi ai Bisericii viziunea despre apele dulci care izvorau din partea dreaptă a templului, este profeţia lui Cristos străpuns de suliţă pe Cruce şi a Bisericii care din izvorul apelor dulci ale botezului dăruieşte oamenilor viaţa divină din belşug.

Sursa: Marile figuri ale Vechiului Testament

Sf. Laurenţiu de Brindisi

• preot, Doctor al Bisericii
• 1559-1619
• n.: la 22 iulie 1559, Brindisi, Italia
• d.: la 22 iulie 1619, Lisabona, Portugalia
• 21 iulie (latin)
• 

• A fost declarat…

  
  

  • fericit la 1 iunie 1783, de Papa Pius al VI-lea
  • sfânt la 8 decembrie 1881, de Papa Leon al XIII-lea

De obicei, aşa numiţii „copii minune” strălucesc pentru câtva timp asemenea unor meteoriţi luminoşi, dar trecerea anilor îi aduce la dimensiuni obişnuite şi-i aşează în albia prin care curge mulţimea muritorilor de rând. Excepţiile sunt puţine; între excepţii se află fără îndoială şi sfântul pe care îl comemorăm astăzi. Din familie se numeşte Iuliu Cezar Russo, şi s-a născut în anul 1559 la Brindisi, oraş-port la Marea Adriatică aşezat pe coasta de sud-est a Italiei, având în faţă pământul muntos al Albaniei, pe atunci stăpânit de turci. Dându-i numele ilustru de Iuliu Cezar, părinţii şi-au exprimat dorinţa ca fiul lor să ajungă asemenea cu marele cuceritor roman. Într-adevăr, micuţul Iuliu Cezar va corespunde mai târziu acestui plan, şi-l vom afla în prima linie luptând pentru a stăvili înaintarea armatelor turceşti, care invadaseră Ungaria şi se îndreptau spre inima Europei creştine. Dar în mâini nu va purta sabia, ci o mare cruce de lemn, în calitatea sa de confesor militar al armatelor creştine conduse de Filip Emanuel de Lorena.

Pe când avea numai şase ani, părinţii săi erau mândri de el pentru uşurinţa cu care memora pagini întregi din diferite cărţi şi apoi le declama în public, adesea chiar de pe amvonul catedralei. Dar viaţa devenea tot mai grea în oraşul Brindisi. De pe malul celălalt al mării, cete jefuitoare de sarazini năvăleau pe neaşteptate şi în urmă lăsaţi ruine şi lacrimi; locuitorii erau stăpâniţi în permanenţă de teama surprizelor neplăcute. Între timp, tatăl lui Iuliu Cezar moare, pe când copilul avea patrusprezece ani; mama, rămasă văduvă, pleacă împreună cu fiul ei la Veneţia şi aici îl încredinţează unui unchi. După doi ani, tânărul a intrat în mănăstirea călugărilor minori conventuali, dar apoi a trecut la călugării capucini de la Verona; aici a depus jurământul vieţii călugăreşti luându-şi numele de Laurenţiu din Brindisi. Pentru completarea formaţiei lui intelectuale a fost trimis la Universitatea din Padova, pe care a absolvit-o cu mare succes.

Munca îndârjită şi mortificarea permanentă i-au slăbit foarte mult sănătatea; cu toate acestea, a devenit cel mai mare predicator al timpului său. Cunoştinţele lui vaste şi o extraordinară uşurinţă de a vorbi limbi străine, vorbea curent germana, spaniola, italiana, ceha, franceza, greaca, latina, ebraica şi limba caldee, au făcut din el un adversar temut în discuţiile ce aveau loc atunci între catolici şi protestanţi; luminaţi de argumentele lui şi atraşi de zelul său plin de dragoste, mulţi s-au reîntors la viaţa catolică pe care o părăsiseră. Pentru calităţile şi erudiţia sa, de multe ori a fost chemat să intervină la rezolvarea unor probleme dificile în relaţiile dintre Statele Europei, sau dintre Biserică şi autorităţile civile; a îndeplinit funcţii de cea mai mare răspundere în cadrul Ordinului călugăresc din care făcea parte; a fost un curajos animator al oştilor creştine care duceau lupta împotriva armatelor turceşti. Deşi reţinut de probleme atât de mari, nu a neglijat niciodată îndatoririle mărunte ale unui adevărat călugăr; pentru ca să aibă meritul ascultării, a numit un frate laic care să-l controleze în modul cum îşi îndeplinea programul zilnic de viaţă; toată grija acestui umil călugăr nu a putut să-l împiedice să ajungă victimă a nenumăratelor sale osteneli. În anul 1619, Papa Paul al V-lea îl roagă să intervină la îndepărtarea unor dezordini ivite în Spania. Deşi slăbit de puteri, Laurenţiu se duce şi rezolvă cu bine situaţia, dar la întoarcere, ajuns la Lisabona se îmbolnăveşte de dizenterie şi în ziua de 22 iulie 1619 sfârşeşte călătoria vieţii pământeşti; era ziua în care împlinea şaizeci de ani de viaţă. În anul 1881 a fost înscris în catalogul sfinţilor şi în 1959 Papa Ioan al XXIII-lea îl declară Învăţător al Bisericii, cu specificarea „Doctor apostolicus” – „Învăţător apostolic”.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

“Cuvântul lui Dumnezeu este ca o comoară bogată, plină de toate bunurile. Din ea ies credinţa, speranţa şi caritatea. Din ea derivă toate virtuţile, toate darurile Duhului Sfânt, toate fericirile evanghelice, toate lucrările bune, toate meritele vieţii, toată gloria paradisului”.[1]

Ioan al XXIII-lea, în 1959, a voit să-i confere titlul de “doctor apostolic”, deoarece fratele Laurenţiu din Brindisi, autentic apostol al timpului, îşi dedicase toată viaţa predicării evangheliei, confirmând în credinţă popoare întregi din diferite părţi ale Europei.

Iuliu Cezar, dar fără glorie

Numele său de botez era Iuliu Cezar din nobila familie Russo, acum decăzută. Născut la Brindisi, la 22 iulie 1559, şi-a pierdut tatăl încă de mic. Buna sa mamă l-a dus la fraţii minori conventuali, care îi primeau pe aşa-numiţii pueri oblati,copii care, crescând la umbra conventului, primeau o instruire pe care cu greu ar fi putut să o primească în altă parte, şi deveneau astfel şi potenţiali candidaţi la viaţa monahală.

Separarea de fiul ei a fost pentru mama văduvă o mare durere, dar ea a preferat să-l ducă la mănăstire, unde ar fi putut beneficia de o bună formare, decât să-l vadă ajungând slugă pe lângă vreuna dintre familiile bogate din oraş. Băiatul se simţea în largul său în mijlocul fraţilor şi a început cu mult interes şi profit studiile umaniste. Uneori, mama mergea la el, fără însă a-l distrage de la noul său ambient, ba chiar îl încuraja să persevereze în familia franciscană.

Când Iuliu a ajuns la vârsta de 14 ani şi începea să-şi pună problemele tipice adolescenţei, i-a murit şi mama. A fost pentru el o durere neaşteptată şi foarte grea. Cu această ocazie, un unchi, venit de la Veneţia, le-a cerut fraţilor să-i permită să meargă cu el, deoarece nu mai avea pe nimeni dintre rudele sale la Brindisi.

Fratele Laurenţiu

Iuliu, încă apăsat de durere, l-a urmat pe unchiul său, dar abia că s-a introdus în ambientul noului oraş, care nu contenea să-l uimească, a început să caute alţi fraţi, şi astfel, i-a găsit pe capucini. Aceştia au ţinut cont de valoarea ieşită din comun a tânărului şi l-au primit îndată la noviciat. La 17 ani, Iuliu Cezar Russo devenea fratele Laurenţiu din Brindisi şi începea studiile în vederea pregătirii pentru preoţie, mai întâi la Padova şi apoi la Veneţia. Era de o inteligenţă deosebită şi avea o sete nepotolită de cunoaştere atât cât priveşte ştiinţele umane, cât şi cele religioase. La 23 de ani, a fost sfinţit preot.

În acea perioadă post-tridentină, creştinismul occidental traversa o perioadă foarte dificilă, deoarece, pe de o parte, exista o gravă diviziune în interior, prin naşterea diferitelor Biserici protestante, şi, pe de altă parte, devenea tot mai ameninţătoare avansarea lumii musulmane, care, respinsă din Peninsula Iberică, înainta acum prin Balcani. Laurenţiu a resimţit profund aceste probleme ale timpului său: pentru a înţelege fenomenul protestant, a voit să studieze în profunzime Sfânta Scriptură şi, pentru a stăvili înaintarea armatelor islamice, a acceptat să devină capelan militar.

Pentru a putea citi în limba originală Vechiul şi Noul Testament, a învăţat la perfecţie limba ebraică şi cea greacă. A devenit astfel expert în limba şi în tradiţiile ebraice, încât a trezit mirarea rabinilor care l-au invitat să dialogheze cu ei în sinagogi. Competenţa sa în cele ce ţineau de ebraism i-a făcut pe unii să creadă că el ar fi fost vreun evreu convertit la creştinism. Deşi urmărea, conform mentalităţii timpului, convertirea evreilor la creştinism, el avea un mare respect faţă de “poporul ales”. Ales de papa ca “predicator pontifical” pentru evreii din Roma, aceştia au avut în el nu atât un zelos “convertitor”, cât, mai ales, un sincer protector.

În inima Europei

În 1599, a fost trimis la Praga, pe atunci capitala Sfântului Imperiu Roman, pentru a menţine raporturi cu curtea şi pentru a le predica învăţătura catolică. Şi, desigur, pentru a fonda primul convent capucin. Uşurinţa dovedită în învăţarea limbilor B cunoştea bine principalele limbi europene B îi permitea să vorbească atât în latină, în ambientele culte, cât şi în limba locului, cu poporul de rând. În afară de aceasta, stilul său viu şi colorat, care reflecta simplitatea evanghelică tipică ordinului său, avea, de asemenea, şi tăria celui care stăpânea ştiinţele teologice. La Praga era aşa de ascultat, încât trebuia să predice nu numai duminica şi în sărbători, dar de trei ori pe săptămână.

În această perioadă, s-a întâmplat incidentul cu Laiser, celebrul predicator protestant de la curtea electorului din Saxonia. În timp ce Laurenţiu lipsea pentru moment, acesta, însoţindu-l pe principele său în vizita făcută la împărat, a predicat la Praga despre îndreptăţire conform viziunii protestante. Capucinul, revenit în oraş, l-a invitat la o dezbatere publică în prezenţa persoanelor culte, dar Laiser a considerat mai potrivit să nu răspundă la provocare şi, întors în Saxonia, a publicat la Drezda predicile sale cu o introducere şi o concluzie în care l-a atacat pe capucin şi pe un preot iezuit. Laurenţiu a pregătit o replică, Lutheranismi Hypotyposis, dar când a aflat că interlocutorul său murise, nu a voit s-o mai publice, “pentru a nu da impresia că luptă cu morţii şi că se războieşte cu umbrele”.

Reuşita acţiunii sale la Praga la curtea împăratului l-a convins pe papa să-i încredinţeze diferite misiuni diplomatice pe lângă regii şi principii catolici din Europa. A fost la Madrid, la Monaco, la Napoli, la Torino. Chiar dacă nu întotdeauna a reuşit pe deplin să-i convingă pe oamenii politici că este cel mai bine să se rezolve controversele într-un mod paşnic, totuşi, trebuie spus că el a avut o influenţă pozitivă asupra politicii în Europa timpului său. Laurenţiu a atras atenţia cu toată gravitatea şi asupra pericolului care provenea din lumea islamică prezentă de acum la porţile Vienei, şi nu a ezitat să însoţească trupele principilor creştini în bătălia de la Alba Reale, din Ungaria, în 1601.

Este greu pentru noi astăzi să ne imaginăm un fiu al sfântului Francisc care înaintează în timpul bătăliei pe calul său, ridicând stindardul crucii şi incitând soldaţii strigând: “Înainte! Dumnezeu vrea aceasta, Dumnezeu este cu noi!” Nu era încă timpul dialogului şi legea islamică, acolo unde se impunea, însemna şi sfârşitul creştinismului.

Educator al fraţilor

Un alt important câmp de acţiune pentru Laurenţiu a fost însuşi ordinul său, unde a putut să lucreze mai întâi ca maestru de novici, apoi, rând pe rând, ca gardian, superior provincial şi general. Pe parcursul a trei ani, el a vizitat toate casele capucinilor din Europa, mergând pe jos de la un convent la altul, încurajându-i pe ai săi, corijând eventual erorile şi trezind pretutindeni admiraţie. Nu degeaba era numit “mângâierea fraţilor”.

Sub conducerea sa, capucinii şi-au făcut mai simţită prezenţa, mai ales, în acele regiuni care aveau mai mare nevoie de misionari pentru instrucţia religioasă a populaţiei, cum ar fi în Tirol, în Austria, în sudul Germaniei, în Boemia. I-a reorganizat pe studioşii ordinului său, astfel ca ei să fie bine pregătiţi din punct de vedere cultural. Era un model de preot nu numai pentru ai săi, dar şi pentru clerul diecezan. Permanentul pelerinaj dintr-o ţară într-alta, ascendentul pe care îl avea asupra principilor şi episcopilor, predica ce cucerea mulţimile, toate concurau pentru a trezi, la trecerea sa, o fervoare de reînnoire evanghelică.

Învăţător al Bisericii

O altă caracteristică a lui Laurenţiu a fost activitatea sa de scriitor. Nu era un teolog dedicat speculaţiei, ci un păstor foarte învăţat şi extrem de practic. Nu s-a gândit niciodată să scrie tratate, dar a pregătit întotdeauna cu grijă predicile sale, pentru a veni în întâmpinarea nevoilor concrete ale ascultătorilor săi. Nu scria deci cu intenţia de a publica, ba chiar singura lucrare destinată pentru a fi tipărită, cea pe care am menţionat-o, Lutheranismi Hypotyposis, a sfârşit, aşa cum am mai spus, în sertarul său. Abia în 1956, capucinii au publicat Opera omnia, care conţine mai bine de 10 lucrări în 15 volume, şi care i-au meritat sfântului titlul de doctor apostolic al Bisericii.

Dar care era viaţa interioară a acestui frate ce trata în mod obişnuit cu papa, cu împăratul, cu principii, care nu se temea să intre cu soldaţii în luptă, care se simţea în largul său nu numai printre cei învăţaţi, ci şi în mijlocul oamenilor simpli, trezind pretutindeni respect şi admiraţie? Roadele bogate ale ministerului său şi marea influenţă pe care a avut-o în timpul său nu se pot explica numai prin darurile sale naturale şi prin ştiinţa teologică.

Un secret pe care l-a dus cu sine în mormânt

Laurenţiu era, fără îndoială, un autentic franciscan, îndrăgostit de Cristos cel Răstignit, model de sărăcie, şi de Maria, mama oricărui creştin, dar în viaţa sa intimă există ceva care ne va scăpa pentru totdeauna. Ştim numai că el primea o lumină specială ce îl conducea în modul său de a lucra şi de a vorbi şi că izvorul acestei lumini era Euharistia. În perioadele de odihnă din febrila sa activitate, se întâmpla adeseori, după patruzeci de ani, ca celebrarea Liturghiei să dureze două, trei ore. El însuşi era puţin preocupat şi l-a pus la curent şi pe papa Paul al V-lea. Acesta i-a dat un indult special, ca să o poată face cu conştiinţa liniştită atâta timp cât Domnul ar fi voit să-l ţină în atari colocvii. Şi aşa a ajuns până la opt şi chiar la douăsprezece ore de contemplaţie în timpul celebrării Euharistiei. Au fost haruri extraordinare de lumină, pe care sfântul, poate din umilinţă, nu a considerat oportun să le aşeze în scris, dar care au avut o influenţă determinantă în viaţa sa şi, prin reflex, în acţiunea sa.

Ultima osteneală a lui Laurenţiu a fost un gest de iubire pentru napolitani. Se afla în călătorie spre Brindisi, oraşul său natal, pentru diferite probleme ale ordinului, când la Napoli a căzut bolnav şi a trebuit să se oprească. Oraşul, pe atunci supus spaniolilor, era revoltat împotriva vice-regelui, şi l-au ales ca ambasador pe lângă regele Filip al III-lea al Spaniei. Cum putea să refuze ajutorul pentru un popor oprimat? Laurenţiu şi-a schimbat direcţia şi s-a îndreptat spre curtea spaniolă. Ajuns la Genova, a trebuit să se oprească din cauza grelelor obstacole ridicate de vice-regele din Napoli. A aşteptat cu răbdare şi, la momentul potrivit, şi-a reluat drumul. În mai 1619, discuta cu Filip al III-lea.

În timp ce purta cu succes tratativele, a fost surprins de “sora moarte trupească”. Era 22 iulie, ziua în care împlinea exact 60 de ani.

Notă:
[1] Sfântul Laurenţiu de Brindisi, Opera Omnia, 5, 1, nr. 50; cit. în Liturgia orelor.