preot, învăţător al Bisericii
(1521-1597)
“Tu, la sfârşit, ca şi cum mi s-ar fi deschis inima preasfântului tău trup, pe care mi se părea că-l văd înaintea mea, mi-ai poruncit să beau din acel izvor, invitându-mă, pentru a spune aşa, să sorb din apele mântuirii mele, din izvoarele tale, o, Mântuitorul meu!”[1]
Cu aceste cuvinte, Petru Canisiu povesteşte o experienţă mistică trăită în noaptea care preceda profesiunea sa solemnă de iezuit, făcută înaintea sfântului Ignaţiu, care îl destinase ca nou apostol pentru Germania împreună cu alţi doi tovarăşi. În acea zi, fusese în castelul “Sant=Angelo” în audienţă la papa, şi apoi s-a dus în bazilica vaticană, pentru a implora protecţia sfinţilor apostoli, şi a avut impresia clară că şi aceştia l-au încurajat.
Tocmai în bazilica “Sfântul Petru”, în timp ce simţea greutatea propriei sale nimicnicii în faţa unei misiuni aşa de importante, Isus i-a deschis inima şi l-a asigurat: “Ajunge să bei din acele izvoare pentru a fi purificat şi făcut capabil să duci oriunde acel foc divin pe care l-ai primit prin carisma lui Ignaţiu.”
Petru Canisiu, sau Canijs, s-a născut la Nimega, în 1521, în familia primarului oraşului. Făcuse studii mai întâi în ţinutul său şi apoi la Köln, cu un interval de un an la Louvain, studiind literele şi dreptul bisericesc şi civil. A devenit maestru al artelor şi, dintr-o profundă exigenţă a spiritului, s-a dedicat studiului teologiei, cu predilecţie pentru patristică şi Sfânta Scriptură. La Köln se împrietenise cu oameni de o spiritualitate intensă şi a frecventat celebra certoză de acolo.
Se cufundase în aceste studii în căutarea vocaţiei sale, când a aflat că, la Mainz, un oarecare Petru Faber transforma prin predica sa clerul şi populaţia acelui oraş. Atunci a alergat într-acolo pentru a-l asculta şi pentru a-i deschide sufletul. Faber, intuind că se află în faţa unui tânăr predilect al lui Dumnezeu şi dotat într-un mod excepţional, i-a propus să facă de îndată Exerciţiile spirituale ale lui Ignaţiu de Loyola. El a acceptat fără întârziere.
Carisma lui Ignaţiu îl transformă
Ce s-a petrecut cu el în acele zile? Ne povesteşte el însuşi într-o scrisoare adresată unui prieten: “În ceea ce mă priveşte, abia pot să spun cum (Petru Faber) a transformat sufletul meu şi sentimentele mele prin acele exerciţii spirituale şi cum mi-a luminat mintea cu noi raze de haruri cereşti; am simţit că fiinţa mea se întărea datorită copleşitoarei milostiviri divine pe care o simţeam în trupul meu şi care mă transforma într-un alt om”[2]. Carisma ignaţiană îl inundase de lumină, răspunzând la cele mai profunde exigenţe ale fiinţei sale. Avea doar 22 de ani şi a voit să facă voturile înaintea lui Faber.
Întors acasă, în Olanda, pentru a-l asista pe tatăl său bolnav şi muribund, a rămas acolo timpul strict necesar ca să se întoarcă apoi din nou la Köln, după indicaţiile noilor săi superiori şi pentru a ajuta grupul tinerilor iezuiţi care între timp fuseseră duşi acolo pentru studii.
Köln devenise a doua lui patrie. Cunoscut şi respectat de toţi, a devenit purtătorul de cuvânt al poporului şi clerului în controversa cu arhiepiscopul propriu şi principe elector care voia să îndrepte dieceza spre protestantism. Dacă Köln a rămas în albia catolicismului, foarte mult se datorează şi operei tânărului Canisiu şi repetatelor sale intervenţii pe lângă autorităţi şi împărat.
Teolog al Conciliului din Trento şi novice la Roma
Între timp, a fost hirotonit preot şi a venit în contact cu cardinalul Truchsess, episcop de Augsburg, şi a fost ales de acesta ca teolog al Conciliului din Trento. Aici s-a aflat în compania altor trei teologi iezuiţi, Jayo, Salmerón şi Laínez, şi împreună cu ei a contribuit la conciliu mai întâi la Trento şi apoi la Bologna. Când conciliul a fost întrerupt, Ignaţiu l-a chemat la sine pe Canisiu, pentru a-l cunoaşte personal şi pentru a face noviciatul prescris de regulă. Era anul 1548.
Perioada romană a fost pentru Canisiu o experienţă de neuitat. Scriindu-i unui prieten de-al său la Köln, el spunea: “Măcar de-aş putea să-ţi explic cu condeiul fericirea meaY Mă umple de bucurie şederea în compania atâtor fraţi aleşi, dintre care cel mai demn dintre toţi, părintele nostru general, trăind şi convieţuind cu ei în intimă unire zi de ziY“[3]
Nu era, desigur, o viaţă uşoară, deoarece noviciatul, în afara exerciţiilor spirituale repetate în totalitatea lor, comporta şi o lună de asistenţă la bolnavii din spitale, spălându-i, hrănindu-i, făcându-le paturile, rămânând în picioare de dimineaţă şi până seara şi în cea mai mare parte a nopţii, mereu gata pentru orice serviciu care s-ar fi cerut, chiar şi pentru acela de a înmormânta morţii. După această lună, se întorcea acasă pentru a-şi asuma şi aici serviciile cele mai umile, cum sunt curăţenia casei, munca la bucătărie şi la spălătorie şi la cultivarea zarzavaturilor. Ce-i dădea atunci atâta bucurie olandezului nostru, care îşi petrecuse viaţa cufundat în cărţi şi tratând cu personalităţi importante? Răspunsul îl aflăm în scrisoarea adresată prietenului său obişnuit: “Aici mă văd în academia ştiinţei, în laboratorul umilinţei, în şcoala aşa de bogată a ascultării strălucite şi a tuturor virtuţilor, şi aici doresc să mă exercit mereuY“[4]
După terminarea noviciatului, Canisiu a fost trimis împreună cu alţi zece tovarăşi în Sicilia, pentru a deschide un colegiu la Messina, şi acolo a rămas aproape doi ani, până când Ignaţiu l-a chemat din nou la Roma, pentru a-l trimite în Germania.
Al optulea iezuit şi apostol al Germaniei
Ducele de Bavaria, Wilhelm al IV-lea, ceruse ajutorul papei Paul al III-lea pentru a ridica starea morală a Bisericii din ţinutul său, şi dorea să-i fie trimişi trei teologi iezuiţi la Universitatea din Ingolstadt. Papa i-a transmis această cerere lui Ignaţiu, şi acesta nu a avut dubii în a-i alege: Jayo, Salmerón şi Canisiu.
Canisiu era cel mai tânăr dintre cei trei, dar în el Ignaţiu şi-a pus multe speranţe, deoarece vedea în el trei caracteristici foarte importante. Înainte de toate, Canisiu înţelesese carisma ignaţiană în toată profunzimea ei şi Ignaţiu se putea încrede în el ca în sine însuşi; poseda, apoi, o inteligenţă foarte ascuţită şi o cultură ieşită din comun; la acestea se adăugau B lucru nu de ignorat B o simplitate evanghelică şi o umilinţă încercată în toate.
Pentru aceasta, nu a ezitat să-l determine să facă imediat profesiunea solemnă în acele puţine zile în care a rămas la Roma, făcând din el al optulea iezuit din “Societate” şi văzând în el apostolul Germaniei moderne, aşa cum Bonifaciu fusese pentru cea antică.
Canisiu, prin glasul lui Ignaţiu, şi-a dat seama de planurile pe care Dumnezeu le avea cu el şi a simţit pentru aceasta confirmarea interioară în bazilica vaticană unde s-a dus să implore ajutorul celor doi apostoli, Petru şi Paul, şi unde însuşi Isus a voit să vorbească inimii sale.
Era în anul 1549 şi trebuia să plece cât mai curând în Germania, dar cum să se prezinte la universitatea de dincolo de Alpi fără titluri academice? Ignaţiu a găsit îndată soluţia. Nu aveau oare cei trei iezuiţi o foarte bună pregătire teologică? Era suficient să se oprească vreo câteva zile la Bologna, în timpul călătoriei, să fie examinaţi de acea prestigioasă universitate şi să obţină titlurile necesare. Şi aşa s-au petrecut lucrurile, chiar şi pentru că în faţa credinţei şi deciziei lui Ignaţiu nu puteau fi avansate dubii şi nu puteau să provoace întârzieri. La 4 octombrie 1549, cei trei iezuiţi erau recunoscuţi ca doctori în teologie “summa cum laude” a prestigioasei universităţi bologneze. Când episcopul de Augsburg, cardinalul Truchsess, i-a văzut sosind în Germania, a plâns de bucurie.
Ingolstadt trebuia să fie pentru Canisiu numai o rampă de lansare. Aici a avut oportunitatea de a se perfecţiona în limba germană, de acum, tot mai necesară pentru comunicarea cu populaţia, şi de a se îngriji de formarea religioasă, şi a putut, de asemenea, să aprofundeze cunoaşterea noii situaţii religioase create de reforma protestantă.
La Viena, învăţător al credinţei
După circa doi ani, Canisiu a fost trimis la Viena, unde trebuia să ia naştere un alt colegiu iezuit pentru a da o nouă viaţă universităţii. Aici a scris Suma doctrinei creştine, care a fost foarte bine primită, determinându-l pe autor să scrie celebrele sale trei catehisme care vor sluji pentru toate categoriile scolastice, de la cea elementară la universitate. Traduse în diferite limbi, ediţiile s-au succedat într-un ritm alert, mai ales în ţările de limbă germană. Istoricul J. Lortz a scris: “Din 1555 încoace, catolicismul german nu este de gândit fărăcanizii”, nume care a fost atribuit acelor catehisme. Succesul a fost datorat, evident, nevoii care se simţea în privinţa unei expuneri sistematice şi sigure a doctrinei catolice, dar şi calităţilor autorului, care aveau drept caracteristică o mare claritate în expunere, un puternic suflu biblic, un stil popular, dar nu mediocru, şi, în sfârşit B lucru foarte rar pentru acele timpuri B, absenţa oricărui spirit polemic.
De acum, Canisiu poseda aşa de bine limba germană, încât învăţaţilor de la universitate şi celor de la curţile principilor le predica în latină aşa cum cerea eticheta, în timp ce în catedrale şi în parohii, oamenilor care nu înţelegeau altă limbă, le vorbea în germană. La un moment dat, nunţiul apostolic şi împăratul s-au gândit să-l facă episcop de Viena. Canisiu, conştient că nu aceasta era misiunea încredinţată lui de Dumnezeu B aşa cum, pe de altă parte, o voia şi regula ordinului său B, a refuzat cu hotărâre oferta, acceptând doar B din ascultare faţă de papa Iuliu al III-lea B să fie vizitator apostolic al diecezei timp de un an, timp în care trebuia să aibă loc numirea noului episcop.
Din Austria, faima binelui pe care iezuiţii îl făceau pentru reformarea Bisericii a ajuns la Praga şi, de asemenea şi aici, s-a dorit înfiinţarea unui colegiu. Ignaţiu l-a trimis acolo pe Canisiu. Abia se aşezase cât de cât în acest loc, când i-a venit numirea de provincial pentru Germania meridională, Elveţia, Austria, Ungaria şi Boemia.
Provincial al ordinului
A început pentru Canisiu o activitate intensă, cu continue şi epuizante călătorii pentru a răspunde nevoilor vastei provincii şi cererilor tot mai numeroase din partea papei, a episcopilor şi chiar a principilor, care cereau prezenţa sa şi sfatul său pentru rezolvarea numeroaselor şi dificilelor probleme iscate din cauza reformei, în care adesea în credinţă se amesteca elementul politic şi era necesară foarte multă prudenţă pentru a nu violenta conştiinţele cu paşi greşiţi şi cu impuneri autoritariste. I-a fost de mare ajutor un principiu pe care îl avea întotdeauna înaintea ochilor săi, şi care pentru acel timp era revoluţionar, distincţia între apostazia conştientă şi expres voită şi separarea petrecută de fapt, şi nu căutată în mod conştient şi, deci, fără vină.
În timpul mandatului său de provincial, Canisiu a dat o mare dezvoltare colegiilor, ştiind bine că ele, împreună cu exerciţiile spirituale ce reînnoiau conştiinţele fiecărei persoane, erau instrumentul cel mai adaptat pentru a influenţa şi reînnoi Biserica şi societatea. În provincia sa funcţionau 20 şi toate au devenit celebre. El se muta permanent pentru a-i ajuta şi încuraja pe toţi. Unul dintre contemporanii săi îl descrie foarte pitoresc ca pe un om care “stătea întotdeauna cu un picior pe pământ şi cu celălalt în aer.“
Un răspuns la Centurii
În 1557, a fost aproape constrâns să ia parte la celebrul Colocviu din Worms dintre protestanţi şi catolici, voit de Ferdinand I al Austriei, care dorea ajutorul principilor protestanţi împotriva pericolului turc. Nu a fost un dialog şi, chiar dacă Canisiu a vorbit întotdeauna cu multă seninătate, fără să pronunţe vreodată un cuvânt care ar fi putut ofensa sensibilitatea celuilalt, nu a obţinut nici un efect, ba chiar doi istorici protestanţi, Flaccio Illirico şi Ioan Wigand, au scris o bogată operă în 7 volume de polemică cu Roma, pentru susţinerea protestantismului. Este vorba despre celebrele Centurie Magdeburghesi, care au impresionat mult lumea intelectuală a timpului în ţările de limbă germană.
Canisiu, din voinţa papei Pius al V-lea şi a noului său general, Francisc Borgia, a fost însărcinat să scrie o operă catolică drept răspuns la Centurii. El i-a înştiinţat pe superiori că nu avea o solidă pregătire istorică, dar aceştia nu l-au ascultat. Atunci, Canisiu, eliberat de responsabilitatea provinciei, şi-a organizat noua muncă în sensul utilizării competenţelor sale biblice şi teologice, concepând o operă în trei volume. În primul, Falsificarea Cuvântului lui Dumnezeu, expune doctrina catolică în privinţa lui Ioan Botezătorul, pe care centurianii l-au prezentat ca pe un precursor al Reformei. În al doilea volum, Fecioara Maria, a prezentat figura Mariei aşa cum este văzută în Noul Testament şi în viaţa Bisericii, citând şi texte ale lui Luther şi a altor reformatori în această privinţă. Era pe punctul de a-şi începe munca la al treilea volum,Petru şi pontificatul roman, când provincialul i-a spus să înceteze scrisul şi să se dedice predicării, care ar fi fost mai eficace decât atâtea cărţi.
Canisiu a ascultat cu promptitudinea care îi era tipică, s-a mutat în Elveţia în casa ce i-a fost încredinţată şi şi-a reluat munca obositoare a amvonului, călătorind şi predicând învăţaţilor de la universităţi şi analfabeţilor de la ţară.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius