Calendar Romano-Catolic - 20 septembrie 2020

[altmariustotal catolic]

SFINŢII ANDREI KIM TAEGON

preot

PAUL CHONG HASANG ŞI ÎNSOŢITORII

martiri coreeni

(sec. al XIX-lea)

“Fraţilor preaiubiţi, să ştiţi cu siguranţă că Domnul nostru Isus, venit în lume, a luat asupra sa dureri nenumărate, prin pătimirea sa, a întemeiat sfânta Biserică şi a făcut ca ea să crească prin încercările şi martiriul credincioşilor”^[1].

Şi Biserica coreeană a primit, la naşterea sa, botezul sângelui prin mărturia, spun coreenii, a circa 100.000 de martiri, dintre care 103 au fost canonizaţi de Ioan Paul al II-lea la Seul, la 6 mai 1984, cu prilejul bicentenarului evanghelizării Coreii.

O Biserică născută din laici

Credinţa creştină a ajuns în această ţară în zorii secolului al XVII-lea, prin iniţiativa laicilor locului. În fiecare an, o delegaţie coreeană vizita Pekin-ul pentru un schimb cultural cu această naţiune, pe atunci foarte respectată în întreg Extremul Orient. Aici, coreenii au venit în contact cu credinţa creştină şi au dus în patrie cartea părintelui Matteo Ricci, “Adevărata învăţătură despre Dumnezeu”. Lee B...eok, un laic, inspirându-se din cartea celebrului misionar iezuit, a fondat o primă comunitate creştină foarte dinamică.

El l-a rugat pe un prieten al său, Lee-Sunghoon, membru în obişnuita comisie ce vizita China, să se boteze şi să aducă de acolo cărţi şi scrieri religioase pentru a aprofunda noua credinţă. Prietenul s-a întors cu numele de Petru, în primăvara anului 1784, şi comunitatea creştină a luat un nou avânt. Necunoscând bine natura Bisericii, comunitatea s-a organizat cu o ierarhie proprie şi a început să celebreze nu numai sacramentul Botezului, ci şi pe acela al Mirului şi al Euharistiei.

Când au aflat de la episcopul din Pekin că, pentru a avea o ierarhie validă, era necesară succesiunea apostolică, l-au rugat să le trimită cât mai repede preoţi. Episcopul le-a satisfăcut cererea, trimiţându-le un preot, Chu-Mun-Mo, şi, în câţiva ani, comunitatea coreeană a urcat la câteva mii de credincioşi.

Din nefericire, persecuţia, deja în act din 1785, a devenit din ce în ce mai crudă şi, în 1801, a fost ucis singurul preot rezident în Coreea. Comunitatea, însă, nu s-a oprit, ci, dimpotrivă, a continuat să crească.

În 1802, regele a emis un edict care a devenit lege pentru întreg statul, în care se hotăra de-a dreptul exterminarea creştinilor: “Negăsind nici un mijloc pentru a schimba gândurile creştinilor, în mod necesar, trebuia să-i ucidă pentru a distruge germenul nebuniei lor”.

Rămaşi fără preot, creştinii au făcut apeluri sfâşietoare şi continue către episcopul de la Pekin şi, prin el, papei. În 1837, un episcop şi doi preoţi din Misiunile Externe de la Paris au reuşit să pătrundă, pe ascuns, în această ţară, unde vor fi martirizaţi după doi ani.

O a doua tentativă, cu un final mai fericit, a avut loc în 1845, prin intermediul lui Andrei Kim, care a reuşit să introducă un episcop şi un preot.

Din acel moment, Sfântul Scaun nu va mai lipsi comunitatea creştină de prezenţa unui vicar apostolic, până în 1882, când, în sfârşit, a fost proclamată de guvern libertatea religioasă.

Principalii martiri coreeni

Martirii coreeni canonizaţi până acum de Biserică sunt în număr de 103. Dintre aceştia, 10 sunt străini: trei episcopi şi şapte preoţi. Deoarece nu putem vorbi despre toţi, oferim câteva informaţii despre câţiva dintre ei.

Andrei Kim Taegon. S-a născut în 1821, într-o familie creştină nobilă. Tatăl, pentru a scăpa de persecuţie, a părăsit oraşul Seul şi s-a transferat într-o localitate ascunsă între munţi împreună cu soţia, fiii, mama şi fraţii, cu toţii creştini. Aici s-a dedicat agriculturii. Casa lui a devenit o adevărată “Biserică domestică”, unde se adunau nu doar numeroşi creştini, ci şi cei care doreau să fie instruiţi de el în noua credinţă, pentru a primi apoi Botezul. Avea doar 44 de ani când a fost descoperit de autorităţi, care i-au cerut, în zadar, să-şi renege credinţa. El a preferat martiriul. Acesta este ambientul în care a crescut Andrei.

Între timp, soseau, din Franţa, în 1836, primii misionari, şi Andrei, crescut la şcoala eroismului familiei, a intrat în contact cu părintele Maubant, care l-a trimis la Macao în speranţa de a-l putea pregăti pentru preoţie. Avea 15 ani. S-a întors în patrie, în 1844, ca diacon, pentru a pregăti în secret introducerea noului vicar apostolic, monseniorul Ferréol. El şi-a încărcat ambarcaţiunea cu marinari creştini şi s-a dus în portul Shanghai, pentru a-l lua pe episcop. Aici a fost sfinţit preot şi, după o călătorie plină de aventuri, a reuşit cu multă chibzuinţă să-l introducă pe episcop în Coreea, unde au lucrat mereu împreună, într-un climat de persecuţie, culegând multe roade.

Era bine acceptat de creştini, nu numai pentru că era coreean şi înţelegea foarte bine mentalitatea locului, dar şi pentru că era nobil în atitudini, exemplar în trăirea evangheliei şi un foarte bun predicator. Ştia să transmită credinţa printr-un limbaj simplu şi profund.

În primăvara lui 1846, episcopul l-a însărcinat să trimită scrisori în Europa, prin episcopul de Pekin. A fost descoperit în timpul acestei misiuni, pe când se întâlnea cu barcagiii chinezi, pe râul din provincia Hwanghai-Do, şi a fost încarcerat.

Dus în faţa mandarinului, acesta l-a întrebat: “Eşti creştin?” Andrei a răspuns: “Da, sunt”. “Pentru ce urmezi această religie împotriva ordinului regelui?” “Pentru că este adevărată, mă învaţă să-l cinstesc pe Dumnezeu şi mă conduce la fericirea veşnică”. “Dacă nu te lepezi de ea, te voi ucide”. “Faci cum doreşti, dar eu nu-l voi abandona niciodată pe Dumnezeul meu”.

A rămas timp de cinci zile în această primă închisoare, unde alergau numeroşi curioşi ce doreau să-l vadă pe acest om extraordinar şi nobil dispus să moară pentru o nouă religie. Andrei a profitat de acest lucru, răspunzând la întrebările lor, pentru a-i catehiza. După ce a fost transferat în închisoarea din Kaitsu, capitala provinciei, cazul său a fost prezentat guvernatorului, care a voit să-l interogheze în prezenţa întregii curţi. Andrei a expus cu obişnuita sa limpezime principalele adevăruri de credinţă. Guvernatorul i-a zis: “Ceea ce zici este bun şi raţional, dar regele nu permite să existe creştini”. Fiind vorba despre un nobil, a fost informat şi regele care l-a dus în închisoare la Seul. Aici, a făcut tot ceea ce era posibil pentru a-l determina să renunţe la credinţa sa, dar, nereuşind, în ciuda folosirii celor mai atroce torturi, l-a decapitat la 16 septembrie 1846.

Din închisoare, el le scrisese creştinilor o scrisoare care are plăcutul gust al scrierilor apostolice. Din ea, am reprodus un scurt extras la început.

Paul Chong Hasang. Alt martir celebru al pământului coreean este Paul, un laic. El s-a născut la Mah...an, în 1795. Tatăl său, Augustin, şi fratele său, Carol, au fost martirizaţi în 1801. Cu acea ocazie, el, mama sa, Cecilia, şi sora sa, Elisabeta, mai înainte de a fi închişi, au fost privaţi de bunurile lor. Redusă la starea de sărăcie, mama s-a dus să locuiască cu una dintre rudele sale. În noul ambient, s-a aflat la strâmtorare nu numai din cauza sărăciei, ci, înainte de toate pentru că îi lipseau contactele cu comunitatea creştină. Pentru aceasta, atunci când a fost posibil, Paul a luat-o la sine pe mama şi pe sora sa şi s-au mutat la Seul, unde, având de acum 20 de ani, a putut să se dedice comunităţii creştine, înainte de toate, în serviciul săracilor. De cel puţin cincisprezece ori s-a dus la Pekin, făcând pe jos o călătorie foarte dificilă, pentru a primi sacramentele şi pentru a cere cu insistenţă trimiterea de preoţi. Episcopul din Pekin, la început, l-a trimis pe preotul Sim, care însă a murit în călătorie, apoi le-a sugerat lui Paul şi însoţitorilor săi să-i scrie papei cerând un episcop.

Din acel moment, Paul şi-a dedicat restul vieţii asigurării prezenţei unui episcop şi a preoţilor pentru Coreea.

A fost meritul său că din China a venit preotul ...an şi apoi au fost aduşi misionarii francezi, părintele Pierre Maubant, părintele Jacob Chastan şi episcopul Laurent Imbert.

 Episcopul Imbert l-a luat în casa sa, împreună cu mama şi sora, pentru a-l pregăti de preoţie, dar persecuţia a reizbucnit violent şi episcopul şi misionarii au fost constrânşi să se ascundă.

Paul, bătrâna sa mamă şi sora - aceasta din urmă, împreună cu fratele, I se consacrase lui Dumnezeu în feciorie - au rămas în casa episcopului şi au continuat să ţină unită comunitatea. Dar un apostat i-a trădat, şi astfel, au sfârşit în închisoare.

Interogatoriul înaintea judecătorului s-a derulat astfel: “Este adevărat că ai abandonat tradiţiile din Coreea pentru a practica o învăţătură străină, şi că-i atragi şi pe alţii spre ea?” Paul a răspuns: “Dacă noi acceptăm din extern obiecte necesare nouă, pentru ce eu ar trebui să resping religia creştină, care este cea adevărată, pentru singurul fapt că vine din exterior?” Şi judecătorul a spus: “Dacă tu ridici în slăvi o religie străină, pretinzi că regele şi mandarinii săi sunt în culpă, deoarece ei o împiedică!” Şi Paul a răspuns: “La aceste cuvinte nu am nimic de obiectat. Trebuie doar să mor”.

După ce l-au supus la torturi insuportabile, fără să obţină abjura, gărzile l-au decapitat, la 22 septembrie 1839, împreună cu dragul său prieten, Augustin N'on, care, împreună cu el, a subscris petiţiei adresate papei de a trimite un episcop în Coreea.


După câteva luni, mama sa, Cecilia, de 79 de ani, era închisă şi murea în mizerie, în timp ce sora sa, Elisabeta, în vârstă de 43 de ani, era decapitată.

Misionarii martiri. Nu putem să omitem o trecere rapidă în revistă a eroismului şi martiriului episcopului Imbert şi a celor doi părinţi, Maubant şi Chastan, toţi trei francezi. Episcopul, pentru a îmblânzi persecuţiile şi chinurile la care erau supuşi creştinii forţaţi să descopere ascunzătoarea misionarilor, s-a prezentat spontan la autorităţi şi a sugerat şi celorlalţi doi preoţi să facă acelaşi lucru.

Cu această ocazie, părintele Chastan a scris o foarte frumoasă scrisoare, din care reţinem aici doar un mic fragment: “Episcopul nostru, în înţelepciunea sa, a considerat oportun, în circumstanţele actuale, că este de datoria bunului păstor să-şi dea viaţa pentru oiţele sale: şi ne-a dat exemplu prezentându-se el însuşi în mod spontan... Ordinul de a rămâne ascunşi ne-a ţinut izolaţi; ordinul de a ne prezenta a fost mai plăcut decât cel dintâi”.

Cei doi preoţi, luaţi în consemn de gărzi, au fost duşi la Seul şi în închisoare s-au regăsit cu episcopul lor şi, după obişnuitele torturi, au fost toţi trei decapitaţi, pe malul râului Han-Kang, la 5 km de oraş.

Într-o scrisoare adresată creştinilor, scrisă cu puţin înainte de martiriu, spuneau: “Dacă ceva ar putea să diminueze bucuria plecării noastre, atunci aceasta ar fi faptul că trebuie să-i părăsim pe aceşti neofiţi fervenţi, pe care am avut bucuria de a-i sluji în aceşti ani, şi care ne-au iubit aşa cum galatenii l-au iubit pe sfântul Paul. Noi, însă, mergem la o sărbătoare prea mare pentru a permite ca sentimentele de tristeţe să intre în inimile noastre”.

Mai apoi, alţi doi episcopi şi cinci misionari îşi vor vărsa sângele împreună cu un şir de martiri coreeni, pentru a pune bazele acestei Biserici mereu fidele faţă de evanghelie şi atât de înfloritoare astăzi.

---

^[1] Scrisoarea lui Andrei Kim. Cf. Pro Corea. Documenta, éd. Mission Catholique Séoul, Séoul-Paris 1938, vol. I, pag. 74-75.