Calendar Romano-Catolic - 20 noiembrie 2013

[altmariustotal catolic]

Astăzi

Sfântul/sărbătoarea:

Sf. Felix de Valois, pr.

Data:

20.11.2013

Culoare liturgică:

verde

Gradul zilei:

zi ferială

• http://www.arcb.ro/index.php?option=com_eventlist&view=details&...
  

SF. FELIX DE VALOIS, PR.

Mulţi dintre regii Franţei au aparţinut unei mari familii numite Valois, după numele ţinutului în care strămoşii lor şi-au avut proprietăţile şi castelele, ţinut aflat la nord de Paris. Între strămoşii îndepărtaţi ai dinastiei Valois se află şi Sfântul Felix de Valois. El a trăit în veacul al III-lea. În acea perioadă, Europa şi creştinătatea au avut de suferit foarte mult din partea piraţilor care veneau pe Marea Mediterană, care, coborând pe uscat, luau ostatici şi-i vindeau apoi ca sclavi în nordul Africii. Pentru răscumpărarea acestora se cereau sume mari de bani sau alţi oameni în schimb.

Felix, fiul unei familii nobile din Valois, renunţând la comodităţile oferite de situaţia lui, s-a retras într-o pădure, spre a-şi afla pacea sufletului în desăvârşita unire cu Dumnezeu, petrecându-şi viaţa în rugăciune şi în muncă. Aici a fost vizitat într-o zi de către un profesor de la ăniversitatea din Paris, Ioan de Matha (1160-1213), venit să-i ceară sfatul asupra unui gând ce-i frământa sufletul de multă vreme: i se părea că Dumnezeu îl cheamă să părăsească activitatea plăcută a învăţământului şi să încerce a traduce în faptă legea iubirii creştine, făcând ceva pentru eliberarea nenumăraţilor creştini aflaţi în suferinţele şi primejdiile robiei. Pustnicul Felix i-a destăinuit că şi el a avut acea inspiraţie. După ce s-au rugat împreună, au hotărât să întemeieze un institut, sub forma de ordin călugăresc, care să cultive în inimile creştinilor conştiinţa responsabilităţii faţă de soarta fraţilor lor căzuţi în sclavie, să pregătească bărbaţi vrednici, capabili de a se jertfi pe ei înşişi, să adune fondurile necesare şi să organizeze acţiunea de eliberare. Institutul a fost pus sub ocrotirea Preasfintei Treimi, izvorul şi icoana vie a Iubirii, iar membrii institutului s-au numit trinitarieni. După ce, în anul 1198, au primit aprobarea papei Inocenţiu al III-lea, Felix a întemeiat şi a condus un Institut al „Sfintei Treimi" în Franţa, iar Ioan a făcut acelaşi lucru în Italia.

Istoria ne arată că iniţiativa lor a redat libertatea şi chiar viaţalor mii de creştini căzuţi în mâinile piraţilor; acesta este rodul preţios al înţelepciunii şi iubirii Sfântului Felix de Valois şi al prietenului său, Sfântul Ioan de Matha, care au înţeles că deplina unire cu Dumnezeu se realizează în slujirea aproapelui aflat în suferinţă, slujire ce este adevărată şi statornică numai dacă izvorăşte şi se hrăneşte din studiu şi din rugăciune.

SF. EDMUND, M.

În anul 862, nobilii şi clerul din estul Angliei l-au ales şi l-au încoronat ce rege, la Norfolk, pe tânărul Edmund. A avut o domnie nefericită, deoarece a trebuit să ţină piept invaziilor din partea normanzilor, iar în 870, a fost capturat şi decapitat de către Vikingi. Avea 29 de ani.

Peste o sută de ani, călugărul benedictin Abdon, cercetând documentele şi amintirile în legătură cu nefericitul rege a redactat o viaţă amplă, un fel de Passio, „Pătimirile regelui martir". În ea se spune că vikingii i-au cerut lui Edmond să recunoască stăpânirea lor, dar acesta, îndemnat de dragostea faţă de ţară şi faţă de credinţa creştină, a refuzat; atunci l-au legat de un arbore, l-au străpuns cu săgeţile lor şi la urmă i-au tăiat capul pe care apoi l-au aruncat împreună cu trupul într-o groapă din adâncul pădurii. Creştinii, voind să-i facă o înmormântare solemnă, au organizat echipe care să caute preţioasele relicve; după îndelungi cercetări zadarnice, într-un anumit loc au auzit un glas ce striga: „Here, Here, Here!" „Aici, aici, aici "; îndreptându-se în direcţia glasului, au descoperit capul regelui lor, păzit de un lup enorm, ca să nu fie mâncat de animale. Încă de atunci, Edmund a fost cinstit ca un sfânt martir şi Biserica a confirmat sentinţa dată de entuziasmul şi recunoştinţa poporului creştin.

Prenumele Edmund, în vechime, a avut forma Eadmund, fiind format din cuvintele anglo-saxone ead = bogăţie şi mund = apărare; împreună, au înţelesul de: „Cel care apără averea, bunurile pământului". Cu timpul, cuvântul Eadmund a luat forma Edmund în Anglia şi Edmond în Franţa. Ulterior, şi englezii au adoptat forma Edmond. Numele de „Cel care apără averea" a fost confirmat de Sfântul rege Edmund prin moartea sa glorioasă pentru credinţă şi pentru pământul ţării.