Calendar Romano-Catolic - 2 august 2017

[altmariustotal catolic]

Sf. Eusebiu de Vercelli

• Episcop
• 283-371
• n.: în 283, Sardinia
• d.: la 1 august 371, Vercelli, Italia
• 2 august (latin)
• 

 

Prieten şi colaborator al sfântului Atanasie din Alexandria şi al sfântului Ilariu de Poitiers, sfântul Eusebiu a fost unul dintre principalii artizani ai organizării interne şi externe a Bisericii, scăpată recent de experienţa persecuţiilor. Născut în Sardinia la începutul secolului al IV-lea, Eusebiu, după exemplul atâtor „provinciali” înstăriţi şi plini de inteligenţă, venise la Roma pentru a completa studiile şi a se orienta spre o carieră profitabilă, cum ar fi cea politică sau avocăţească. Eusebiu nu era numele primit la naştere. Cu acest nume el a primit botezul la Roma, după ce s-a convertit la creştinism. Pentru că cel care l-a botezat a fost însuşi sfântul papă Eusebiu, tânărul sard a voit să fie numit cu acelaşi nume, după exemplul liberţilor, care din recunoştinţă faţă de patron îşi însuşeau numele lui, după ce acesta îi elibera de sclavie.

Din simplu lector al Bisericii din Roma, în scurt timp a fost hirotonit preot şi apoi, în anul 345, episcop cu sediul la Vercelli. În cei 26 de ani de episcopat al său el a fost pentru oraşul piemontez ceea ce, puţin după aceea, avea să fie pentru Milano sfântul Ambrozie: un păstor zelos, plin de iniţiative, interesat în mod generos de viaţa Bisericii chiar şi dincolo de hotarele restrânse ale diecezei sale. La Vercelli a consacrat prima catedrală, adaptând vechiul templu păgân dedicat zeiţei Vesta şi introducând un nou ritual liturgic. Intuiţia cea mai originală, pe plan pastoral, a fost cea privitor la clerul diecezan, pe care l-a adunat pentru viaţa comună în diferite sate ale teritoriului său. Acel experiment, introdus de el pentru prima dată în Apus, va fi reluat 12 secole mai târziu de către diferiţi reformatori ai clerului. În aprinsele lupte teologice s-a situat printre apărătorii credinţei de la Niceea şi alături de apărătorul ei de neclintit, sfântul Atanasie, pe care arienii, susţinuţi de către împăratul Constanţiu, îl exilaseră de mai multe ori.

Chiar şi Eusebiu a avut parte de exil, după ce la sinodul de la Milano ereticii au avut avantaj. Sfântul episcop a fost trimis în lanţuri în îndepărtata Palestina, unde a rămas timp de şase ani închis într-o închisoare din Scitopoli. Eliberat o dată cu venirea la putere a lui Iulian Apostatul, s-a dus să-l viziteze pe sfântul Atanasie, cu care a petrecut o scurtă perioadă. Ajuns la scaunul său, a colaborat cu episcopul Ilarie de Poitiers pentru a pune capăt dezbinărilor cauzate în Bisericile din nord de către erezie. Eusebiu este amintit în istoria literaturii creştine vechi pentru traducerea în latină a Comentariilor asupra Psalmilor ale omonimului său Eusebiu din Cazarea.

Sursa: "Sfântul zilei", de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini, Edizioni Paoline, 1978, trad. pr. Iosif Agiurgioaei

Sf. Petru Faber

• preot
• 1506-1546
• n.: la 13 aprilie 1506, Villaret, Savoya
• d.: la 2 august 1546, Roma, Italia
• 2 august (latin)
• 

• A fost declarat…

  
  

  • fericit la 5 septembrie 1872, de Papa Leon al XIII-lea
  • sfânt la 17 decembrie 2013, de Papa Francisc

Cine este Sf. Petru Faber?

Dat fiind că este francez, numele lui este Pierre Lefevre sau Favre. În limba spaniolă este numit Pedro Fabro, în limba latină: Petrus Faver şi anglicizat, „Peter Faber”, iar în limba română: Petru Faber. Dincolo de nume: un ciobănaş care ajunge păstor de suflete şi unul din marii predicatori ai timpului. Este al doilea membru fondator al Societăţii lui Isus după Ignaţiu de Loyola şi primul hirotonit dintre cei şapte care au întemeiat Societatea lui Isus; Ignaţiu de Loyola îl considera cel mai bun pentru a conduce exerciţiile spirituale, având „o măiestrie incomparabilă„. A fost hirotonit în 1534. A decedat la vârsta de 40 ani. Beatificat la 5 septembrie 1872 de Papa Pius IX, a fost canonizat la 17 decembrie 2014 de Papa Francisc. Este sărbătorit în ziua naşterii sale la cer, la 2 august.

Fiu al unei familii de ţărani, s-a născut la 13 aprilie 1506 la Villaret, în ducatul de Savoya. Nu primise nici o altă educaţie, decât aceea din familie, dar era înzestrat cu o memorie uluitoare: putea să repete seara, verbatim, predica pe care o auzise dimineaţa. Cu o devoţiune adâncă faţă de Sfânta Fecioară, venerându-i pe îngeri, pe sfinţi şi relicvele acestora, a făcut vot de castitate la 12 ani, pe când se afla cu oile pe văile Alpilor francezi. Apoi, cu „harul lacrimilor” a reuşit să îşi convingă tatăl să îl trimită la şcoală. Timp de 9 ani a studiat la Thônes şi La Roche, după care a fost admis la Colegiul Sf. Barbara, Paris, unde a început studiile de filosofie în 1525. Aici l-a avut coleg de camera pe Francisc Xaveriu, un tânăr vesel şi frumos, numai cu şase zile mai în vârstă decât el, care avea un castel şi o moştenire semnificativă la Pamplona. Faber şi Xaveriu au obţinut titlul de magister in artibus în aceeaşi zi, în 1530.

Drumul de credinţă

Cu un an înainte, în 1529, Faber şi Xaveriu primiseră în locuinţa lor un student basc, cu cincisprezece ani mai în vârstă decât ei, numit Ignaţiu de Loyola. Faber l-a ajutat pe Ignaţiu în studiul filosofiei lui Aristotel, iar Ignaţiu i-a lămurit o serie de probleme spirituale, ajutându-l, cum scria el însuşi, să vadă care era motivul scrupulelor şi ispitelor sale, cum să se pregătească pentru spovada săptămânală şi pentru Sfânta Împărtăşanie şi „să îşi găsească pacea”. După luna de exerciţii spirituale făcute cu Ignaţiu de Loyola, Petru Faber şi-a găsit calea, renunţând la gândul de a fi avocat sau medic sau profesor sau pustnic sau călugăr. A fost hirotonit preot la 30 mai 1534. La 15 august 1534, cu ocazia Sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, şapte studenţi[2] uniţi de acelaşi ideal au plecat dis-de-dimineaţă din Cartierul Latin şi au mers la capela închinată Sf. Denis pe colina Montmartre. Petru Faber, singurul preot dintre ei, a celebrat Sfânta Liturghie în criptă şi în momentul împărtăşaniei, s-a întors spre ei, îndreptând spre fiecare Preasfântul Sacrament, în timp ce ei îşi pronunţau voturile. I-a împărtăşit, apoi s-a întors spre altar şi a pronunţat el însuşi voturile, după care a consumat Sfintele Taine. Apoi au savurat bucuria din inimile lor, rămânând întreaga zi pe colină. Erau un grup strâns legat prin cea mai pură prietenie între ei şi iubire faţă de Isus – „acea scenă a rămas pentru totdeauna una din cele mai preţioase comori din istoria Societăţii”[3]. După patruzeci şi trei de ani, Simão Rodriguez avea să afirme că „amintirea acelei zile era pentru el un izvor de fervoare şi o minune de nedescris.”

Câteva luni mai târziu, Ignaţiu s-a îmbolnăvit grav şi a fost sfătuit de medici să plece în ţinutul natal pentru convalescenţă. L-a desemnat conducător al grupului pe Petru Faber, urmând să se întâlnească toţi la Veneţia – ceea ce s-a întâmplat în ianuarie 1537. Războiul între veneţieni şi turci i-a împiedicat să îşi pună în aplicare planul de a merge în Ţara Sfântă pentru evanghelizarea musulmanilor. Grupul s-a îndreptat atunci spre Roma, unde s-a pus la dispoziţia Papei Paul al III-lea. În 1539 au format Societatea lui Isus, care a fost aprobată de Papa Paul al III-lea la 27 septembrie 1540, prin bula „Regimini militantis Ecclesiae”, iar exerciţiile spirituale au fost aprobate în 1548. Petru Faber a petrecut câteva luni la Roma, predând Teologia si Scriptura la Universitatea Sapienza din Roma, până în luna mai 1539, după care a fost trimis în ducatul Parma şi Piacenza, pentru revigorarea credinţei creştine. Chemat din nou la Roma în 1540, a fost trimis în Germania pentru a susţine doctrina catolică la Dieta din Worms din ianuarie 1541 şi apoi la Colocviul din Ratisbon din aprilie 1541. Petru Faber a evitat dezbaterile teologice cu protestanţii, considerând că remediul constă în reforma personală a ierarhiei catolice. Timp de zece luni, la Speyer, Ratisbon, Mainz, a discutat cu blândeţe şi delicateţe, dar ferm, cu toţi cei cu care avea de a face. Talentul său nu era numai de predicator, ci avea un har uluitor în ghidarea spiritual, care pornea din manifestarea unei calde prietenii faţă de cei cu care discuta. A străbătut pe jos întreaga Europă, îndrumând prin exerciţiile spirituale deopotrivă Episcopi, preoţi, nobili şi oameni simpli.

În drumurile sale nu era niciodată singur: făcea apel la ajutorul sfinţilor zilei, la îngeri, la sfinţii patroni ai locurilor pe care le străbătea şi în plus, făcea apel la îngerul păzitor al persoanei cu care discuta. După ce, la chemarea lui Ignaţiu de Loyola a mers în Spania, Papa l-a trimis din nou în Germania, la Speyer, Mainz, Köln, dar Arhiepiscopul de Köln era favorabil protestantismului, pe care l-a şi adoptat public ulterior. Petru Faber a câştigat însă treptat încrederea clerului şi inima multor tineri, pe care i-a recrutat la iezuiţi – printre care şi Petru Canisiu[4]. La Leuven, în 1543, a câştigat de asemenea numeroase vocaţii din rândul tinerilor, iar după o scurtă şedere la Köln, în perioada 1544-1546 s-a aflat în Portugalia şi Spania. Prin influenţa deosebită de care se bucura la curtea Portugaliei, a implantat seminţele Societăţii lui Isus şi aici. În Spania, a predicat cu fervoare în diferite oraşe, atrăgând mulţi tineri, printre care şi pe Francis Borgia[5]. Simão Rodrigues[6], fondatorul Societăţii lui Isus în Portugalia, scria despre Petru Faber că „era dăruit cu o delicateţe fermecătoare în relaţiile cu ceilalţi, pe care – trebuie să mărturisesc – nu am văzut-o la nimeni altul. (…) Însuşi felul său de viaţă şi conversaţia sa îi îndruma cu putere spre iubirea lui Dumnezeu pe toţi cei care aveau de-a face cu el”.

Petru Faber a ţinut un jurnal (Memoriale),din iunie 1542 până în iulie 1543, cu notaţii sporadice în 1545 şi în ianuarie 1546, sub forma unor conversaţii cu Dumnezeu, uneori cu sfinţii şi cu unii dintre colegii săi. În 1546, la cererea Papei, a plecat din Spania în vederea participării în calitate de expert din partea Sfântului Scaun la lucrările Conciliului din Trent. A ajuns la Roma, dar, epuizat de eforturi şi de călătoriile efectuate întotdeauna pe jos, a murit la 2 august 1546, în braţele colegului şi superiorului său, Ignaţiu de Loyola. Corpul său se odihneşte acum în cripta de la intrarea în Chiesa del Gesù – biserica-mamă a Societăţii lui Isus.

Mai departe…

Petru Faber a fost beatificat la 5 septembrie 1872 de Papa Pius al IX-lea şi a fost canonizat la 17 decembrie 2013 de Papa Francisc, în ziua sa de naştere, la împlinirea a 77 de ani, prin procesul numit canonizare echivalentă, care „scurtcircuitează” procedurile judiciare şi ceremoniile standard şi care se aplică în cazul unor persoane venerate de mult timp. Petru Faber era considerat sfânt chiar din timpul vieţii sale. Petru Faber a fost onorat în anul 2006, cu ocazia Jubileului Societăţii lui Isus, la aniversarea a 500 de ani de la naşterea sa, la aniversarea a 500 de ani de la naşterea Sf. Francisc Xaveriu şi la 450 de ani de la moartea Sf. Ignaţiu de Loyola. Papa Francisc a mulţumit încă o dată pentru canonizarea lui Petru Faber în predica din 3 ianuarie 2014 din Chiesa del Gesù.

Întrebat dacă, de la originile Societăţii şi până acum, există figuri de iezuiţi care l-au impresionat în mod deosebit şi de ce[7], Papa a început prin a-l menţiona pe Ignaţiu de Loyola (fondatorul Societăţii) şi pe Francisc Xaveriu, iar apoi s-a oprit asupra unui iezuit care este, desigur, cunoscut de iezuiţi, dar nu şi de marele public: Petru Faber. Întrebat de ce e atât de impresionat de Peter Faber şi de care anume din trăsăturile sale, a răspuns: „Capacitatea sa de a dialoga cu toţi, chiar şi cu cei mai reticenţi, inclusiv cu cei care i se opuneau făţiş; pietatea sa simplă, cu o oarecare naivitate chiar, faptul că era imediat disponibil, discernământul său interior, faptul că era un om capabil să ia decizii dure, dar în acelaşi timp era atât de delicat şi plin de iubire.”

Rugăciune

Tatăl nostru, Stăpân peste cer şi pământ, te-ai revelat lui Petru Faber, umilul tău slujitor, în rugăciune şi în slujirea aproapelui. Ajută-ne şi pe noi să te putem găsi şi iubi în orice şi în oricine. Aşa te rugăm, prin Domnul nostru Isus Cristos, Fiul tău, care, fiind Dumnezeu, împreună cu tine vieţuieşte şi domneşte în unire cu Duhul Sfânt în toţi vecii vecilor. Amin.

Note:
[1] cf. http://americamagazine.org/node/157067
[2] Cei şapte erau: Ignaţiu de Loyola, Petru Faber, Francisc Xaveriu, Simão Rodriguez, Diego Laynez, Alonso Salmerón, Nicolás Bobadilla.
[3] Cf. William V. Bangert, Istoria Iezuiţilor, Editura Ars Longa, 2001
[4] Petru Canisiu (1521-1597), preot catolic iezuit. Restaurarea credinţei catolice în Germania după reforma protestantă se datorează în cea mai mare parte Societăţii lui Isus, pe care el a condus-o. A fost beatificat în 1864 de Papa Pius al IX-lea şi canonizat la 21 mai 1925 de Papa Pius al XI-lea. Este Doctor al Bisericii.
[5] Francis Borgia ( 1510 – 1572) iezuit, Grandes de España (cel mai înalt grad nobiliar în Spania), a fost al treilea Superior General al Societăţii lui Isus. A fost beatificat în 1624 de Papa Urban al VIII-lea şi canonizat la 20 iunie 1670 de Papa Clement al X-lea.
[6] Simão Rodrigues (1510 – 1579) a fost unul din co-fondatorii Societăţii lui Isus. A scris o istorie a primilor ani ai Societăţii.
[7] cf. interviului dat de Papă părintelui Antonio Spadaro SJ pentru La Civiltà Cattolica.(Ecaterina Hanganu)

PETRU IULIAN EYMARD

preot, fondator al sacramentinilor

(1811-1868)

“Euharistia înseamnă viaţă pentru persoana umană şi pentru societate, aşa cum soarele este pentru corpuri şi pentru întreg globul omenesc. Fără soare, pământul ar fi steril. Soarele îl înveseleşte, îl împodobeşte şi îl îmbogăţeşte. În faţa acestor fapte minunate, nu trebuie să ne mirăm dacă păgânii l-au adorat ca pe un adevărat zeu. Astrul zilei, de fapt, ascultă şi este supus supremului Soare, Cuvântul divin, Isus Cristos, care luminează toţi oamenii ce vin în lume. El, în mod real, prin Euharistie, sacramentul vieţii, lucrează în interiorul lor, dând naştere astfel familiilor şi naţiunilor”[1].

Eymard a găsit sensul profund al Euharistiei. Cristos nu a instituit-o pentru a satisface devoţiunea noastră personală, ci pentru a face din omenire o singură familie sau, cum spun Faptele Apostolilor, “o singură inimă şi un singur suflet”.

“Comunitatea creştină - continuă sfântul - este o familie şi legătura care uneşte membrii săi este Euharistia. Isus este tatăl care pregăteşte banchetul de familie. Fraternitatea creştină a fost promulgată la Cină împreună cu paternitatea lui Cristos; el îi numeşte pe apostolii săi fii, adică «copiii mei», şi le porunceşte să se iubească aşa cum el i-a iubit”[2].

Pregătirea

Petru Iulian Eymard s-a născut la 4 februarie 1811, în localitatea La Mure, Dieceza de Grenoble, în Franţa, într-o familie ce producea ulei din nuci. La izvorul baptismal a avut-o ca naşă pe Maria Anna, o soră vitregă care avea la inimă formarea lui creştină.

Într-o zi, îi scria: “Îţi datorez multe şi sentimentele mele de recunoştinţă faţă de tine vor continua chiar şi în cer, înainte de toate, pentru că m-ai ţinut departe de orice rău în tinereţea mea”[3].

Când Eymard a primit pentru prima dată sfânta Împărtăşanie, a realizat cu Isus un raport profund, cum ne transmite într-una dintre scrierile sale: “Împărtăşania euharistică ne dezvăluie prin simţăminte mai mult decât prin raţionament tot ceea ce este Domnul. Prin aceasta, noi avem cu el raporturi mai intime, raporturi care produc cunoaşterea adevărată şi profundă a ceea ce el este. Prin aceasta, Isus ni se arată în modul cel mai complet. Credinţa este lumină; comuniunea este lumină şi sentiment. Sufletul umil şi recules simte în interiorul său o tresărire cauzată de prezenţa lui Isus Cristos... El simte o plăcere, o uşurare, o dulceaţă, o forţă de unire, de adeziune la Dumnezeu, care nu vine de la el însuşi; îl simte pe Isus în toată fiinţa sa”[4].

Cu acea ocazie, el i-a spus Maestrului său: “Voi fi preot, îţi promit”. A întâlnit, însă, un mare obstacol. Tatăl său, timp de cinci ani, a pierdut şapte fii şi nu voia să renunţe la el, lăsându-l să intre în seminar. Până şi vicarul, într-o zi, i-a reproşat: “Eşti un orgolios, deoarece vrei să te faci preot împotriva voinţei tatălui tău şi fără să fii sigur dacă ai vocaţie”. În realitate, în ceea ce priveşte vocaţia, nu avea dubii, chiar şi pentru faptul că un preot sfânt în timpul unei spovezi îi spusese: “Tu nu eşti încă în locul în care Dumnezeu te vrea; trebuie să devii preot”.

Neputând să frecventeze seminarul, a cumpărat o gramatică latină şi a studiat-o singur timp de trei ani, apoi a reuşit să frecventeze timp de un an şcoala de la ţară, şi încă un an a fost instruit de capelanul unei case de primire.

În timpul unor misiuni, superiorul părinţilor Oblaţi ai Mariei Imaculate l-a convins pe tatăl său să-l lase să intre în noviciatul din Marsilia. Mare bucurie, dar de scurtă durată, deoarece, după şase luni, a trebuit să se întoarcă acasă. O mare epuizare l-a adus în pragul morţii. În timp ce clopotele bisericii parohiale, după obiceiul timpului, anunţau agonia sa, invitând populaţia să se roage, el, cu o voce firavă, le-a spus celor prezenţi: “Da, da, voi fi preot şi voi celebra sfânta Liturghie”. Delir sau profeţie? Fapt este că el s-a vindecat, în timp ce la cer s-a dus tatăl său.

Fondatorul oblaţilor, părintele Mazenod, care nu putuse să-l aibă printre ai săi din motive de sănătate, l-a recomandat episcopului diecezan, care l-a primit în seminar.

“Panerul găurit”

Hirotonit preot, în 1834, a lucrat ca vicar la Chatte şi apoi ca paroh la Monteyrand. Mergea pe urmele parohului de Ars, care locuia în aceeaşi regiune şi a cărui faimă se răspândise deja în Franţa. Trăia în cea mai neagră sărăcie şi, pentru a-şi cumpăra o haină preoţească, a trebuit să facă datorii. Tot ceea ce ajungea în mâinile sale trecea îndată în cele ale săracilor. Pentru asta, l-au numit “panerul găurit”. Cei din parohie afirmau că era prea bun şi că foarte curând va fi dus în altă parte.

Chiar un preot, care îl cunoştea încă de tânăr şi îl întărise în vocaţie, de această dată, l-a convins că locul său nu era în parohie, ci în Societatea Mariei, o asociaţie sacerdotală misionară, fondată de Claudio Colin, care nu numai că predica misiuni în Franţa, dar trimitea şi misionari în Oceania.

Eymard i-a ascultat sfatul şi, cu permisiunea episcopului, s-a transferat la Lyon, pentru a accepta apoi funcţia de director spiritual la Seminarul din Belley. Şi-a împlinit aşa de bine misiunea, încât şi-a câştigat stima şi afecţiunea elevilor şi a profesorilor: era numit “părintele cel bun”. A rămas acolo timp de patru ani.

Apoi, Colin l-a voit la Lyon ca provincial şi, deci, ca asistent şi vizitator general al Societăţii Mariei. Eymard era consternat. Avea doar 33 de ani şi îi era ruşine să ocupe o funcţie aşa de înaltă. În această perioadă, s-a dedicat, în special, direcţiunii spirituale. Mulţi erau cei care doreau călăuzire şi sfaturi: preoţi, superiori de congregaţii, funcţionari publici şi oameni din popor. Între ei se afla Paulina Jaricot, fondatoare a Operei de Propaganda Fide, şi muncitoarea Margareta Guillot, care mai târziu va fonda, împreună cu el, Slujitoarele Preasfântului Sacrament.

Drumul său

Într-o zi, la Paris, a cunoscut un evreu convertit la catolicism, Herman Cohen, care instituise adoraţia nocturnă. S-a întâlnit, de asemenea, cu un căpitan de fregată, Raimond de Cuers, şi el îndrăgostit de adoraţia euharistică. Pentru Eymard, a fost descoperirea autenticei sale vocaţii.

Întors la Lyon, a făcut o vizită la sanctuarul marian, şi atunci a simţit un puternic imbold de a fonda o familie monahală care să se dedice promovării adoraţiei euharistice. După cinci ani de aşteptare - după cum povesteşte el însuşi -, “am spus «da» la toate şi am făcut vot de a mă dedica până la moarte formării unei congregaţii de adoratori. I-am promis lui Dumnezeu că nimic nu mă va împiedica, chiar dacă va trebui să mănânc pietre sau să mor în spital. Mai presus de toate, i-am cerut lui Dumnezeu să lucrez pentru această operă fără să aştept mângâieri omeneşti”[5].

Când i-am vorbit lui Colin despre aceste lucruri, acesta mi-a răspuns cu multă înţelepciune: “Gândul este bun; cred că vine de la Dumnezeu. Roagă-te, leapădă-te de tine însuţi şi poate că, într-o zi, Dumnezeu îşi va afla gloria în această lucrare”. Nu aşa gândea şi succesorul lui Colin, Favre, care a încercat cu orice mijloc să nu-l piardă şi, la sfârşit, i-a spus să aleagă: ori să renunţe pentru totdeauna la ideea sa, ori să iasă din Societatea Mariei. Era ca şi cum l-ar alunga.

Au fost momente foarte grele. Deoarece pierduse bunăvoinţa superiorului său, Eymard simţea în suflet un mare gol. A mers să se sfătuiască cu parohul de Ars şi acesta l-a încurajat; l-a consultat până şi pe papa Pius al IX-lea, şi chiar şi papa i-a spus că inspiraţia sa venea de la Dumnezeu. Deci nu mai era timp de pierdut, deoarece trecuseră deja cinci ani de când Domnul i-a vorbit.

Începuturile noii congregaţii

Cu aprobarea episcopului de Paris, s-a oprit în acel oraş şi a locuit într-o clădire dărăpănată împreună cu Raimond Cuers care între timp fusese sfinţit preot de Mazenod, ajuns episcop de Marsilia.

Sărăcia, lipsa de vocaţii, criticile din toate părţile: aceasta era pâinea zilnică în primii ani la Paris. Eymard nu s-a descurajat: “Nu-i problema noastră - spunea - să descoperim vocaţii, ci să le primim prin bunătatea lui Dumnezeu. Cel care invită este regele, nu servitorul. Să fim bucuroşi că-l putem avea întotdeauna cu noi pe Isus: ce altceva ne-ar putea face mai fericiţi?”

Vocaţiile veneau şi plecau mai departe şi cine pleca nu-i cruţa nici de critici. El le spunea alor săi: “Dumnezeu nu are nevoie de cineva anume, iar în ceea ce ne priveşte, el ne vrea liberi de orice influenţă, protecţie şi direcţie străină. Atâta timp cât îl vom sluji bine pe Domnul, nu avem motive să ne temem de nimic. Toată această muncă de purificare, de detaşare, de abandonare a creaturilor este cel mai mare dintre haruri. Mulţumesc întotdeauna bunului Învăţător pentru aceasta, şi îndrăznesc să spun că mă tem să nu înceteze; crucea valorează mai mult decât Taborul”.

Mai târziu, se vor face simţite şi providenţa, şi vocaţiile. Cohen i-a făcut o mare donaţie cu care a putut să cumpere o casă la Paris; alte fundaţii s-au ridicat la Marsilia, Angers, până chiar şi la Bruxelles. El îşi dedica tot timpul formării fiilor şi predicării în mijlocul oamenilor.

Eymard nu era un intelectual şi nici măcar un mare predicator, dar cuvintele sale erau spuse cu o aşa convingere, încât mişcau inimile. Şi multe persoane veneau pe urmele sale. Deşi nu era scriitor, discursurile sale despre Euharistie au fost adunate în cinci volume.

El îşi pregătea predicile în faţa Sfântului Sacrament: îşi aduna ideile şi apoi le încredinţa lui Isus: “Eu pregătesc aluatul B spunea el B şi acesta se coace la cuptorul euharistic”.

“Nu s-a oprit numai la fondarea Congregaţiei Preoţilor Preasfântului Sacrament, aprobată în 1862 de Pius al IX-lea, dar a fondat şi Slujitoarele Preasfântului Sacrament cu ajutorul Margaretei Guillot, şi o asociaţie pentru preoţii adoratori şi o alta pentru laici. Toate aveau un singur scop: să facă din lume o euharistie, convins cum era, că «un secol devine mare numai proporţional cu adoraţia faţă de Sfântul Sacrament». Şi adăuga: «Noi căutăm să înţelegem întreaga realitate umană în lumina Euharistiei, izvor şi culme a vieţii Bisericii. Aflăm în acest sacrament o chemare de a ne împărtăşi din viaţa şi misiunea Domnului şi propunem o preferinţă faţă de activităţile care se referă în mod mai direct la acest mister». Slujitoarelor, părintele Eymard le încredinţa misiunea de a uni «contemplaţia şi iubirea apostolică în viaţa de adoraţie» intim inspirată din Euharistie. A face ca «privirea să fie una», întotdeauna concentrată asupra lui Isus euharistic, fără să obosească şi fără să fie distrasă”[6].

În ultimii ani, s-a confruntat cu încercările cele mai grele din viaţa sa: grave dificultăţi economice, neîncrederea şi abandonul din partea unora dintre fiii săi şi, printre aceştia, Cuers, care a fost alături de el încă de la început. Şi, ca şi cum acestea nu ar fi fost de ajuns, a simţit şi abandonarea din partea lui Dumnezeu, “noaptea întunecată”. El scria: “Ei bine, Dumnezeul meu, iată-mă împreună cu Isus în Grădina Măslinilor. Vrei ca toţi să mă abandoneze, toţi să se lepede de mine? Nimeni să nu mă mai recunoască, să fiu o povară, o piedică, o umilire? Iată-mă, Doamne! Arde, taie, despoaie, umileşte. Dă-mi, astăzi, numai iubirea ta şi harul tău, şi mâine, crucea şi lipsurile, cu singura condiţie ca eu să rămân scăunel pentru tine în Ostia Sfântă”[7].

În timp ce urca înaltele trepte ale perfecţiunii, suferea dureri continue în trupul său, din cauza podagrei. S-a stins în urma unui atac de meningită, la 1 august 1868, în localitatea La Mure.

Pius al XI-lea, în documentul de beatificare din 1925, l-a declarat precursor al Operei Congreselor Euharistice. Ioan al XXIII-lea l-a canonizat, în 1962, şi a extins cultul său la întreaga Biserică Catolică de rit latin.

---

[1] P.J. Eymard, La présence réelle/1, Paris 1950, pag. 307.

[2] Ibid., pag. 308.

[3] G. Pettinato, Isanti canonizzati del giorno/VIII, Edizioni Segno, Udine 1991, pag.18.

[4] T. Goffi, Storia della spiritualitŕ/7. La spiritualitŕ dell=Ottocento, EDB, Bologna 1989, pag. 125.

[5] G. Pettinato, op. cit., pag. 20.

[6] T. Goffi, op. cit., pag. 125.

[7] G. Pettinato, op. cit., pag. 22.