Calendar Romano-Catolic - 19 iulie 2019

[altmariustotal catolic]

Sf. Macrina

• călugăriţă
• c.327-379
• n.: în c327, Cezareea, Capadocia
• d.: în 379, Pontus, Turcia
• 19 iulie (latin)
• 19 iulie (bizantin)
• 

Sfânta Macrina s-a născut în anul 327 şi a fost sora Sfântului Vasile cel Mare şi a Sfântului Grigorie de Nyssa. A fost cea mai mare din cei zece copii ai acestei familii. Sfânta Macrina a fost logodită cu un tânăr nobil, care după un timp a murit. Când logodnicul ei a murit, Macrina nu a mai dorit să se logodească cu alt bărbat, spunând că: „Nu este drept ca fecioara logodită o dată cu un bărbat să caute după aceea iar logodna; chiar şi după legea firii, trebuie să fie o singură logodnă, aşa cum este o singură naştere, şi o singură moarte.”

După moartea logodnicului ei, Macrina intra în monahism împreună cu mama sa, Emilia, nevoindu-se în asceza aspră. După un timp, mama sa, Emilia, şi fratele său, Sfântul Vasile cel Mare, au trecut la cele veşnice. La nouă luni după moartea Sfântului Vasile, Sfânta Macrina a fost vizitată de Sfântul Grigorie de Nyssa, care a aflat-o pe patul morţii. Cei doi îşi împărtăşesc amintiri despre Sfântul Vasile, vorbesc despre natura omenească, dumnezeiasca iconomie şi despre viaţa de apoi.

Cu puţin înainte de ceasul ieşirii sufletului ei, Macrina s-a rugat Domnului astfel: „Stăpâne Atotputernice Doamne, Care dai odihna trupurilor noastre prin somnul morţii pentru o vreme, Tu iară le vei scula pe ele la buciumul cel de apoi. Iartă-mi mie păcatele mele, Stăpâne Doamne lsuse Cristoase, şi dă-mi mie cu suflet curat să ies înaintea Ta din acest trup stricăcios, dăruieşte-mi mie că sufletul meu fără de păcat să se înalţe, că tămâia înaintea Ta.” După aceea s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci pe frunte, ochi, faţă şi inimă, şi şi-a dat sufletul.

Sursa: CrestinismOrtodox.ro

Sf. Arsenie cel Mare

• pustnic
• 354-450
• n.: în imperiul roman
• d.: în Troë, lângă Memphis, Egypt
• 19 iulie (latin)
• 8 mai (bizantin)
• 

Biserica creştină din primele veacuri propunea tuturor credincioşilor cele mai înalte culmi ale vieţii spirituale şi o disciplină severă, pentru a le căli sufletele împotriva ademenirilor mediului înconjurător şi a propriilor slăbiciuni omeneşti. În perioadele de persecuţie, idealul îl constituia moartea pentru Cristos, prin martiriu. Apoi, începând cu veacul al IV-lea, când persecuţiile au încetat, se căuta o altă moarte: renunţarea la lume şi retragerea în singurătatea deşertului. Viaţa de pustnic, sau de sihăstrie, a început cu egipteanul Antonie abatele (stareţul); el a devenit exemplul cel mai imitat şi mai popular, datorită biografiei scrise de Sf. Atanasie cu nespusă simpatie şi profundă înţelegere. Timp de mulţi ani, modelul creat de Sfântul Antonie a fost refugiul preferat pentru aceşti exploratori ai spiritului, care porneau separat, dar apoi se adunau sub o Regulă ascetică ce le fixa timpurile de post şi de rugăciune şi-i constituia într-o formă de comunitate, capabilă să îndulcească asprimea separării totale de oameni.

Mulţi creştini făceau drumuri lungi şi periculoase pentru a ajunge să stea de vorbă cu unul dintre aceşti sihastri luminaţi; în rândul lor se află şi Sfântul Arsenie, pustnic în Egipt şi unul dintre cei mai vestiţi „părinţi ai deşertului”. El nu accepta să întrerupă timpul de tăcere nici chiar pentru a sta de vorbă cu un pelerin venit de departe. Şi dacă nu avea cum să refuze asemenea vizite obligatorii, răspunsurile lui rare şi monosilabice îl descurajau şi pe cel mai entuziast dintre vizitatori, astfel încât adesea rămânea descumpănit, în loc să fie edificat. Arsenie era născut la Roma, în anul 354, dintr-o familie nobilă de senator. O tradiţie din vechime afirmă ca a fost sfinţit diacon de însuşi papa Damasus.

În anul 383, împăratul Teodosiu îl cheamă la Constantinopol pentru a-i încredinţa educaţia fiilor săi, Arcadiu şi Onoriu. A rămas aici timp de 11 ani, până în 394, când, în urma unei crize spirituale profunde, a fost dezlegat de însărcinarea primită, pentru a se retrage în deşertul egiptean. Rugându-se lui Dumnezeu să-i arate o cale sigură pentru a ajunge la mântuire, o voce misterioasă i-a spus: „Fugi de oameni”. Arsenie, acum în vârstă de 40 de ani, urmează întocmai sfatul: coboară din corabie la Alexandria Egiptului şi se alătură comunităţii de sihastri de la Scete, în plin deşert. Rezervându-şi puţin timp pentru somn, petrecea nopţi întregi în rugăciune şi meditaţie; o rugăciune care era mai mult lacrimi decât cuvinte, deoarece a primit de la Dumnezeu „darul lacrimilor”.

De la 434 până la 450, anul probabil al morţii sale, Arsenie a trebuit să trăiască departe de liniştea de la Scete, deoarece localitatea a fost invadată de triburi venite din Libia. El a murit la Troe, lângă oraşul Memfis. De la el au rămas o cronică istorică şi o culegere de maxime, despre care vorbeşte scriitorul Daniel de Faran, prieten cu cei doi elevi ai lui Arsenie; se păstrează şi un portret ce ni-l arată cu o înfăţişare frumoasă, de statură înaltă, maiestoasă, deşi slăbit de posturile ţinute.

Numele „Arsenie” este cu totul străin de cuvântul arsenic, acid de arseniu. Numele de om „Arsenie” vine de la adjectivul grecesc arsenios = bărbătesc, viril, iar numele elementului chimic arsen, din care se prepară arsenicul, vine din limba arabă şi are o semnificaţie pur ştiinţifică. Ca prenume, deşi astăzi mai puţin folosit, are înţelesul de „bărbătesc” şi se prezintă în câteva variante: Arsene, Arsenie, Arsen, Arsenii etc.

Sfântul pustnic Arsenie, precum şi un sfânt martir Arsenie, amintit la 14 decembrie, asemenea tuturor bărbaţilor sfinţi, au arătat că o strălucită dovadă de bărbăţie este construirea cu elan a unei vieţii eroice şi pregătirea unei morţi sfinte.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

Pomenirea preacuviosului părintelui nostru Arsenie cel Mare

Acesta era din marea cetate a Romei, fiind născut, crescut şi păzit din pruncie ca vas curat lui Dumnezeu, şi plin de toată bunătatea şi înţelepciunea dumnezeiască şi omenească. Pentru aceasta a fost hirotonit şi diacon. Şi ocârmuind atunci împărăţia romanilor Teodosie cel Mare şi punând multă nevoinţă, şi căutând om duhovnicesc şi învăţat care să fie în stare să înveţe pe fiii săi carte, mai ales cum trebuie cinstit Dumnezeu, a aflat de acesta, şi a scris la împăratul Graţian, şi la papa Inocenţiu, şi abia a putut dobândi ceea ce dorea. Deci purcezând Arsenie de la Roma şi sosind la Constantinopol, a stat înaintea lui Teodosie, care a văzut că la faţă şi la fire este om cinstit şi căutătura cu bună rânduială, gândul smerit, şi împodobit cu toată bunătatea. Şi umplându-se de multă bucurie şi dulceaţă, de atunci îl cinstea ca pe părintele său, şi i se smerea ca unui dascăl. Şi senatorii văzându-l ca pe un odor mare, se mirau. Iar el urând mărirea şi iubind pe Dumnezeu, socotea mărirea ca o pleavă, şi dorind de viaţă monahicească, în toate zilele se ruga lui Dumnezeu să-i împlinească dorinţa. Şi îndată a auzit un glas dumnezeiesc, care zicea: „Arsenie, fugi de la oameni şi te mântuieşte”. Deci el nezăbovind, ci schimbându-şi portul, s-a dus şi a sosit la Alexandria. Şi călugărindu-se a mers la Schit, supunându-se la toată petrecerea cea grea şi anevoioasă. Şi rugându-se lui Dumnezeu, iarăşi a auzit glas dumnezeiesc către dânsul: „Arsenie, fugi, taci, linişteşte-te şi te mântuieşte”.

Arsenie cel MarePe acest mare Arsenie l-a întrebat oarecând papa Teofil al Alexandriei, suindu-se şi cu alţii către dânsul: „Spune-ne, o părinte, cuvânt de folos”. Şi el zise: „Dacă îl voi spune, îl veţi ţine?” Iar ei ziseră: „Aşa, adevărat.” Şi zise el: „Oriunde veţi auzi de Arsenie, să nu vă apropiaţi acolo”.

Şi iarăşi se spune despre el că, lucrând în toată vremea vieţii sale, purta un petec de rasă în sân de-şi ştergea lacrimile. Şi era la trup minunat şi cuvios, peste tot cărunt, uscat şi lung, măcar că si era puţin gârbov de bătrâneţe, avea barba până la pântece şi chip îngeresc ca al lui Iacov. Drept aceea nici nu vrea să-şi arate faţa cuiva. Priveghea mult, stând în picioare se ruga neplecându-şi genunchii nicidecum de cu seară până la răsăritul soarelui. În acest fel cu vărsarea lacrimilor a stins focul cel stricător de suflet. Şi când era să se despartă de trup, căci ajunsese la adânci bătrâneţi, fiind aproape de o sută de ani, l-au întrebat ucenicii lui, unde şi cum se cade să-l îngroape. Iar el a zis: „Oare nu ştiţi să puneţi o funie de picioarele mele şi să mă trageţi în munte?” Şi iarăşi le zise: „Vedeţi, fiii mei, în câtă frică mă aflu având a ieşi din trup?” Şi ei ziseră: „Vedem”. Iar el zise: „De când m-am făcut monah n-a lipsit nicidecum de la mine frica aceasta”. Şi îndată şi-a dat cu pace sufletul lui Dumnezeu.

Sursa: Calendar-Ortodox.ro