Calendar Romano-Catolic - 19 august 2016

[altmariustotal catolic]

SFINŢII SIXT I, SIXT AL II-LEA şi SIXT AL III-LEA
papi

 

 

În amintirea faptului că Domnul Isus, atunci când i-a spus lui Simon, fratele lui Andrei, că pe el va zidi Biserica, i-a schimbat şi numele, zicându-i „Piatră”, încă din vechime, cei care sunt aleşi ca succesori ai Sfântului Petru îşi schimbă numele, alegându-şi un altul, care, eventual, să exprime unul sau mai multe aspecte ale misiunii ce le este încredinţată. Papa ales în anul 115 şi-a luat numele de Xystus, cuvânt care, în limba greacă, înseamnă „portic”, intrare triumfală într-un edificiu; astăzi noi spunem mai curent portal. Probabil că noul ales dorea să-şi aducă aminte că el trebuie să fie portalul prin care se intră în Biserica lui Cristos. Deoarece cuvântul xystus se pronunţă mai greu, în vorbirea obişnuită a devenit sixtus; Martirologiul Roman, însă şi rugăciunea euharistică I îl păstrează în forma autentică, Xystus (portal de intrare în Biserica lui Cristos).

Cinci sunt papii ce au purtat acest nume; dintre aceştia, primii trei sunt onoraţi cu numele de „Sfânt”, iar Sixt al IV-lea este acela care a ordonat construirea celebrei „Capele Sixtine” din Vatican. Pe sfinţii Sixt îi amintim în ziua de 3 aprilie, dedicată primului dintre ei de Martirologiul Roman vechi, deoarece comemorarea Sfântului Sixt al II-lea, singurul reţinut în noul calendar, se face la 7 august, zi în care îl vom aminti pe Sfântul Gaetan.

Sfântul Sixt I a fost papă în două perioade: 115-117 şi 125-127. Tradiţia ne spune că era de origine romană, fiu al unui oarecare Pastore, din Via Lata. În timpul pontificatului său, s-a dat decretul ca laicii, îndeosebi femeile, să nu atingă vasele sacre folosite la slujbe; ulterior, această dispoziţie a fost modificată. Tot el este cel ce a orânduit ca, la sfârşitul rugăciunii solemne de mulţumire – prefaţa –, preotul să invite tot poporul ca, împreună cu celebrantul, să cânte întreitul „Sfânt” – Trisaghion. Alte date asupra vieţii şi activităţii lui nu avem. Nici nu se ştie sigur dacă a îndurat moarte de martir sau nu.

În schimb, este absolut sigur că Papa Sixt al II-lea a murit ca martir în ziua de 6 august a anului 257. Executarea lui a avut loc în baza decretului împăratului Valerian, care hotărâse decapitarea „pe loc” şi confiscarea bunurilor aparţinând episcopilor, preoţilor şi diaconilor. Sixt a fost ucis o dată cu şase diaconi ai săi; al şaptelea, Laurenţiu, a suferit aceeaşi moarte la câteva zile după aceea. Trupul lui Sixt al II-lea a fost înmormântat în cripta papilor din catacombele Sfântului Calixt; amintirea lui a lăsat o urmă atât de luminoasă şi adâncă, încât s-a dispus menţionarea lui în Canonul Roman al Sfintei Liturghii. Scriitorul Ponţiu, scriind biografia Sfântului Ciprian, se referă şi la moartea de martir a papei Sixt, pe care îl numeşte „preot bun şi paşnic”.

Sfântul Sixt al III-lea a trăit două secole mai târziu şi a fost Papă între anii 432-440. Prin învăţătura şi energia lui, a contribuit la distrugerea pelagianismului, învăţătura greşită a lui Pelagius, care susţinea că omul poate ajunge la mântuire şi desăvârşire numai prin puterile cu care Dumnezeu a înzestrat firea omenească, fără a fi necesar harul deosebit al lui Dumnezeu, dăruit nouă prin întruparea Cuvântului. În tinereţe, şi Sixt aderase la această erezie, iar acum o combătea cu atâta îndârjire, încât Sfântul Augustin l-a invitat să fie mai moderat. Se mai aminteşte faptul că a intervenit pentru împăcare între Sfântul Căirii din Alexandria şi Ioan din Antiohia. În scrisoarea pe care le-a trimis-o, notează: „Sfântul Apostol Petru a transmis tot ceea ce el a primit urmaşilor săi. Nu e uşoară grija şi munca ce ne revine, pentru ca Biserica lui Dumnezeu să fie fără pată şi fără nici o deformare”. Sixt al III-lea a fost şi un mare constructor: lui i se datorează frumoasa Bazilică „Santa Maria Maggiore”, precum şi zidirea din temelii ori mărirea altor biserici romane.

Deşi sunt amintite şi realizările în domeniul construcţiilor ori al vieţii sociale, cea mai mare operă la care au lucrat sfinţii părinţi papi este păstrarea şi înfrumuseţarea Bisericii lui Cristos, „temelie şi coloană a adevărului şi a păcii”.

 

Sfântul Ioan Eudes

preot (comemorare facultativă)

Secolul al XVII-lea este secolul "Regelui Soare", al jansenismului, al cvietismului, al filozofismului, secolul neîncrederii, al uitării şi al dispreţului faţă de spiritualitatea creştină, dar şi secolul marii reînnoiri a pietăţii şi a devoţiunii, realizată de oameni ca Berulle, Condren, Olier, Vincenţiu de Paoli, Grignon de Montfort şi Ioan Eudes. Sfântul Ioan Eudes, născut la Ri, în apropiere de Argentan, în Franţa, în anul 1601, este unul dintre cei mai zeloşi reformatori ai vieţii religioase a timpului său. Intrând în congregaţia "Oratoriului", înfiinţată de Berule, şi fiind sfinţit preot, s-a dedicat predicării în rândul poporului. După doi ani a izbucnit o epidemie de ciumă în Normandia şi Ioan a alergat într-acolo pentru a-i îngriji pe cei bolnavi de ciumă. Nu se temea de molipsire: "De această piele a mea se teme până şi ciuma", spunea surâzând. Dar cei care erau aproape de el se temeau de contaminare şi, pentru a nu-i expune pericolului prin apropierea sa, nu intra noaptea în casă, alegându-şi drept loc de refugiu un culcuş într-un adăpost de paie.

Când boala părea învinsă, Ioan s-a molipsit de ea, dar a depăşit criza. Restabilindu-se, a reluat misiunile sale populare. Era un predicator eficace şi urmat. Cineva a numărat misiunile ţinute de el pentru popor în diferite părţi ale Franţei: au fost 110 misiuni. Ioan Eudes, în anul 1643, s-a dedicat operei la care se gândea de atâta timp: înfiinţarea "Congregaţiei lui Isus şi a Mariei (Părinţii eudişti), formată din preoţi dedicaţi numai prin votul ascultării. Scopul principal al noii congregaţii era formarea spirituală a candidaţilor la preoţie şi predicarea misiunilor populare. Alături de aceasta era congregaţia feminină numită "Refugiul Doamnei Noastre a Carităţii", din care în secolul al XIX-lea a derivat "Congregaţia Bunului Păstor".

Susţinut de spiritualitatea lui Berulle, învăţatul şi sfântul misionar al Normandiei a scos în mod deosebit în evidenţă "iubirea afectivă" în devoţiunea creştină. Sfântul Pius al X-lea l-a definit pe Ioan Eudes părinte, învăţător şi apostol al "prea plăcutei devoţiuni" faţă de Inimile prea sfinte a lui Isus şi a Mariei, izvoare ale acelei iubiri fierbinţi care trebuia să înlăture învelişul rece ca gheaţa al fricii reverenţioase propagate de jansenism. Murind la Caen la 19 august 1680, la vârsta de 79 de ani, Ioan Eudes a fost canonizat în anul 1925. Influenţa acestui sfânt a fost mare nu numai în ţara sa (el a reînnoit bătrânul ţinut normand, sărac în ceea ce priveşte viaţa creştină), ci în toată lumea creştină prin curentul pietăţii mariane la care a dat naştere.

(Text preluat din cartea Sfântul zilei de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini 
Edizioni Paoline, 1978. Traducere de pr. Iosif Agiurgioaei)