La Copertino, ţinutul său natal, de mic îl numeau “Gură-Cască”, deoarece era mereu distrat. Incapabil să înveţe o meserie cum era aceea de tâmplar sau de cizmar, a muncit câţiva ani ca băiat de prăvălie. Aici se simţea mai bine decât acasă, deoarece casa familiei era un mic grajd ce fusese adaptat ca locuinţă umană.
Destinat să o facă pe sclavul
O istorie dureroasă i-a influenţat într-un mod determinant caracterul. Nu-i lipsea inteligenţa, dar adeseori nu avea ce să mănânce. Tatăl său, Felix, “meşter de care”, era un om de încredere pentru seniorii locului, ce aveau la Copertino un castel. Evident, nu era un nobil, dar făcea parte din clasa de mijloc şi, din punct de vedere economic, o ducea destul de bine în comparaţie cu alţi săteni. Din acest motiv, se căsătorise cu Franceschina, o femeie dintr-o familie cu stare economică discretă, harnică şi evlavioasă, care îi adusese ca zestre o mică sumă de ducaţi. Duceau o viaţă liniştită, cu cei cinci fii şi în aşteptarea celui de-al şaselea, când s-a petrecut neprevăzutul.
Pentru a face o favoare unui prieten al său, a iscălit o garanţie de o mie de ducaţi. Prietenul a falimentat şi Felix nu numai că a ajuns în proces, dar şi-a pierdut munca şi a trebuit să-şi vândă toate bunurile, inclusiv casa. S-a dus să locuiască într-un grajd, tocmai în timpul în care soţia îl aducea la lumină pe Iosif. La puţin timp după aceea, Felix a murit de supărare şi nimeni nu s-a gândit să o ajute pe văduvă, ba chiar o dispreţuiau, umilind-o pentru naivitatea soţului. Pe de altă parte, în acea perioadă, cu toţii îşi aveau propriile necazuri, deoarece mizeria era mare în întreg Salentino. Chiar şi primăriile, îndatorate până la gât, îşi vindeau domeniile puţinilor bogaţi din zonă şi altora care veneau din îndepărtata Genova. Ţăranii săraci erau apăsaţi de taxe fără număr, trebuind să plătească “biruri chiar şi pentru paie, pentru sâmburii de măslini după măcinare, pentru apa de ploaie şi, de asemenea, erau obişnuiţi să li se ceară cinci bănuţi pentru fiecare copac din cauza umbrei pe care o lăsa pe pământ (jus umbrae)”[1].
Au fost ani foarte grei pentru văduvă şi pentru fiii ei. Ca şi cum acestea nu ar fi fost suficiente, ironia sorţii a făcut ca creditorul lor să obţină din partea tribunalului din Napoli ca Iosif, fiul lui Felix, abia ajuns la vârsta majoratului, să fie condamnat la muncă fără compensaţie, până la achitatea datoriilor tatălui. O viaţă, deci, fără speranţă, o adevărată sclavie. O situaţie ce te lasă într-adevăr gură-cască. Singurul mod de a scăpa de o asemenea soartă era să se facă preot sau frate. Ca să devină preot era un lucru dificil, deoarece tânărul nu ştia deloc să citească, să se facă frate era, însă, posibil, deoarece îi erau suficiente braţele şi voinţa de a lucra din greu. Ideea nu i-a displăcut lui Iosif şi mama sa a fost, la rândul ei, de aceeaşi părere.
Toţi îl respingeau
Nu împlinise încă 17 ani, când şi-a părăsit mama şi s-a îndreptat spre mănăstirea conventualilor, unde un unchi al său fusese gardian, dar după un timp de probă, a fost respins, “din cauza lipsei sale de cultură literară, din cauza simplităţii şi ignoranţei”[2]. A trecut atunci la franciscanii reformaţi, dar şi aceştia, în scurt timp, l-au îndepărtat. A bătut la poarta capucinilor, pe atunci mai puţin exigenţi în ce priveşte cultura, dar nici aici lucrurile nu au mers bine. Aceştia nu l-au voit şi, după opt luni de probă, l-au trimis acasă, “deoarece nu era potrivit şi pregătit pentru deprinderile obositoare ale capucinilor”[3]. Pentru a se sustrage condamnării tribunalului, Iosif s-a îndreptat din nou spre Grottella, conventul ce se situa la doi paşi de Copertino, şi şi-a expus cazul fratelui sacristan. Acesta l-a adăpostit într-o mansardă, unde în timpul nopţii studia, iar ziua ajuta la muncile cele mai grele din mănăstire. Fraţii au fost impresionaţi de cazul său şi l-au admis în comunitate, mai întâi ca oblat, apoi ca terţiar şi, la urmă, ca frate laic. Era în anul 1625 şi Iosif avea 22 de ani.
“Tu eşti Duhul şi eu sunt trâmbiţa”
La 19 iunie a acelui an, începea noviciatul şi foarte curând a fost admis la studiile teologice, iar trei ani mai târziu, a fost hirotonit preot. Ce s-a petrecut în acea perioadă în mintea acestui tânăr este foarte greu de spus. Cu siguranţă, nu era un gură-cască dacă ştiinţa sa lăsa cu gura căscată personalităţi cum era părintele Andrea Padovani, de la Colegiul universitar “Sfântul Bonaventura” din Roma, care dădea această mărturie: “L-am auzit vorbind aşa de profund despre misterele teologiei, cum n-o puteau face cei mai buni teologi din lume”[4]. Ştia, de asemenea, să aşeze ştiinţa teologică la locul ei. La întrebarea lui Bonaventura Mastrio, numit în acel timp “principele scotiştilor”, cum poate să concilieze studiile cu simplitatea franciscanismului, a răspuns: “Când începi să studiezi sau să scrii, îţi repeţi: “Doamne, tu eşti Duhul / şi eu sunt trâmbiţa. / Dar fără suflul tău, / nu există nici un sunet”[5].
Fratele Iosif, ca preot şi misionar, a demonstrat mult bun-simţ şi o fină inteligenţă practică, dar, înainte de toate, o iubire deosebită faţă de oamenii săraci. Nu numai că le predica săracilor şi îi ajuta în toate felurile, dar ştia să-şi ridice glasul împotriva abuzurilor celor puternici şi să realizeze chiar şi convertiri în mijlocul lor. La îndatoririle proprii preoţiei, ştia să adauge munca manuală, ajutându-l pe bucătar, făcând curăţenie în convent, cultivând grădina şi ieşind cu umilinţă la cerşit. Amabil şi exemplar, foarte înţelept în a da sfaturi, era căutat înăuntrul şi în afara ordinului. Provincialul a voit ca el să viziteze toate casele lor, în jur de cincizeci, pentru a revigora viaţa evanghelică în aceste comunităţi.
Lumina care îl răpea în zbor
Poate că ar fi trăit întotdeauna în pace, dacă, la un moment dat, nu s-ar fi petrecut anumite fenomene, puţin spus anormale. Nu erau rare momentele în care fratele Iosif intra în extaz. El însuşi ne povesteşte câte ceva într-un limbaj plin de imagini: “Cine intră în extaz se simte ca unul ce se aruncă în mare şi înoată (sub apă). El vede lucrurile din adâncul mării, fără să se mai gândească la pământ. Dar ceilalţi, care sunt prezenţi, nu văd decât mişcările aceluia ce stă în apă, fără să vadă ceea ce el vede în adâncul mării. Aşa se întâmplă în extaz, deoarece sufletul se uneşte şi intră în marea cea mare a Dumnezeului absolut şi vede ceea ce nu se poate nici măcar povesti, deşi înţelege ce se petrece. Dar cel care stă în preajma unuia care se află în extaz nu poate vedea altceva decât poziţia corpului”[6]. Şi cu o altă imagine: “Sufletul este ca o regină care este condusă de paji, adică de simţuri, în camera regelui, care este Dumnezeu. Ajunsă acolo, ea intră, dar pajii, adică simţurile, rămân afară, fără să facă vreo mişcare, deoarece sufletul, ocupat cu Regele-creator, nu le mai transmite vreo mişcare”[7].
Dacă lucrurile ar fi rămas la acest nivel, fratele Iosif nu ar fi avut atâtea necazuri, dar viaţa sa s-a complicat foarte mult, deoarece, când mai puţin se aştepta, în timp ce celebra sau predica, în biserică sau în pieţele publice, el – fără să vrea – scotea un strigăt puternic şi se ridica de la pământ până atingea bolta acoperişului şi rămânea acolo timp de câteva minute, lăsându-i pe toţi cu sufletul la gură. Revenea la normal abia atunci când extazele se terminau sau când superiorul îi poruncea acest lucru din ascultare. Cineva a voit să-l prindă în cursă, spunându-i: “Spune, părinte Copertino, îţi dai seama de ceea ce se întâmplă în jurul tău atunci când eşti în extaz?” Şi sfântul a spus: “Nu aud nimic când sunt unit cu Dumnezeu aşa de strâns”. “Atunci, cum se face – a replicat un altul – că la cuvântul “ascultare” te trezeşti imediat?”. “Nici aceste cuvinte nu le aud – a răspuns fratele Iosif – când mi se întâmplă asemenea lucruri, dar Dumnezeu, căruia îi place foarte mult ascultarea, numai cât aude cuvântul acesta, face să dispară viziunea care îmi ţinea captiv sufletul, care, rămas fără ocupaţie, îşi reia puterile şi sentimentele din trup”[8].
Aceasta este explicaţia pe care o dădea superiorilor săi, în timp ce cu alţii căuta să minimalizeze aceste lucruri. Astfel, la Assisi, în august 1644, în timp ce i se încredinţa diploma de cetăţean de onoare din partea deputaţilor oraşului, unul dintre aceştia, văzându-l cât este de absent, l-a întrebat dacă nu era mulţumit că este făcut concetăţean cu sfântul Francisc. El a răspuns îndată că da, dar în acelaşi moment s-a ridicat de la pământ, ajungând să atingă plafonul sălii în care se afla, şi a rămas acolo mai multe minute, spre stupefacţia celor prezenţi. Când a coborât pe pământ, rămânând încă în extaz, repeta: “Sicut cor tuum! Sicut cor tuum!” Văzând apoi chipurile năucite ale celor prezenţi, s-a scuzat, zicând: “Vă rog să mă compătimiţi pentru aceste defecte de natură”[9]. Studioşii de astăzi fac cercetări pentru a şti dacă aceste fenomene ale sfântului din Copertino au fost de natură parapsihologică sau de natură mistică. Faptul, după părerea unanimă a istoricilor, este că ele s-au petrecut şi că Iosif din Copertino nu era un mag, nu era un şarlatan, ci simplu om al lui Dumnezeu.
“Via crucis” pentru intrarea în cer
În timpul său, însă, lucrurile nu erau atât de clare. Au fost intervenţii din partea superiorilor şi, de asemenea, din partea Sfântului Oficiu. Sărmanul frate a fost supus continuu interogatoriilor şi judecat de tribunalul Inchiziţiei din Napoli. A scăpat teafăr, dar i s-a interzis să se întoarcă la Copertino. A fost purtat dintr-un convent într-altul, apoi a fost trimis la Roma, apoi la Assisi, la Pietrarubbia, la Fossombrone şi, în sfârşit, la Osimo nelle Marche. La 17 septembrie 1663, sărbătoarea stigmatelor sfântului Francisc, a primit Euharistia şi s-a rugat într-un mod deosebit pentru papa şi pentru Biserică, apoi, cu obişnuitul său umor, le-a comunicat fraţilor: “Măgăruşul a ajuns în vârful muntelui, obosit, şi acum trebuie să moară”. În noaptea zilei următoare, fratele, care îi edificase pe toţi prin sfinţenia sa şi i-a tulburat pe atâţia cu levitaţiile sale, şi-a luat ultimul zbor, de această dată, fără întoarcere.
Note:
[1]G. Parisciani B G. Galeazzi, San Giuseppe da Copertino tra storia e attualitŕ, Ed. Messaggero, Padova 1984, pag. 23.
[2] Ibid., pag. 29.
[3] Ibid., pag. 30.
[4] Ibid., pag. 63.
[5] Ibid., pag. 75.
[6] ASV (Archivio Segreto Vaticano), Riti, 2039, f. 348; IV, Diario Rosmi (7 februarie 1647), Summarium, pag. 603.
[7] G. Parisciani, San Giuseppe da Copertino, Osimo 1967, pag. 440.
[8] A.M. Turi, La levitazione fenomeno mistico e parapsicologico, Ed. Mediterranee, Roma 1977, pag. 171.
[9] G. Parisciani B G. Galeazzi, op. cit., pag. 115.
Sursa: "Martiri şi sfinţi din calendarul roman", Editura Sapientia, Enrico Pepe, trad. pr. Ioan Bişog
Viaţa Sfântului Iosif de Copertino este o împletire de întâmplări banale şi de evenimente extraordinare. Deseori cădea în extaz şi mâini nevăzute îl purtau prin aer până la Sf. Tabernacol, sau până la icoanele Preacuratei Fecioare Maria, unde rămânea în rugăciune până când superiorul mănăstirii îi poruncea, chiar şi numai cu gândul, să revină la locul său; din corpul lui, slăbit de posturile îndelungate, emana un parfum neobişnuit, ce se simţea la mare depărtare, astfel că-i descoperea prezenţa oriunde s-ar fi aflat; privirea lui pătrundea adâncul conştiinţelor, şi nu de puţine ori cei care se întâlneau cu el se simţeau chemaţi de Iosif şi îndemnaţi să-şi spele sufletul; toate aceste daruri extraordinare erau învăluite într-o modestie şi o bunătate care au făcut din umilul călugăr un mare prieten al copiilor şi al tinerilor.
Iosif s-a născut în anul 1603, într-o familie foarte săracă din satul Copertino, localitate aflată în apropierea oraşului Brindisi, în sudul Italiei. Primele luni de viaţă le-a trăit într-un grajd, deoarece tatăl a trebuit să vândă tot ce avea pentru a-şi plăti datoriile făcute. De mic s-a arătat un copil atât de neastâmpărat, încât mama a fost nevoită să-l pedepsească de multe ori. Pentru a-şi câştiga existenţa, a fost dat ucenic la un cizmar, dar şederea pe scăunelul scund era o tortură atât de mare, încât tânărul Iosif s-a îmbolnăvit grav. Pe când era bolnav, i-a promis lui Dumnezeu că se va dărui cu totul slujirii lui dacă se va însănătoşi. Dumnezeu îi ascultă rugăciunea şi, la vârsta de 17 ani, Iosif bate la poarta franciscanilor conventuali de la Grotella şi roagă să fie primit; aceştia apreciază că este incapabil de a învăţa ceva şi refuză să-l admită în rândurile lor. Atunci, el s-a adresat călugărilor franciscani capucini, ce l-au primit ca frate laic, situaţie pentru care nu se cerea o pregătire şi cultură deosebită, mulţi dintre laici fiind chiar neştiutori de carte. După câteva luni, i-au cerut să dezbrace haina călugărească („a fost ca şi cum mi-ar fi smuls pielea de pe spate”- va mărturisi el mai târziu), deoarece au observat că deseori se oprea în loc şi rămânea nemişcat, parcă în afară de el însuşi, scăpând din mână tot ce avea; odată, într-o astfel de situaţie, a scăpat un teanc de farfurii. Au considerat că nu este sănătos.
Chemarea lui Dumnezeu şi voinţa lui de fier i-au dat curaj să se adreseze din nou fraţilor de la Grotella. De data aceasta, i-au deschis poarta mănăstirii şi i-au încredinţat diferite munci simple, printre altele, şi aceea de a purta grijă de măgarul gospodăriei lor. Iosif s-a numit pe el însuşi „frate măgar”, dar, îndemnat de o pornire lăuntrică tainică, i-a rugat pe superiori să-l ajute să devină preot. Cu toate eforturile imense pe care le-a depus, rezultatele au fost extrem de slabe; totuşi, ţinându-se seamă de intensa viaţă spirituală a lui, precum şi de faptul că la ultimul examen a dat răspunsuri mulţumitoare – el va destăinui că a fost întrebat despre unicul subiect pe care îl pregătise -, superiorii şi-au dat avizul favorabil şi el a fost sfinţit preot. Din acel moment, în viaţa lui Iosif din Copertino au intervenit din ce în ce mai des fenomene neobişnuite, dovadă a iubirii lui Dumnezeu faţă de el şi a sfinţeniei sufletului său.
Deşi era aproape total neiniţiat în probleme de teologie, avea darul divin al ştiinţei infuze şi a dat răspunsuri clare, înţelepte, asupra multor probleme delicate de doctrină şi exegeză, atunci când a fost consultat de diferiţi teologi. „Fratele cel mai ignorant din tot Ordinul Franciscan” – aşa se numea pe el însuşi – a fost chemat la Roma; papa Urban al VIII-lea l-a primit în audienţă, dar, după câteva cuvinte, fratele Iosif a căzut în extaz şi suveranul Pontif a putut constata personal ceea ce se petrecea cu acest suflet ales. Vestea despre asemenea fenomene extraordinare atrăgea mulţimile în jurul lui şi superiorii au fost nevoiţi să-l mute din mănăstire în mănăstire, pentru a evita aglomerările şi manifestările exagerate. Iosif a primit totul cu umilinţă şi linişte. Oriunde ajungea, căuta să fie de folos atât în mănăstire, cât şi în afară, îndeplinind sarcinile încredinţate, ajutându-i cu multă bunătate pe bolnavi şi semănând în inimile tuturor iubirea faţă de Preasfântul Sacrament al Euharistiei şi de Preacurata Fecioară Maria.
Spre sfârşitul vieţii, superiorii au voit să-l trimită în marele convent din Assisi, dar de data aceasta a intervenit însuşi papa, sfătuindu-i să-l trimită în altă parte: „La Assisi”, spunea el, „un Sfântul Francisc este mai mult decât suficient”. Şi astfel, a fost trimis la Osimo, unde în ziua de 18 septembrie 1663, a încetat din viaţă. Pe patul de moarte, l-a asigurat pe superiorul său că nu avea nici un bun material pe care să i-l încredinţeze şi l-a rugat să-i înmormânteze trupul într-un loc comun, ca să fie uitat de toţi cât mai curând. „Fratele măgar”, care şi-a trecut examenele cu nespuse greutăţi, astăzi este invocat cu încredere de către cei ce se pregătesc la diferite probe ale hărniciei şi inteligenţei lor.
Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius