Calendar Romano-Catolic - 18 noiembrie 2017

[altmariustotal catolic]

HRAMUL BAZILICILOR SFINŢILOR APOSTOLI PETRU ŞI PAUL

(comemorare facultativă)

După Edictul din Milano (313), prin care împăratul Constantin acorda libertate Bisericii creştine, multe dintre edificiile publice, zidite pe cheltuiala împăratului (bazileul) şi numite bazilici, au fost transformate în lăcaşuri de închinare pentru credincioşii creştini, păstrându-şi numele de bazilică, nume de la care provine cuvântul „biserică”, şi care ulterior a fost atribuit tuturor lăcaşurilor de cult. Consfinţirea pentru serviciul divin a acestor lăcaşuri se făcea în cadrul unei ceremonii solemne, la care edificiul era consacrat prin ungere cu Mirul sfinţit de episcop şi apoi dedicat unui sfânt martir sau Preacuratei Fecioare Maria, ori celebrării unui mister din viaţa Mântuitorului. Comemorarea anuală a zilei în care a avut loc sfinţirea şi dedicaţia constituie o sărbătoare deosebit de fastuoasă pentru credincioşii bisericii respective. Dacă o anumită biserică prezintă importanţă pentru întreaga creştinătate, hramul ei este sărbătorit, în cadrul slujbelor liturgice, de către toate celelalte biserici. Urmând această tradiţie, Biserica Romano-Catolică sărbătoreşte în ziua de 18 noiembrie hramul Bazilicii „Sfântului Petru”, aflată în Vatican, şi a Bazilicii „Sfântului Paul”, aflată pe calea ce duce la Ostia, în afară de zidurile vechii cetăţi a Romei.

Bazilica „Sfântului Petru” a fost ridicată pe locul unde se aflau rămăşiţele pământeşti ale Marelui Apostol, crucificat şi îngropat pe Colina Vaticană, în timpul persecuţiei împăratului Nero; consacrarea a fost făcută de către papa Silvestru I (314-335). La început era formată dintr-un edificiu dreptunghiular, având cinci nave despărţite prin coloane de marmură şi o absidă decorată cu mozaicuri; în decursul timpului i s-au adus diferite modificări, iar papa Iuliu al II-lea, folosind calităţile artistice geniale ale lui Bramante şi Michelangelo şi a multor artişti, i-a dat forma şi strălucirea actuală. Între anii 1656 şi 1665, un alt geniu al renaşterii, Bernini, a adăugat pădurea de 284 de coloane masive, formând două braţe imense deschise, pentru a îmbrăţişa mulţimile ce se adună în Piaţa „Sf. Petru”.

Bazilica Vaticană a devenit cel mai mare şi mai ilustru templu al creştinătăţii; aici se desfăşoară ceremoniile pontificale şi creştinii veniţi din toată lumea se întâlnesc ca fraţi în casa părintelui comun, între 11 octombrie 1962 şi 8 decembrie 1965; sub cupola maiestoasă a acestei bazilici au avut loc sesiunile solemne ale Conciliului Ecumenic al II-lea din Vatican; cei peste 2500 de părinţi conciliari – cardinali, episcopi, conducători supremi de ordine călugăreşti, teologi cu renume –, împreună cu delegaţii trimişi de toate confesiunile creştine şi reprezentanţi din diferite state ale lumii, au format o expresie vie a Bisericii lui Cristos, zidită pe temelia Sfinţilor Apostoli, din rândul cărora lui Petru i s-a încredinţat slujirea unităţii.

Biserica din Roma a voit să-i aducă o cinstire deosebită şi Sfântului Apostol Paul, executat prin tăierea capului în timpul aceleiaşi persecuţii a lui Nero, probabil cu un an mai târziu decât Sfântul Petru. Execuţia a avut loc în afara Romei, la locul numit astăzi Tre Fontane – „Trei izvoare” -, apărute, după cum spune tradiţia, în locurile atinse de capul tăiat al Apostolului; acolo a fost înmormântat şi trupul neînsufleţit. Pe acest loc a început, în anul 386, clădirea unei bazilici care să-l amintească şi să-l cinstească pe marele apostol al neamurilor. Lucrările s-au terminat în anul 394 şi bazilica a fost consacrată de către papa Siriciu (384-399). Papa Leon cel Mare (440-461) a restaurat-o şi a împodobit-o cu diverse elemente artistice, dintre care se păstrează şi astăzi mozaicul de pe arcul triumfal de la absidă, mozaic reprezentându-l pe Cristos Pantocrator, simbolurile celor patru evanghelişti şi cei 24 de bătrâni din Apocalips. Ulterior, lângă bazilică s-a ridicat o mănăstire benedictină ce a intrat în istoria Bisericii. Unul dintre stareţi, Hildebrand Aldobrandeschi, a devenit papa Grigore al VII-lea (1073-1085); tot aici, la 15 mai 1377, a venit de la Avignon papa Grigore al XI-lea şi a reaşezat în Roma scaunul papal. În zilele de 15-16 iulie 1823, clădirea a fost distrusă de un incendiu; este reconstruită şi apoi consacrată din nou în 1854, de către papa Pius al IX-lea. Aici, la slujba solemnă ce a avut loc în sărbătoarea convertirii Sfântului Paul (25 ianuarie), din anul 1959, slujbă prezidată de însuşi papa Ioan al XXIII-lea, înconjurat de colegiul cardinalilor, suveranul pontif a propus convocarea unui conciliu ecumenic: „Venerabili fraţi şi iubiţi fii, rostim în faţa voastră, cu inima tremurând de emoţie, dar şi cu gândul hotărât, numele şi propunerea a două fapte măreţe: un sinod diecezan pentru oraşul Roma şi un conciliu ecumenic pentru Biserica Universală”.

Pentru toate aceste motive, de ordin religios, istoric şi artistic, Biserica Catolică participă în întregime la celebrarea hramului celor două bazilici, fixată pentru data de 18 noiembrie. Este o nouă ocazie, a patra în cursul unui an bisericesc, de a reflecta la viaţa şi opera Principilor Apostolilor şi la cultul excepţional ce li se acordă de-a lungul veacurilor. Sfinţii Petru şi Paul, ajungând spre sfârşitul vieţii, în mod firesc, au încercat să facă un bilanţ a ceea ce Domnul a lucrat prin ei.

Apostolul Petru, scriind: „celor care, prin dreptatea Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos, au primit aceeaşi credinţă preţioasă ca şi noi”, declara: „Cât timp mai sunt în viaţă, socotesc de datoria mea să vă ţin sufletul treaz cu această aducere-aminte a adevărurilor Evangheliei, deoarece ştiu că sfârşitul vieţii mele se aproprie, aşa cum mi-a destăinuit şi Domnul nostru Isus Cristos. Dar eu mă voi strădui ca şi după plecarea mea să păstraţi mereu amintirea acestor lucruri. Căci noi nu pe temeiul unor basme bine ticluite v-am adus la cunoştinţă venirea plină de putere a Domnului nostru Isus Cristos, ci pentru că am văzut cu ochii noştri măreţia lui” (2 Petru I, l, 13-16). La rândul său, Sfântul Paul îi mărturisea lui Timotei, „adevărat copil al meu în credinţă”: „Îi mulţumesc lui Cristos Isus, Domnul nostru, care mi-a dat putere, pentru că m-a socotit vrednic de încredere când m-a pus în slujba sa, pe mine, care mai înainte eram un blestemător, un prigonitor şi un asupritor. Dar am aflat îndurare, deoarece, în necredinţa mea, o făceam din neştiinţă. Da, harul Domnului nostru s-a revărsat din plin, cu credinţa şi dragostea în Isus Cristos... Tocmai de aceea am aflat milostivire, ca în mine cel dintâi să-şi arate Isus Cristos întreaga sa răbdare, spre pildă celor care vor crede în el în vederea vieţii veşnice” (l Timotei I, 12-16).

Hramul bazilicilor Sfinţilor Petru şi Paul este o chemare şi un îndemn ca, urmând cuvântul şi exemplul marilor Apostoli, să lucrăm la întărirea şi înfrumuseţarea bazilicii interioare: „Nu ştiţi oare că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” (l Corint 3,16)

 Fer. Carolina Kozka, fc. m. 

Sf. Petru

• Apostol
• 22 februarie, 29 iunie, 18 noiembrie (latin)
• 29 iunie (bizantin)
• 

 

 

Simon Petru sau Chefa, primul Papă, Principele Apostolilor și fondator, împreună cu Sfântul Paul, al Bisericii din Roma, era originar din Betsaida, de lângă Marea Tiberiadei (sau Galileei), fiul lui Iona, și era, ca și fratele său, Sfântul Andrei, pescar pe această mare. Andrei l-a prezentat pe Petru lui Isus, și Cristos l-a chemat pe Petru să devină discipol. În Evanghelia lui Luca, întâmplarea spune că Petru a prins atât de mulți pești încât a căzut în fața lui Isus care i-a spus: „Nu te teme. De acum te voi face pescar de oameni.”

Isus i-a dat lui Simon un nou nume: Chefa, sau „piatră”. Devenind un discipol al lui Isus, Petru a recunoscut în El pe Mesia, Fiul lui Dumnezeu. Cristos i-a spus: „Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi biserica Mea”. El a adăugat: ”Ție îți voi da cheile Împărăției Cerului. Ceea ce vei lega pe pământ, va fi legat în ceruri, iar ceea ce vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat în ceruri.”

Petru a fost mereu numit primul dintre Apostoli în descrierile din Noul Testament, și făcea parte din cercul apropiaților lui Isus, împreună cu Iacob și Ioan. Despre el se vorbește mai mult decât despre ceilalți discipoli, și a fost lângă Isus când a avut loc Schimbarea la Față, la învierea fiicei lui Iair, în Agonia din Grădina Ghetsimani. L-a ajutat la Cina cea de Taină și a avut un rol important în Patimile Mântuitorului. Când Învățătorul a fost arestat, el a tăiat cu sabia urechea dreaptă a lui Malchus, servitorul Marelui Preot, și s-a lepădat de trei ori de Isus, așa cum a prezis El. Petru, „ieșind afară, a plâns amar”.

După Înviere, Petru a mers la mormânt împreună cu ”celălalt discipol”, după ce a aflat vestea de la femei. Prima apariție a lui Cristos Înviat a fost în fața lui Petru, înaintea celorlalți discipoli, și când Isus a apărut în fața discipolilor pe malul Tiberiadei, i-a dat lui Petru binecunoscuta poruncă: „Paște mielușeii Mei… Paște oile Mele… Paște oile Mele”.

Imediat după Înălțarea la cer, Petru a luat rolul de conducător incontestabil al Apostolilor, poziția lui fiind evidentă în Faptele Apostolilor. El a desemnat un înlocuitor al lui Iuda Iscarioteanul; a vorbit primul mulțimii care se adunase după Coborârea Duhului Sfânt la Rusalii; a fost primul Apostol care a făcut minuni în numele Domnului; și a rostit sentința asupra necinstiților Anania și Safira.

Petru a fost esențial în răspândirea Evangheliei la neamuri. L-a botezat pe romanul păgân Cornelius, și la Conciliul din Ierusalim a susținut predicarea către neamuri, permițând astfel noii Biserici să devină universală. Întemnițat de regele Irod Agripa, a fost ajutat să evadeze de către un înger. Și-a reluat apoi apostolatul în Ierusalim și eforturile lui misionare au inclus călătorii în orașe din lumea păgână precum Antiohia, Corint și în cele din urmă Roma. A făcut referire la Cetatea Eternă în prima sa Scrisoare, spunând că scrie din Babilon.

Este sigur că Petru a murit la Roma și că martiriul lui a avut loc în perioada în care a domnit împăratul Nero, probabil în anul 64. Mărturiile despre martiriul său sunt ample, incluzând cele ale lui Origene, Eusebiu de Cezareea, Sf. Clement I al Romei, Sf. Ignațiu și Sf. Irineu. Conform unei bogate tradiții, Petru a fost răstignit pe Colina Vaticanului cu capul în jos, deoarece s-a declarat nedemn de a muri la fel ca Domnul. A fost mai apoi înmormântat pe Colina Vaticanului, și excavațiile făcute sub Bazilica San Pietro au scos la iveală probabilul mormânt, iar relicvele lui sunt acum păstrate sub altarul principal din Bazilică.

Din primele zile ale Bisericii, Petru a fost recunoscut ca Principele Apostolilor și primul Pontif Suprem, și astfel Scaunul său din Roma s-a bucurat de poziția de primat asupra întregii Biserici Catolice. În timp ce principala lui sărbătoare este în data de 29 iunie, el este sărbătorit în calendarul latin și în zilele de 22 februarie și 18 noiembrie. În arta liturgică, este reprezentat ca un bărbat în vârstă care ține niște chei și o carte. Simbolurile lui includ o cruce cu capul în jos, o barcă și un cocoș. (traducere: Teodora Capan)

Sf. Paul

• Apostol
• c.3-c.65
• n.: în c.3, Tarsus, Cilicia (azi Turcia)
• d.: în c.65, Roma, Italia
• 25 ianuarie, 29 iunie, 18 noiembrie (latin)
• 29 iunie (bizantin)
• 

 

Sfântul Paul, neobositul Apostol al Neamurilor, a fost convertit de la iudaism pe drumul spre Damasc. A rămas câteva zile în Damasc după Botezul lui și apoi a mers în Arabia, probabil pentru un an sau doi, pentru a se pregăti pentru viitoarea sa activitate misionară. Întors la Damasc, a stat acolo pentru un timp, predicând în sinagogi că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu. Pentru aceasta a fost urât de iudei și a trebuit să plece din oraș. A mers apoi la Ierusalim pentru a-l întâlni pe Petru și a aduce omagiu capului văzut al Bisericii.

Mai târziu s-a întors în orașul său natal, Tars, unde a început să evanghelizeze propria provincie, până a fost chemat de Barnaba la Antiohia. După un an, din cauza unei foamete, Barnaba și Paul au fost trimiși cu ajutoare la comunitatea săracă de creștini din Ierusalim. După ce și-au îndeplinit misiunea, s-au întors în Antiohia. Curând după aceasta, Paul și Barnaba au făcut prima călătorie misionară, vizitând insulele Cipru, apoi Pamfilia, Pisidia, Lycaonia, toată Asia Mică, și au înființat Biserici în Pisidia, Antiohia, Iconium, Lystra și Derbe.

După Conciliul de la Ierusalim, Paul, însoțit de Sila și mai apoi de Timotei și Luca, a făcut a doua sa călătorie, mai întâi revizitând Bisericile întemeiate de el în Asia Mică, apoi a trecut prin Galatia. La Troas, Paul a avut o viziune a unui macedonian, care pentru el a fost o chemare a lui Dumnezeu pentru a evangheliza Macedonia. Astfel a navigat către Europa, și a predicat Evanghelia în Filipi, Tesalonic, Berea, Atena și Corint. Apoi s-a întors în Antiohia trecând prin Efes și Ierusalim.

În a treia călătorie misionară, Paul a vizitat aproape aceleași regiuni ca și în cea de a doua călătorie, dar a mers și în Efes, unde a rămas aproape trei ani, și care a fost centrul activității sale misionare. Avea planuri și pentru alte călătorii misionare, intenționând să părăsească Ierusalimul pentru Roma și Spania. Persecuțiile iudeilor l-au împiedicat însă să își îndeplinească acest scop. După doi ani în care a fost prizonier în Cezarea a reușit să ajungă la Roma, unde a fost ținut în lanțuri încă doi ani.

Faptele Apostolilor nu ne oferă alte informații despre ce a urmat în viața Apostolului. Totuși aflăm din Scrisorile pastorale și din tradiție că la finalul celor doi ani, Sfântul Paul a fost eliberat din închisoarea din Roma și a mers în Spania, apoi în Orient, după care s-a întors la Roma, unde a fost închis a doua oară, iar în anul 67 a fost decapitat.

Sfântul Paul, cu interes neobosit și afecțiune paternă pentru Bisericile înființate de el, ne-a dat paisprezece Scrisori canonice. Totodată este destul de sigur că el a scris și alte scrisori care nu mai există. În Scrisorile lui, Sfântul Paul se arată ca fiind un gânditor creștin profund, și a avut o influență formativă de durată în dezvoltarea creștinismului. Odată cu trecerea secolelor a devenit mai clară măreția minții și a spiritului lui. (traducere: Teodora Capan)