Calendar Romano-Catolic - 18 martie 2019

[altmariustotal catolic]

Sf. Chiril al Ierusalimului

• Episcop, Doctor al Bisericii
• 315-386
• n.: în 315
• d.: în 386
• 18 martie (latin)
• 18 martie (bizantin)
• 

Încă din vremea Sfinţilor Apostoli, în Biserica creştină au apărut unele erezii, care însă nu au produs rupturi profunde, aşa cum avea să se întâmple în secolele IV şi V cu ereziile numite arianismul (având ca iniţiator pe preotul Arius din Alexandria) şi nestorianismul (creaţie a Patriarhului din Constantinopol Nestorius). Arius învăţa că Isus Cristos este doar un om, cu fire şi persoană omenească, prin care Dumnezeu a lucrat pentru salvarea neamului omenesc; Nestorius, cu intenţia de a combate învăţătura lui Arius, susţine că Isus Cristos este unirea a două firi şi două persoane; firea şi persoana dumnezeiască unite cu o fire şi o persoană omenească; în concluzie, Fecioara Maria este mama unui om ales de Dumnezeu, dar nu poate fi numită Maica lui Dumnezeu. Învăţătura creştină autentică arată că Isus Cristos este o persoană unică, persoană dumnezeiască, având în fiinţă două firi: firea dumnezeiască şi firea omenească; pentru acest motiv, Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu, deoarece fiinţa născută de ea este persoană dumnezeiască, deşi ea, Maria, nu i-a dăruit dumnezeirea ci numai omenirea.

Discuţiile referitoare la aceste probleme au dus la o încetinire a evanghelizării păgânilor, dar în acelaşi timp au determinat apariţia unor figuri mari de păstori, teologi, predicatori, scriitori, care prin cuvântul şi operele lor au reuşit să ajungă la o expunere clară a învăţăturii creştine şi chiar, prin profunzimea şi limpezimea învăţăturii lor, să pătrundă în lumea intelectuală păgână. Una dintre figurile luminoase ale acestei perioade de aprige lupte teologice este şi Episcopul de Ierusalim Sfântul Chiril, care a păstorit Biserica creştină din Oraşul Sfânt de la anul 350 până la moarte, întâmplată în anul 386.

Chiril era născut în anul 315, dintr-o familie creştină. În tinereţe a simpatizat cu arianii, dar foarte curând s-a despărţit de ei şi s-a dat de partea semiarianilor; aceştia, în intenţia de a ajunge la o apropiere a celor două curente, propuneau expresia: Isus Cristos are o fire „asemănătoare” cu a Tatălui Ceresc, ceea ce în greceşte se exprimă cu termenii homoi-ousios; credinţa autentică afirmă însă că firea, natura, lui Cristos nu este „asemănătoare”, ci este „de aceeaşi fiinţă” cu Tatăl; în greceşte se spunea homo-ousios; formal, era vorba de adăugarea unui singur i, dar în realitate era în discuţie adevărul dacă Domnul nostru Isus Cristos este sau nu Dumnezeu adevărat. Chiril a părăsit şi tabăra semiariană şi a îmbrăţişat cu toată sinceritatea adevărul afirmat la Conciliul Ecumenic din Niceea: „Cred în Isus Cristos,… Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat… de o fiinţă cu Tatăl”. Pentru acest motiv a fost exilat de trei ori de către împăraţii Constantin şi Valens; 16 ani i-a petrecut în exil. Conciliul Ecumenic I din Constantinopol (381) a recunoscut legitimitatea episcopatului său. Şovăirile şi schimbările de atitudine ale lui Chiril au făcut ca sfinţenia lui să nu fie recunoscută în Occident decât foarte târziu. Sărbătoarea lui a fost instituită abia în anul 1882, iar Papa Leon al XIII-lea l-a declarat învăţător al Bisericii. Acest titlu i-a fost acordat pentru cele 24 de Cateheze, predici de învăţătură catehetică ce ne-au rămas de la el; probabil au fost ţinute la începutul episcopatului său pentru cei care se pregăteau să primească Botezul şi celelalte sfinte taine; de aceea, primele 19 cateheze cuprind o expunere largă a învăţăturii creştine, iar ultimele 5 sunt o explicare a primelor trei sacramente: Botezul, Mirul şi Sfânta Euharistie. Catehezele Sfântului Chiril, transcrise probabil după notele unui stenograf, ne dezvăluie atmosfera de seriozitate şi fervoare cu care creştinii de atunci practicau credinţa lor; ele au fost ţinute în cele trei sanctuare principale ale Ierusalimului, unde, după expresia Sfântului Chiril, învăţătura lui Cristos nu este numai ascultată, ci se vede şi se pipăie cu mâna.

Numele Chiril, şi toate celelalte nume asemănătoare: Chiriac, Chiru, Chira, Chiriţa, Chirina, Chiran, Cheralina, şi în formă modernă Ciril, au la origine numele grecesc dat Domnului nostru Isus Cristos, Kyrios; toate indică o persoană dăruită, încredinţată Domnului. După înţeles este sinonim cu Dominic=al Domnului. Sfinţii care au purtat numele de Chiril ne dovedesc convingător că atunci când ne lăsăm stăpâniţi de Domnul devenim regi ai iubirii de oameni, ai unei vieţi demne şi luminoase, regi ai păcii şi bucuriei adevărate.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

„Caută să reţii bine în memorie Simbolul credinţei (Crezul). El nu a fost făcut după capriciile oamenilor, ci este rezultatul alegerii celor mai importante puncte din Scriptură. Ele compun şi formează unica doctrină a credinţei. Şi aşa cum un grăunte de muştar, în toată micimea sa, conţine în germen toate rămurelele, la fel, Simbolul credinţei conţine, în scurtele sale formule, toată înalta doctrină ce se găseşte atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament”[1].

Destinul istoric al lui Ciril se datorează unui stenograf din Ierusalim, care, impresionat de predica sa, s-a decis să reconstituie învăţăturile sale pentru catecumeni. Catehezele lui Ciril au devenit celebre prin simplitatea care le făcea accesibile tuturor, pentru fidelitatea faţă de ortodoxie şi pentru suflul spiritual de care erau pătrunse.

Născut pentru a învăţa

Nu cunoaştem nimic despre tinereţea lui Ciril. S-a născut aproape de Ierusalim, probabil în anul 313, într-o familie creştină şi cu stare bună. Din cele ce transpar din scrierile sale, el trebuie să fi avut parte de o bună instruire literară şi de o serioasă formaţie creştină. Se pare că în tinereţe ar fi îmbrăţişat viaţa monastică, dar, chiar dacă nu a trăit într-o mănăstire, cu siguranţă, a practicat asceza trăind în sărăcie şi rămânând celib. Pentru virtuţile sale şi pentru pregătirea sa intelectuală, episcopul Maxim l-a hirotonit preot, pe la anul 345, şi l-a asociat la conducerea Bisericii, încredinţându-i în mod special misiunea de a predica. În această perioadă, Ciril a rostit celebrele Cateheze, trezind admiraţia în şi în afara Ierusalimului.

În acel timp, oraşul sfânt atrăgea devoţiunea tuturor creştinilor, în sfârşit, liberi de a vizita locurile pătimirii şi învierii lui Cristos. Mai înainte ca sfânta Elena să întreprindă cercetările sale, Ciril cunoştea deja cu exactitate amplasamentul acestor locuri.

Persecutat pentru credinţă

La moartea lui Maxim, a fost ales episcop şi recunoscut ca atare de mitropolitul său, Acaciu din Cezareea. Comunitatea din Ierusalim traversa o perioadă fericită şi sfântul Vasile, care a venit aici pentru a o vizita, a rămas profund edificat de aceasta. Totuşi, pacea nu a durat prea mult, deoarece Ciril nu voia să se supună lui Acaciu, episcop de Cezareea, care profesa arianismul, o doctrină ce nega divinitatea lui Cristos. Ca urmare a acestui fapt, el a revendicat independenţa episcopatului său faţă de scaunul mitropolitan al Cezareei, aducând ca argument faptul că Biserica din Ierusalim era de origine apostolică.

Acaciu nu a voit să ia în seamă acest argument şi, după ce l-a invitat, în zadar, să se prezinte la tribunalul său, l-a depus din funcţie şi, având susţinerea curţii imperiale, a mers la Ierusalim cu escortă militară şi a pus în act hotărârile sale, impunând aici un episcop arian. Ciril era acuzat că a delapidat bunurile Bisericii. Trezise stupoare o actriţă care a apărut la teatru cu o haină a cărei stofă fusese donată de împăratul Constantin predecesorului lui Ciril. Faptul a fost interpretat ca o gravă ofensă adusă memoriei donatorului. În realitate, în timpul unei foamete, episcopul vânduse unele bunuri pentru a veni în ajutorul celor săraci.

Era în anul 357, când Ciril a luat calea primului său exil, găsindu-şi refugiu mai întâi la Antiohia şi apoi la Tars. Aici, episcopul locului, Silvan, a fost foarte primitor şi i-a permis să-şi exercite ministerul în dieceza sa, folosindu-l, în principal, pentru darurile sale de predicator. La Conciliul din Seleucia, din 359, unde era prezent şi sfântul Ilariu din Poitiers, a fost reintegrat în funcţia sa şi s-a întors la Ierusalim. A rămas aici doar un singur an, deoarece, la Constantinopol, Acaciu a obţinut din nou condamnarea sa. Se pare că Ciril s-a refugiat de această dată la Meleţiu din Antio- hia, până la moartea împăratului Constanţiu, în anul 361. Acesta a fost cel de-al doilea exil.

Când Iulian Apostatul a acordat permisiunea tuturor episcopilor exilaţi de predecesorul său să se întoarcă la scaunele lor, Ierusalimul a avut din nou păstorul său legitim. Noul împărat, din dispreţ pentru creştini, a autorizat reconstruirea vechiului templu de la Ierusalim. Cu această ocazie se pare că s-au întâmplat cele relatate de istoricul păgân Ammiano Marcellino, în opera sa, Rerum gestarum: „În timp ce şeful (muncitorilor), Alipiu, asistat de guvernatorul provinciei, îi grăbea pe muncitori, înspăimântătoare globuri de foc ieşeau dinspre fundaţii, arzându-i pe muncitori şi făcând locul inaccesibil. Şi deoarece acest lucru părea să nu înceteze, muncitorii au părăsit locul şi lucrarea a fost ast-fel abandonată”. Eveniment întâmplător sau minune, cum l-au interpretat contemporanii? Fapt este că templul nu a mai fost reconstruit şi creştinii s-au simţit ocrotiţi de cer.

Dar un al treilea exil îl aştepta pe Ciril. Împăratul Valens, şi el arian, în anul 364, a decretat că toţi episcopii care au fost expulzaţi de la scaunele lor şi readmişi din ordinul lui Iulian Apostatul, trebuiau să reia calea exilului. De această dată, el a rămas departe de scaunul său episcopal până în anul 378.

Între timp, comunitatea creştină din Ierusalim traversa perioada sa cea mai tristă. Aici se găseau un mare număr de eretici, sosiţi din locuri în care episcopii se complăceau în erezia ariană. Oamenii Bisericii, aleşi fără nici un criteriu, scandalizau prin obiceiurile lor decăzute şi prin delapidarea bunurilor bisericeşti fără nici un scrupul. Când sfântul Grigore de Nyssa a fost însărcinat să viziteze această comunitate, a rămas îngrozit: niciodată nu şi-a imaginat că scaunul primei comunităţi creştine ar fi putut să compromită atât de mult cuvântul evangheliei.

În anul 378, el a scris: „Aici nu există viciu care să nu atingă cu neruşinare culmea: perversitatea, adulterul, furtul, idolatria, crima premeditată, calomnia, omuciderea; pe scurt, toate crimele s-au adunat aici şi s-au răspândit cu înverşunată încăpăţânare”[2].

Bun păstor şi învăţător

Acesta a fost terenul pe care l-a regăsit Ciril la întoarcerea sa. Şi asta nu era totul. În comunitate erau puternice diviziuni şi însuşi Ciril primea contestaţii energice. Dar el, refuzând să folosească aceleaşi metode ale adversarilor săi, îi plăcea să repete că „eroarea are multe forme, în timp ce adevărul are un singur chip”. Şi a trebuit să pună în act toată abilitatea sa diplomatică pentru a nu trăda caritatea. Opera de reconstrucţie a fost lungă şi obositoare, dar merita oboseala.

Când a luat parte la Conciliul din Constantinopol, din 381, părinţii, în scrisoarea adresată papei Damasus, au dat despre el această frumoasă mărturie: „Vă facem cunoscut că episcopul Bisericii din Ierusalim, mama tuturor Bisericilor, este cel vrednic de cinste şi iubit de Dumnezeu, Ciril, cel care a fost hirotonit în mod canonic de episcopii din provincia sa şi a purtat în numeroase locuri lupte împotriva arienilor”. Aceasta era o recunoaştere pe deplin meritată. Credinţa sa dreaptă nu putea fi pusă în dubiu. El, prezentând Crezul, spunea credincioşilor: „În însuşirea şi profesarea credinţei, îmbrăţişează şi reţine numai ceea ce acum îţi este propus de Biserică şi este garantat de Sfânta Scriptură. Dar nu toţi sunt în măsură să citească Scripturile. Unii sunt împiedicaţi în aceasta de propria incapacitate, alţii, de diferite ocupaţii. Iată de ce, pentru a înlătura daunele posibile pentru suflet din cauza ignoranţei, toată învăţătura credinţei noastre este sintetizată în câteva fraze. Te sfătuiesc să porţi cu tine această cre-dinţă, ca hrană pentru drum în toate zilele vieţii tale, şi să nu mai primeşti altă învăţătură în afară de ea”[3].

În lunga şi dureroasa experienţă a aprinselor controverse teologice ale timpului său, a înţeles că adevărul devine orb de un ochi când cel ce îl exprimă este lipsit de iubire. De aceea, dacă trebuia să fie exigent în apărarea doctrinei, ştia să fie, totuşi, indulgent faţă de cei care greşeau, chiar şi atunci când aceştia se arătau încă indecişi: „Eu te primesc chiar dacă nu ai venit cu bune intenţii; eu am încrederea că te vei salva. Poate nu ştii bine unde ai venit şi în ce plasă ai intrat. Tu ai căzut în plasa Bisericii. Lasă-te prins în ea şi nu pleca mai departe. Isus te prinde în undiţă nu pentru a te ucide, ci pentru a-ţi da viaţa după ce te va fi lăsat să mori. Te lasă să mori pentru a te învia. Ai auzit cu siguranţă ceea ce el le-a spus apostolilor: «Morţi pentru păcat, dar vii pentru dreptate». Mori, deci, pentru păcatele tale şi trăieşte pentru dreptate; şi fă asta deja de astăzi!”[4]

Catehezele sale cele mai frumoase sunt, fără îndoială, acelea privitoare la sacramentele iniţierii creştine. Câteva scurte citate: „Botezaţi în Cristos şi îmbrăcaţi cu Cristos, aţi primit o natură asemănătoare aceleia a Fiului lui Dumnezeu”; „Şi vouă, după ce aţi fost cufundaţi în apele sacre (ale Botezului), vi s-a dat crisma, adică Duhul Sfânt”; „În semnul pâinii ţi s-a dat trupul şi în semnul vinului ţi s-a dat sângele, deoarece, primind trupul şi sângele lui Cristos, tu devii una cu trupul şi sângele lui Cristos. Primind în noi trupul şi sângele, ne transformăm în cristofori, adică în purtători de Cristos”.

Ciril nu era un speculativ şi nu se simţea atras de studiul filozofilor greceşti; unicul său izvor de lumină era Sfânta Scriptură şi tradiţia sănătoasă. A fost, în schimb, un bun păstor, capabil de a învăţa cu înţelepciune şi de a conduce cu prudenţă. A murit în anul 386, după ce a reconstruit din temelie comunitatea creştină din Ierusalim. Astăzi, el este cinstit şi în Occident, ca învăţător al Bisericii.

Note:
[1] PG 33.
[2] Cit în P Manns, I santi, I, Jaca Book, Milano 1989, 182.
[3] PG 33.
[4] Cit. în P. Manns, I santi, I, 183.

Sursa: "Martiri şi sfinţi din calendarul roman", Editura Sapientia, Enrico Pepe, trad. pr. Ioan Bişog

Sfantul Chiril (315-386), episcop al Ierusalimului, incepand cu anul 348. Parintii sai au fost crestini si s-au straduit sa-i dea o educatie sanatoasa si aleasa. A fost hirotonit diacon de catre Macarie al Ierusalimului, iar preot de episcopul Maxim II. Episcop a fost facut de Acaciu, episcop arian si mitropolit al Cezareei Palestinei, in anul 348. In legatura cu numirea lui de episcop exista oarecare semne de intrebare. Istoricul Sozomen ne informeaza ca Acaciu, episcop arian, si Patrofil, episcop semiarian, l-au izgonit pe Maxim de pe scaunul episcopal numindu-l in locul lui pe Chiril. Acest lucru ridica intrebarea: cum puteau un episcop arian si unul semiarian sa numeasca un episcop daca acesta nu impartasea doctrina lor eretica sau cel putin unele pareri sau opinii ale lor?

Se stie ca in realitate Chiril nu se bucura de cinstire unanima in sanul membrilor marcanti ai Bisericii si a trebuit ca un sinod al Bisericii sa intervina pentru a clarifica situatia. Astfel sinodul de la Constantinopol din 383, intr-o scrisoare pastrata de Teodoret, precizeaza „Noi recunoastem ca episcop al Bisericii-Mame a tuturor Bisericilor, al Bisericii din Ierusalim, pe prea venerabilul si prea-evlaviosul Chiril, cel iubit de Dumnezeu si care a fost ales odinioara in chip canonic de catre cei din provincie si care in diferite imprejurari a luptat contra arienilor”. Dupa numirea pe scaunul episcopal al Ierusalimului a izbucnit un conflict deschis pentru suprematie intre Acaciu si Chiril, acesta din urma pretinzand primatul deoarece scaunul de la Ierusalim era apostolic. Cearta a dus in cele din urma la exilarea de trei ori a lui Chiril.

Prima data a fost depus de un sinod de la Ierusalim din 357, iar el se refugiaza la Tars. Este repus in treapta in anul urmator de sinodul de la Seleucia, pentru ca dupa doi ani Acaciu sa-l exileze din nou. Revine pe scaun in 362, cand Iulian se urca pe tronul imperial. Este din nou trimis in exil de imparatul Valens, pentru o perioada mai indelungata, revenind dupa moartea acestuia in 378. Exilurile lui Chiril si vestile neclare care il priveau determina sinodul de la Antiohia din 379 sa-l trimita pe Sf. Grigorie de Nyssa sa cerceteze situatia la fata locului. Acesta aduce vestea ca, desi viata Bisericii de la Ierusalim era corupta din punct de vedere moral si scindata in factiuni, credinta ei era sanatoasa. Chiril participa la sinodul II ecumenic de la Constantinopol din 381, cand, pentru a-si dovedi ortodoxia credintei, intrucat el criticase termenul de homoousion ca fiind conceput de oameni, i se cere sa-si dovedeasca ortodoxia credintei. Astfel Chiril recita simbolul de credinta al Bisericii din Ierusalim care continea acest termen.

Se stinge din viata in anul 386.

Sursa: Crestin-Ortodox.ro