Calendar Romano-Catolic - 18 mai 2021

[altmariustotal catolic]

Sf. Ioan I

• Papă, martir
• ??-526
• d.: la 18 mai 526, Ravenna, Italia
• 18 mai (latin)
• 

Teodoric cel Mare este un rege ostrogot, care, după ce a dus lupte cu împăratul de Constantinopol, Zenon, şi cu alţi regi, a întemeiat un mare imperiu care cuprindea Italia, Sicilia şi Dalmaţia, având capitala la Ravena, în Italia; el personal şi o mare parte dintre ostrogoţi erau ariani; papa de la Roma se afla în teritoriul stăpânit de el. Despre Teodoric, în cartea “Judecata Universală”, G. Papini spune următoarele prin gura îngerului judecător: “Multe şi mari sunt greşelile tale ca om şi ca rege: setea de pământ şi de sânge, îngăduinţa peste măsură pentru sălbăticia şi lăcomia supuşilor tăi, desfrâul şi minciuna…”. La acestea, Teodoric răspunde: “Eram în fruntea uneia dintre acele turme de înfometaţi nomazi şi toată autoritatea mea de conducător şi rege nu putea să-i schimbe dintr-o dată într-un cor de cântăreţi de psalmi şi umili închinători… Romani redeşteptaţi la viaţă şi goţi înnobilaţi ar fi trebuit să se contopească într-un popor unic şi puternic, capabil să redea Italiei locul cel dintâi pe acest pământ. Nu a fost numai vina mea, dacă acest vis a rămas doar vis”.

Amintirea Sfântului Papă Ioan I este strâns legată de drama social-politică a lui Teodoric. De loc din Toscana, el a ajuns pe scaunul Sfântului Petru după Papa Ormisda, la 15 august 523. Unii cercetători îl identifică cu Ioan diaconul, autorul scrisorii Epistola ad Senarium, scrisoare importantă pentru istoria rânduielii slujbei de botez, deoarece este poate unicul document în care se aminteşte tradiţia Bisericii Romane de a ridica şi a consacra în Sâmbăta Mare şapte altare şi de a turna în potir un amestec de lapte şi miere. Ioan diaconul este recunoscut şi ca autor al cărţii De fide catholica – Despre credinţa catolică.

Când Ioan ajunge Papă, abia trecuseră cinci ani de când Papa Ormisda şi împăratul Iustin, unchiul lui Justinian, făcuseră să înceteze ruptura dintre Roma şi Constantinopol, ruptură produsă în 484 prin declaraţia Henaticon a împăratului Zenon, care încerca un compromis între catolici şi monofiziţi. Voind să stăvilească întărirea puterii goţilor, care erau ariani, la sfârşitul anului 524, Iustin dă un decret prin care ordonă închiderea bisericilor ariane din Constantinopol şi excluderea arianilor din orice funcţie civilă sau militară. Teodoric îl constrânge pe Papa Ioan să meargă la Constantinopol şi să-i ceară împăratului revocarea decretului. Papa se duce în oraşul de pe malul Bosforului şi este primit cu onoruri excepţionale: 15.000 de oameni cu lumânări aprinse şi cruci în mâini îi ies în întâmpinare; prezidează slujbele solemne de sărbătorile Naşterii Domnului şi ale Paştelui şi peste tot i se acordă o cinste deosebită.

Justin este de acord să restituie arianilor bisericile pe care le închisese, dar insistă să fie lipsiţi de orice drepturi arianii ce s-au convertit la catolicism şi acum voiau să redevină ariani. Această restricţie l-a înfuriat pe Teodoric atât de mult, încât, chiar înainte de a se înapoia papa, el a ordonat executarea lui Boetius şi a lui Simacus, unul om politic şi filozof, celălalt senator, amândoi susţinători cunoscuţi ai catolicismului. Când Ioan I se întoarce, este prins şi aruncat în închisoarea din Ravena, unde moare la 18 mai 526, în urma torturilor la care a fost supus.

Amintirea acestor fapte, amestec de credinţă şi fanatism, politică şi religie, ură şi eroism, ne arată greutăţile prin care trebuie să treacă Biserica lui Cristos; în toate, ea este susţinută nu de sabie şi legi omeneşti, ci de cei care acceptă să poarte împreună cu învăţătorul Crucea unei vieţi sfinte, a mărturisirii adevărului, a acceptării suferinţelor şi a morţii. Sfântul Papa Ioan I a răspuns acestei chemări.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

“Victimă a lui Cristos, prin domiciliu forţat, a întărit, prin mărturia martiriului, slujirea sa apostolică”[1].

Ioan era originar din Toscana, dar s-a mutat la Roma, devenind diacon al acestei Biserici şi câştigându-şi respectul clerului şi al poporului care l-a ales papă după moartea lui Hormisdas, în 523.

Păstorul

A fost în oficiu doar treizeci de luni, dar a dat un mare impuls vieţii creştine, restaurând biserici şi cimitire, promovând cântul sacru şi reforma liturgică, ce va fi dusă apoi la capăt de marele papă Grigore; el a fixat data celebrării Paştelui într-un mod preluat de multe Biserici încă şi astăzi, şi a introdus era creştină, începând numărarea anilor nu de la întemeierea Romei, ci de la naşterea lui Cristos. El a reunit diferite concilii în Franţa şi în Africa. Un papă, deci, care îşi cunoştea misiunea.

Cu puţin timp înainte de alegerea sa, încetase separarea existentă atunci de Biserica de la Constantinopol, şi prin meritul împăratului Iustinian August. În Occident, până în acel moment, domnea pacea, deoarece Teodoric, rege al ostrogoţilor, s-a impus ca împărat, obţinând recunoaşterea ca rege al Italiei şi exarh al imperiului. De la Ravenna, el controla mare parte din Occident, cu dorinţa secretă de a deveni stăpân absolut, cu sprijinul temuţilor săi goţi, răspândiţi în multe locuri şi aproape toţi de credinţă ariană.

Faţă de catolici s-a arătat întotdeauna plin de respect: admira civilizaţia romană şi dorea să o transmită şi alor săi, pentru a face un singur popor cu cei învinşi. În acest scop, chemase la curtea sa personaje ilustre ca Boeţiu, Simachus şi Casiodor. L-a vizitat, la Roma, pe papa Hormisdas, oprindu-se în rugăciune la mormântul sfântului Petru “ca un catolic”, oferind daruri pentru restaurarea de biserici şi monumente. Populaţia capitalei a avut impresia că el a adus Roma la strălucirea cezarilor şi a răspuns prin mari manifestări de bucurie.

Teodoric a dat sprijinul său episcopului Romei şi catolicilor pentru a-i avea de partea sa, dar când împăratul Iustinian August s-a străduit să-l împace pe patriarhul său şi pe ceilalţi episcopi ai Orientului cu Roma, a devenit extrem de bănuitor, temându-se că uneltesc împotriva lui.

Martirul

Temerile sale au devenit certitudine când împăratul a emis un edict prin care obliga toţi arianii să restituie bisericile şi să se convertească la catolicism, văzând în aceasta o lovitură necinstită împotriva goţilor ariani. Au început atunci răzbunările. Numai pentru că a avut corespondenţă epistolară cu împăratul, Teodoric l-a trimis la moarte, pentru înaltă trădare, pe consulul Albino din Roma; acelaşi lucru l-a făcut cu Boeţiu, care îl apărase pe prietenul său, şi cu socrul său, Simachus, capul Senatului roman, şi cu învăţatul Casiodor. Teodoric, care până în acel moment apărea în faţa tuturor ca un om politic cu vederi largi şi cu un guvern înţelept, a devenit, aproape dintr-o dată, un tiran periculos.

L-a convocat la Ravenna pe papa Ioan şi a constituit o comisie formată din papa, din episcopul Ravennei şi din patru iluştri senatori. Ei au fost trimişi la Bizanţ pentru a obţine de la împărat revocarea decretului împotriva arianilor, restituirea bisericilor care fuseseră luate şi întoarcerea arianilor convertiţi la credinţa lor dinainte. Înainte de a pleca, papa a spus clar că în conştiinţă nu putea cere ca cei ce se convertiseră să se reîntoarcă la arianism, deoarece era vorba despre o erezie, dar ordinul ameninţătorului Teodoric nu admitea replici. Regele ostrogot se gândea că, datorită prestigiului papei şi cu teama pe care el credea că o va putea transmite împăratului, va obţine, aşa cum s-a întâmplat în trecut, ceea ce voia. Dar timpurile se schimbaseră.

La Constantinopol, papa a fost primit cu mari onoruri, “aşa cum I se cuvenea sfântului Petru”, atât de împărat, cât şi de patriarh. I s-a oferit privilegiul de a celebra solemn Crăciunul în biserica “Sfânta Sofia”. La Paşti, apoi, în timpul liturgiei, împăratul a voit să fie din nou încoronat de el. Niciodată nu mai fusese o asemenea idilă între vechea şi noua Romă. Papa şi însoţitorii săi au vorbit evident despre scopul misiunii lor şi împăratul a promis că va restitui bisericile arianilor care nu înţelegeau să se convertească, dar nimic mai mult.

Teodoric s-a considerat înşelat şi, când grupul s-a întors în Italia, toţi membrii săi au fost arestaţi şi închişi. Papa a murit, după câteva luni, în mai 526. Funeraliile sale au fost un triumf, prin afluxul de credincioşi şi, după patru ani, trupul său a fost dus la Roma şi îngropat în porticul “Sfântul Petru”, iar deasupra i-a rămas o inscripţie poetică ce-l pomenea ca “victimă pentru Cristos”, simbol al tuturor acelora care s-au jertfit întru apărarea credinţei evanghelice şi a libertăţii Bisericii.

Nota:
Cit. în G. Pettinato, I santi canonizzati del giorno, V Edizioni Segno, Udine 1991, 251.

Sursa: "Martiri şi sfinţi din calendarul roman", Editura Sapientia, Enrico Pepe, trad. pr. Ioan Bişog