Calendar Romano-Catolic - 18 ianuarie 2020

[altmariustotal catolic]

Sf. Atanasie al Alexandriei

• Episcop, Doctor al Bisericii
• c.295-373
• n.: în c.295
• d.: la 2 mai 373, Alexandria, Egipt
• 2 mai (latin)
• 18 ianuarie, 2 mai (bizantin)

În galeria bogată a Părinţilor Bisericii, figura cea mai dramatică şi mai impresionantă rămâne sfântul Atanasie, născut în oraşul Alexandria din Egipt, în anul 295. Apărător îndârjit al dreptei credinţei în timpul crizei ariene, îndată după Conciliul Ecumenic din Niceea, a plătit rezistenţa sa eroică prin cinci perioade de exil, în care a fost trimis de împăraţii Constantin, Constans, Iulian şi Valens. Arie, un preot ieşit chiar din sânul Bisericii din Alexandria, tăgăduind adevărul că Fiul este de aceeaşi fiinţă cu Tatăl, ameninţa să lovească chiar în inima creştinismului: dacă Cristos nu este Fiul lui Dumnezeu, dacă nu este El însuşi Dumnezeu, ce înţeles mai are Răscumpărarea omenirii?

Într-o lume care, după cuvântul Sfântului Ieronim, pe neaşteptate s-a văzut că este ariană, rămânea în picioare un mare luptător: Atanasie. La vârsta de 33 de ani ajunge pe scaunul episcopal din Alexandria, unul dintre centrele însemnate ale acelui timp şi locul de naştere a ereziei ariane. Atanasie avea stofă de luptător şi, când era necesar să lupte cu adversarii săi, el era cel care pornea mai întâi la atac: „Îmi pare bine atunci când trebuie să mă apăr”, scrie el în „Apologia fugii”.

Avea curaj atât de mult că ar fi putut da şi altora, dar ştiind cine sunt adversarii săi (odată l-au acuzat că ar fi asasinat pe Episcopul Arseniu, care nu după mult timp a apărut viu şi sănătos) nu aştepta în casă ca ei să vină şi să pună mâna pe el, ci fugile sale uneori au fost adevărate lovituri de teatru, şi el însuşi le descrie cu multă vervă.

Ultimele două perioade de exil le-a petrecut în pustiu, alături de prietenii săi pustnici, care, deşi oarecum rupţi de structurile sociale şi biserceşti normale, se simţeau bine în compania unui Episcop autoritar şi intransigent ca Atanasie. Pentru aceşti pustnici, vijeliosul Episcop de Alexandria a scris o mare operă: „Istoria arianilor pentru monahi”; din ea ne-au rămas puţine pagini, dar suficiente pentru a ne da seama de temperamentul lui Atanasie. El ştia să vorbească cu oamenii care nu înţeleg figurile de stil şi pentru ei le spunea lucrurilor pe nume; înfrunta pe împărat atribuindu-i porecle lipsite de respect, lua în derândere pe adversari, dar vorbea cu multă căldură şi entuziasm despre adevărurile care-i săteau la inimă, pentru a feri pe credincioşii săi de mrejele profeţilor mincinoşi.

În numeroasele lui peregrinări forţate a ajuns şi în Apus, la Roma şi Treviri; aici a făcut să fie cunoscut monahismul egiptean, ca formă de viaţă organizată într-un mod original în mijlocul pustiului; drept exemplu viu a prezentat figura impunătoare a Sfântului Antonie, în celebra lucrare „Vita Antonii” – „Viaţa lui Antonie”, care de-a lungul veacurilor avea să atragă spre liniştea mănăstirilor nenumărate suflete însetate după adevărata pace şi desăvârşire a vieţii.

Atanasie aparţine familiei de nume şi prenume folosite de creştini pentru a le aminti adevăruri de temelie ale credinţei. Alăturând cuvintele: a=fără şi thanatos=moarte, rezultă cuvântul athanatos=fără de moarte, nemuritor. Acest nume a fost mai întâi dat lui Cristos, în cunoscuta invocaţie: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de Moarte”. Ulterior, a fost dat şi creştinilor la botez, amintindu-le legătura cu Cristos şi chemarea la viaţa veşnică; „Câţi în Cristos v-aţi botezat, în Cristos v-aţi îmbrăcat.”

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

„Pe lângă studiu şi o adevărată cunoaştere a Scripturilor, este nevoie de o viaţă corectă şi de un suflet curat, precum şi de virtuţi asemănătoare cu acelea ale lui Cristos, deoarece, trăind în virtute, intelectul poate să atingă şi să înţeleagă ceea ce doreşte, atât cât poate natura umană să înţeleagă despre Cuvântul lui Dumnezeu. În realitate, fără o minte curată şi o viaţă modelată după aceea a sfinţilor, nu se pot înţelege cuvintele sfinţilor… Astfel, cine vrea să înţeleagă gândirea teologilor, trebuie să-şi purifice şi să-şi spele sufletul prin însăşi viaţa sa şi să se apropie de sfinţi imitându-le faptele, pentru ca, uniţi cu ei prin conduita vieţi, să înţeleagă ceea ce Dumnezeu le-a revelat lor”[1].

Pentru Atanasiu, adevăratul teolog trebuie să fie un sfânt, altfel, îi va fi blocată înţelegerea adevăratei credinţei. Pentru aceasta, încă din tinereţe, el a unit studiul cu asceza, în contemplarea cuvântului în întruparea sa. Contactele sale cu Anton, părintele monahismului, nu încetau să-l uimească, deoarece constata că acest sărman monah înţelegea adevărul credinţei mult mai bine decât atâţia alţi oameni cufundaţi în studiu, în Biblioteca din Alexandria.

Atanasiu a trăit într-o perioadă istorică foarte agitată pentru Biserică. Aceasta, abia ieşită din perioada persecuţiilor, se confrunta cu două probleme: raporturile cu autoritatea imperială şi formularea adevăratei doctrine în interiorul culturii greco-romane. Două probleme care, dacă nu ar fi fost bine rezolvate, puteau semna chiar degenerarea şi sfârşitul creştinismului.

Constantin dăduse libertate credinţei, dar, trebuind să păstreze pacea între supuşi, în calitate de conducător suprem al societăţii imperiale, continua să o facă şi pe „pontiful suprem”, ca toţi ceilalţi împăraţi ai trecutului. Astfel, el era cel care convoca conciliile, depunea episcopi, sprijinea şi chiar impunea anumite doctrine. Cum putea fi precizat rolul său în interiorul unor limite juste? Şi care erau aceste limite juste conform creştinismului? O altă sarcină gravă privea viaţa internă a Bisericii sub aspectul formulării doctrinei trinitare. Cultura greacă, în care se mişca lumea mediteraneană, ajunsese la monoteism şi nu avea dificultăţi în a accepta un creştinism fiu al iudaismului, dar trecerea la credinţa în Dumnezeu unul şi întreit era un pas foarte mare. De aici, şi întrebarea: Cine erau, cu exactitate, Cristos şi Duhul Sfânt?

Arius dădea un răspuns simplu şi foarte pe înţeles pentru mentalitatea greacă, dar distrugea specificitatea creştinismului. Pentru el, Isus era un om pe care Dumnezeu l-a ridicat la demnitatea de Fiu al său pentru a face din el învăţătorul nostru: un om extraordinar, fără îndoială, ci totuşi, un simplu om. Şi dacă Isus era un om, nici Duhul Sfânt nu putea fi decât o creatură. Dumnezeu rămânea în măreţia sa solitară şi mintea umană nu trebuia să facă mari eforturi pentru a-l accepta. În acest context doctrinar, creştinul, inspirându-se din învăţăturile maestrului Isus, ajungea la mântuire prin propriile eforturi.

Atanasiu a ţinut cont de amândouă pericolele şi a luptat toată viaţa, chiar şi atunci când lumea întreagă părea să fi devenit în mod iremediabil ariană, dându-şi contribuţia determinantă pentru triumful adevăratei credinţe. Dar lupta i-a adus în viaţă foarte multe necazuri.

În vârtejul Alexandriei

Născut la Alexandria, în 295/296, dintr-o familie creştină, a primit, o dată cu credinţa, o bună formare literară. Cunoştea bine cultura greacă şi coptă, filozofia şi teologia, cum se învăţau în prestigiosul didascaleion al oraşului, cea mai prestigioasă şcoală a acelei metropole. Şi-a trăit copilăria şi adolescenţa în timpul persecuţiilor lui Diocleţian şi a admirat curajul martirilor. A asistat, de asemenea, şi la controversa aşa-zişilor lapsi, creştini care, în persecuţii, nu au avut curajul de a înfrunta moartea şi, în timp de pace, cereau să fie readmişi la comuniunea eclezială.

Cei mai duri episcopi, cum era şi Meleţiu din Licopoli, s-au opus, dând astfel origine Partidului Meleţianilor. În tinereţe, Atanasiu l-a cunoscut pe Anton şi a stabilit cu el o prietenie spirituală profundă. Nu ştim dacă a petrecut o perioadă în pustiu, dar, cu siguranţă, a preluat valorile carismei antoniene şi a căutat să le întrupeze în viaţa cotidiană, trăind ca un ascet.

Când a apărut erezia ariană, el era deja diacon pe lângă episcopul Alexandru, pe care l-a însoţit la Conciliul din Niceea, în anul 325. O experienţă de neuitat, unde părinţii au putut exprima în mod clar şi liber ceea ce Duhul voia să spună Bisericii, proclamând că Fiul este „consubstanţial cu Tatăl”. Împăratul a ştiut să stea la locul său, limitându-se să respecte şi să facă respectate deciziile conciliare. Arius nu a voit însă să se supună şi a fost exclus din comuniunea eclezială. Atanasiu era cunoscut şi apreciat de mulţi episcopi, deşi era doar simplu diacon. El se impunea deja prin doctrina şi sfinţenia vieţii.

După trei ani, după moartea lui Alexandru, a fost aclamat ca succesor şi episcopii s-au grăbit să-l consacre, aprobând alegerea, recunoscând că el era „un autentic creştin, un ascet, un adevărat episcop”.

Mereu în pericol

După alegerea sa, Atanasiu s-a dus în vizită pastorală în Tebaida, între călugării sfântului Pahomiu. Era importantă întărirea unităţii cu călugării, deoarece influenţa lor asupra poporului era foarte mare şi fidelitatea faţă de credinţa nicenă putea fi determinantă pentru soarta Bisericilor, fără să spună că inima sa bătea foarte tare pentru lumea asceţilor. Şi apoi toţi ştiau de prietenia sa faţă de Pahomiu, care însă a mers şi s-a ascuns, de teamă ca nu cumva prietenul său să-l sfinţească preot şi să-l introducă în minister. Atanasiu l-a înţeles şi i-a iertat această fugă.

În timp ce vizita acel imens teritoriu în jurul Asuanului, meleţianii, conduşi de un oarecare Ioan Arcaf, l-au acuzat la împărat că a fost consacrat episcop prea tânăr, că a impus dări nedrepte creştinilor, că a strivit potirul sfânt al unui episcop meleţian şi – lucru nemaiauzit – că a complotat împotriva vieţii împăratului. Nu i-a fost greu să se apere de aceste acuze false. Spre sfârşitul anului 332, o nouă acuză infamă: cum că el l-ar fi masacrat pe episcopul Arseniu de Ipsele. Şi de această dată, insulta duşmanilor a fost mare. Atanasiu îi avea de partea sa pe călugări, şi Arseniu, ascuns într-o mănăstire, a compărut teafăr şi nevătămat în faţa tribunalului.

Dar pe lângă meleţiani, şi arienii încercau să-i facă viaţa grea. Aceştia au obţinut ca Arius să subscrie unei formule de credinţă care putea să fie interpretată în sens ortodox, dar lipsită de cuvântul „consubstanţial”. Împăratul i-a cerut lui Atanasiu să-l readmită în Biserica sa, dar acesta a refuzat. Episcopii ariani şi meleţiani au făcut în aşa fel încât să fie convocat un conciliu la Tir, în anul 335. El a plecat, însoţit de un grup de cincizeci de episcopi egipteni cu toţii fideli faţă de Niceea, dar aceştia au fost excluşi de grupul conciliar care a decretat read- miterea lui Arius în comuniunea bisericească şi l-au condamnat pe Atanasiu. În timpul conciliului, el a fost insultat, scuipat şi constrâns să fugă în ascuns cu o plută, îndreptându-se spre Constantinopol pentru a vorbi direct cu Constantin.

Exilatul

În timpul unei plimbări cu calul, împăratul a ascultat raţiunile lui Atanasiu şi părea să le accepte, dar după abia o zi, a decretat exilul său la Treviri, în Galia (actual Trier, în Germania). Era primul exil. Acesta a durat doi ani şi Atanasiu a profitat de el pentru a face cunoscut în acel ţinut veninul ascuns în vicleana doctrină ariană şi admirabila experienţă a călugărilor din Egipt.

Între timp, la Alexandria, meleţianii îl puneau ca episcop pe Ioan Arcaf, care întâlnea o puternică opoziţie din partea catolicilor şi, puţin după aceea, a şi fost expulzat. După moartea sa, nimeni nu a îndrăznit să mai pună un alt episcop în scaunul de Alexandria, care îl recunoştea ca adevărat păstor doar pe Atanasiu. Acesta, de departe, susţinea comunitatea prin scrisorile sale, în timp ce sfântul Anton se grăbea să le citească împăratului, cerându-i acestuia să-i redea scaunul lui Atanasiu.

La moartea lui Constantin, în anul 337, Atanasiu, cu consensul împăraţilor din Occident şi din Orient, a putut să se întoarcă la Alexandria, primit cu mare solemnitate, şi în anul următor a celebrat un conciliu, unde a fost reafirmată credinţa de la Niceea şi episcopii egipteni au proclamat deplina încredere în patriarhul lor, informându-i despre aceasta pe papă şi pe ceilalţi episcopi. Arianii, însă, s-au răsculat, au ales un alt episcop, pe un oarecare Grigore din Capadocia, şi, în aclamaţia mulţimii, l-au înscăunat la Alexandria, cerând papei un conciliu general pentru a examina cazul lui Atanasiu.

Confuzia ajunsese la culme şi Atanasiu a considerat oportun să plece din oraşul său, refugiindu-se în mijlocul călugărilor. În zadar poliţia imperială a căutat să-i dea de urmă, deoarece călugării au ştiut să-l ascundă, mutându-l dintr-o parte într-alta. La invitaţia papei de atunci, Iuliu I, Atanasiu s-a dus la Roma pentru a lua parte la conciliul convocat de acest pontif, în timp ce arianii, care îl solicitaseră, l-au respins. Conciliul roman a recunoscut nevinovăţia lui Atanasiu, dar acesta nu se putea întoarce în scaunul său. Era cel de-al doilea exil.

Lunga şedere la Roma, din 339 până în 346, a fost – ca şi cea de la Treviri – importantă pentru întreaga Biserică, deoarece Atanasiu, cu prezenţa şi prin cuvântul său, făcea să crească în conştiinţa tuturor pericolul pe care îl reprezenta arianismul ce golea creştinismul de conţinutul său, reducându-l la o simplă doctrină umană; în acelaşi timp, el răspândea experienţa monahismului egiptean, atât a celui masculin, cât şi a celui feminin.

Credinţa lui Atanasiu

În prima dintre Scrisorile către Serapion, el scria: „Credinţa noastră este aceasta. Treimea sfântă şi perfectă este aceea distinctă în Tatăl şi în Fiul şi în Duhul Sfânt, şi nu are nimic străin sau adăugat din afară, nici nu rezultă constituită din Creator şi din realitatea creată, dar este în totalitatea ei putere cre-atoare şi forţă operativă. Una este natura sa, identică sieşi. Unul este principiul activ şi una este operaţiunea. De fapt, Tatăl împlineşte orice lucru prin intermediul Cuvântului, în Duhul Sfânt, şi, în acest mod, este menţinută intactă unitatea Sfintei Treimi. De aceea, în Biserică este vestit un singur Dumnezeu care este deasupra tuturor lucrurilor, care lucrează prin toate şi este în toate (cf. Ef 4,6). El este deasupra oricărui lucru ca Tată, ca principiu şi ca origine. El lucrează pentru toate, desigur, prin Cuvânt. În sfârşit, operează în toate lucrurile, în Duhul Sfânt. Este Treime nu numai prin nume sau prin simplul sunet verbal, ci prin adevărată subzistenţă. Aşa cum, de fapt, Tatăl este cel care este, aşa şi Cuvântul său este cel care este Dumnezeu peste toate. Şi nici Duhul Sfânt nu este inconsistent, dar există şi subzistă cu adevărat”[2]. Care este raportul dintre Dumnezeu unul şi întreit şi creaţie? Atanasiu răspunde la această întrebare la nr. 42 din Discurs către păgâni:

„După ce a făcut toate lucrurile prin Cuvântul veşnic şi a dat existenţă creaţiei, Dumnezeu Tatăl nu lasă în derivă ceea ce a făcut, nici nu abandonează creaţia unui impuls natural orb, care ar face ca totul să se piardă din nou în nimic. Dar, bun cum este, prin Cuvântul său, care este şi Dumnezeu, conduce şi susţine lumea întreagă, deoarece creaţia, luminată de călăuza sa, de providenţa sa şi din ordinul ei, poată să persiste în existenţă. Se poate spune că lumea devine părtaşă Cuvântului Tatălui, fiind susţinută de acesta şi neîncetând să existe. Acest lucru, desigur că s-ar putea întâmpla dacă nu ar fi fost conservată de Cuvânt, deoarece el este chipul Dumnezeului nevăzut, născut mai înainte de orice creatură (Col 1,15); deoarece prin el şi în el au consistenţă toate lucrurile, atât cele văzute, cât şi cele nevăzute, pentru că el este capul Bisericii, aşa cum în Sfintele Scripturi învaţă miniştrii adevărului”(cf. Col 1,16-18).

Între creaturi există una în care Dumnezeu vrea să strălucească într-un mod special: fiinţa umană. Atanasiu vede în ea chipul Cuvântului, desfigurat de păcat, pe care Fiul lui Dumnezeu vrea s-o restituie perfecţiunii sale originare, îndumnezeind fiinţa umană. Dar pentru a face acest lucru, Cuvântul trebuie să fie consubstanţial cu Tatăl.

„Dacă Cristos nu ar fi fost chipul substanţial al Tatălui, nu ar fi fost Dumnezeu decât, ca să zic aşa, prin participare, nu ar fi putut niciodată îndumnezei pe nimeni; pentru că el însuşi nu ar fi fost decât o fiinţă îndumnezeită. Cine are un lucru luat împrumut nu poate, de fapt, să facă parte altuia de el, întrucât ceea ce posedă nu este lucrul său, ci proprietatea donatorului, şi pomana pe care a primit-o nu serveşte decât să acopere lipsa goliciunii proprii”[3].

Între izgoniri şi triumf

În anul 343, la sugestia papei şi a altor episcopi occidentali, cei doi împăraţi au permis convocarea unui conciliu la Sardica (actuala Sofia), pentru a readuce pacea la Alexandria. Episcopii ariani nu voiau un conciliu decât dacă mai întâi era confirmată condamnarea lui Atanasiu. Pentru prezidarea acestui conciliu a fost numit episcopul Osio de Cordoba. Acesta, pro bono pacis, a promis că, în cazul în care Atanasiu va fi dovedit nevinovat, nu se va mai întoarce la scaunul său, dar îl va lua cu sine în Spania. În noaptea următoare, episcopii ariani au părăsit Sardica, lăsând un înscris în care reafirmau poziţiile lor.

Conciliul s-a ţinut totuşi, episcopul ce fusese instalat ilegitim la Alexandria a fost depus şi Atanasiu a fost invitat să se întoarcă. Împăratul Constanţiu, însă, nu i-a permis aceasta până în anul 346. Şi chiar atunci când a consimţit acest lucru, Atanasiu a rămas foarte prudent, şi numai după ce s-a consultat cu papa, a luat calea întoarcerii. A fost un adevărat triumf: la Antiohia, împăratul l-a primit cu toate onorurile, în Palestina, şaisprezece episcopi l-au sărbătorit printr-un sinod şi, la 21 octombrie 346, a ajuns la Alexandria care îl aştepta într-o atmosferă de mare sărbătoare.

Grigore Nazianzenul povesteşte că, la intrarea sa în oraş, l-au aşezat pe un cal în timp ce în faţa lui se aşterneau covoare multicolore şi se agitau ramuri; era „un fluviu de oameni, asemenea Nilului cu undele sale de aur, care a curs toată ziua” în jurul propriului păstor. Pacea se întorsese în marea metropolă; Atanasiu putea, de acum, să-şi dedice toate energiile pentru răspândirea evangheliei în vastul său teritoriu; atunci l-a primit pe sfântul Frumenţiu, apostol al Abisiniei, şi l-a consacrat episcop pentru întreaga regiune etiopică; şi mai bine de patru sute de episcopi i-au declarat fidelitatea lor.

Din nefericire, pacea nu a durat mult timp, deoarece, după moartea lui Con- stans, împăratul catolic, puterea a trecut în întregime în mâinile lui Constanţiu, care nu şi-a ascuns simpatia faţă de ariani. Au reînceput intrigile cu acuze pe lângă împărat şi pe lângă papa Liberiu. Papa i-a luat apărarea, dar Constanţiu a convocat un conciliu la Arles, în anul 352, şi l-a condamnat din nou.

În urma cererii papei, care nu a acceptat condamnarea, s-a făcut un nou conciliu, la Milano, dar şi aici Atanasiu a fost condamnat, şi sfântul Eusebiu de Vercelli, sfântul Dionisiu de Milano şi Lucifer de Cagliari au fost exilaţi. Mai târziu, împăratul, hotărât să aducă definitiv în imperiu triumful arianismului, i-a trimis în exil chiar şi pe papa Liberiu şi pe Ilariu din Poitiers.

Când trimişii imperiali au ajuns la Alexandria pentru a-l elimina şi pe Atana- siu, nu au reuşit să-l găsească. În acest al treilea exil, care a ţinut din anul 356 până în 362, el a trebuit să se mute continuu dintr-un loc într-altul, dar nimeni dintre fiii săi nu l-a trădat, aşa încât el putea să întărească pretutindeni credinţa, prin cuvânt şi scris, şi şi-a făcut auzit glasul într-o lume care, cum spune sfântul Ieronim, părea să fi devenit cu totul ariană. În această perioadă, a scris diferite lucrări, printre care şi celebra Viaţă a sfântului Anton.

În anul 360, Constanţiu a murit şi succesorul său, Iulian, devenit apoi Apostatul, a permis tuturor episcopilor exilaţi să se întoarcă la scaunele lor. Atanasiu a revenit la Alexandria, în 362, şi, împreună cu Eusebiu de Vercelli, Lucifer de Cagliari şi circa cincizeci de episcopi veniţi din Arabia, din Libia şi din Egipt, a reafirmat credinţa nicenă şi a pregătit un plan de reinstaurare a păcii în Biserici, înainte de toate, în cele din Orient.

Opera sa de pacificare nu a fost pe placul lui Iulian, care se gândea să readucă imperiul la strălucirea sa antică, restaurând păgânismul, şi pentru aceasta, încă de două ori, Atanasiu a trebuit să ia calea exilului. Împăratul a scris prefectului din Egipt: „Pe toţi zeii, nu există lucru mai plăcut făcut de tine decât să văd şi să aud că l-ai izgonit dintre hotarele Egiptului pe Atanasiu, acest infam care a îndrăznit să boteze sub guvernarea mea femei renumite, de origine greacă! Să fie izgonit!”

Cuceritor al inimilor

Iulian avea dreptate, deoarece Atanasiu nu numai că a botezat femei din înalta aristocraţie, dar continua să cucerească pentru creştinism şi pentru viaţa ascetică foarte multe persoane. El însuşi, în Istoria arianilor povestită călugărilor, scrisese: „Câte femei la vârsta măritişului, deja pregătite şi hotărâte pentru căsătorie, au rămas fecioare pentru Cristos! Câţi tineri, văzând exemplul lor, au îmbrăţişat viaţa monastică! Câţi părinţi şi-au convins fiii, şi câţi fii şi-au convins părinţii să nu abandoneze ascetica creştină! Multe au fost femeile care şi-au convins soţii şi soţi care şi-au convins propriile soţii să se dăruiască rugăciunii după porunca Apostolului. Şi câte văduve, câţi orfani, care trăiseră în foame şi goliciune, au fost îmbrăcaţi şi săturaţi de iubirea vie a poporului!”

În anul 363, Iulian murea şi Atanasiu se întorcea din nou. Noul împărat, Iovian, un catolic sincer, i-a ceruit să aducă pacea în Biserica din Antiohia, dar acest lucru nu l-a reuşit. Iovian, însă, a murit foarte curând şi succesorul său, Valens, a reluat trista politică religioasă a lui Constanţiu, şi Atanasiu din proprie iniţiativă a plecat din oraşul său. S-au produs însă grave tulburări şi împăratul a fost constrâns să-l recheme.

Nobila fibră de luptător era de acum pe sfârşite; episcopul, care ştia că putea să conducă dieceza chiar şi din exil, era în scaunul său, iubit de ai săi şi respectat de duşmani. El putea astfel să-şi dedice ultimii ani ai vieţii grijii directe pentru turma sa, să scrie cărţi şi scrisori şi să fie atent la sfaturile papei Damasus şi a altor confraţi întru episcopat, între care el se bucura de mare stimă. Sfântul Vasile, care îşi începea ministerul episcopal, l-a considerat unic în capacitatea de dialog cu toţi, deoarece nu exista nimeni asemenea lui, care „avea grija tuturor Bisericilor”.

A murit la 2 mai 373. A fost numit de sfântul Vasile „suflet mare şi apostolic”.

Note:
1 Atanasiu de Alexandria, Întruparea Cuvântului, nr. 57.
2 Atanasiu de Alexandria, Scrisori către Serapion, nr. 28.
3 Atanasiu de Alexandria, De synodis, 51.

Sursa: "Martiri şi sfinţi din calendarul roman", Editura Sapientia, Enrico Pepe, trad. pr. Ioan Bişog

Sf. Chiril al Alexandriei

• Episcop, Doctor al Bisericii
• c.376-444
• n.: în c.376, Alexandria, Egipt
• d.: în 444, Alexandria, Egipt
• 27 iunie (latin)
• 18 ianuarie (bizantin)
• 

Sfântul Chiril, născut în anul 370, a condus cu fermitate şi înţelepciune Biserica din Egipt între 412 şi 444, anul morţii sale, participând în acelaşi timp, prin lupta lui pentru dreapta credinţă, la una dintre perioadele cele mai grele ale întregii Biserici din Răsărit. Această fermitate în slujba păstrării învăţăturii creştine, şi curajul dovedit în apărarea adevărului catolic, arată sfinţenia marelui Episcop de Alexandria, sfinţenie care, cel puţin în Occident, a fost recunoscută destul de târziu: abia sub pontificatul Papei Leon al XIII-lea (1878-1903), cultul său a fost extins în întreaga Biserică din Occident, şi i s-a dat titlul de „învăţător al Bisericii”.

Pentru apărarea dreptei credinţe împotriva erorilor lui Nestorie, Episcop de Constantinopol, Sfântul Chiril s-a pus în primejdia de a fi trimis în exil, şi pentru câteva luni a suportat umilinţa închisorii. „Noi, scria el, pentru credinţa lui Cristos, suntem gata să suferim orice: lanţuri, închisoare, lipsa de cele necesare vieţii şi chiar moartea.” La Conciliul Ecumenic din Efes, unde Chiril a adus o contribuţie foarte însemnată, a fost condamnat Nestorie, care provocase o adevărată furtună în sânul Bisericii, punând în discuţie maternitatea divină a Fecioarei Maria.

Este un titlu de glorie pentru Episcopul din Alexandria că a elaborat în această ocazie o teologie autentică şi limpede a Întrupării Domnului: „Este în afară de orice îndoială că Emanuel are două firi: firea dumnezeiască şi firea omenească. Totuşi Isus este o singură fiinţă: Fiul unic al lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat şi totodată om adevărat: nu un om îndumnezeit, asemenea acelora care devin părtaşi ai naturii divine prin har, ci Dumnezeu adevărat care pentru mântuirea noastră a îmbrăcat firea omenească.” De o deosebită însemnătate este cea de a patra omilie, dintre cele şapte rostite în timpul Conciliului din Efes, celebra „Sermo in laudem Deiparae” – „Lauda Născătoarei de Dumnezeu”. Este un model strălucit de predică mariană, în care Chiril preamăreşte măreţia divină a misiunii Preacuratei Fecioare Maria, Adevărată Maică a lui Dumnezeu, prin partea pe care a avut-o în conceperea şi naşterea umanităţii Cuvântului Întrupat.

Teolog cu mare putere de pătrundere, orator strălucit, Sfântul Chiril a fost în acelaşi timp şi un păstor de suflete vigilent şi plin de dragoste. Afară de tratatele exclusiv doctrinare, de la el ne-au rămas 156 de „Omilii asupra Evangheliei Sfântului Luca”, cu un caracter pastoral şi practic, şi cele mai cunoscute „Scrisori Pastorale”, cuprinzând 29 de omilii pascale. Potrivit obiceiului de atunci, data Paştelui era anunţată de către Episcopul locului printr-o scrisoare pastorală în care se făcea o prezentare a învăţăturii credinţei şi se dădeau îndrumări de viaţă practică, în raport cu împrejurările concrete ale vieţii bisericeşti. Sfântul Chiril subliniază adevărul că Cristos înviat, biruitor al morţii, Dumnezeu adevărat, este Fiul adevărat al Preacuratei Fecioare Maria şi bucuria învierii aduce o nouă expresie de recunoştinţă şi cinste faţă de Mama Celui Înviat. Aşezată pe această temelie, viaţa creştină se află pe drumul adevărat, firesc.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

„Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut trup… aşa încât, de acum înainte, nu mai este doar Dumnezeu, dar şi om asemenea nouă, pentru că s-a unit cu natura noastră. Pentru aceasta Emanuel are cu siguranţă două naturi: cea divină şi cea umană. Totuşi,Domnul Isus Cristos este unul, unicul şi adevăratul Fiu natural al lui Dumnezeu, în acelaşi timp, Dumnezeu şi om; nu un om îndumnezeit, asemenea acelora care, prin har, au fost făcuţi părtaşi ai naturii divine, ci Dumnezeu adevărat”[1].

În perioada în care Bisericile creştine căutau să găsească o terminologie comună pentru a exprima cu claritate doctrina trinitară, Ciril a avut, fără îndoială, contribuţia sa. Raportându-se, fără îndoială, la învăţătura sfântului Atanasiu, el i-a apărat doctrina, chiar dacă cu metode nu întotdeauna împărtăşite de sensibilitatea modernă.

În general, în trecut, când se scriau vieţile sfinţilor, pentru a pune în lumină planul lui Dumnezeu cu privire la ei, se omiteau din viaţa lor limitele şi necorespunderile. Astăzi, s-a descoperit că a arăta adevăratul chip al sfântului, cu luminile şi umbrele sale, adesea datorate culturii timpului, în afară de faptul că se urmează linia Noul Testament, care nu a trecut cu vederea defectele chiar şi ale apostolilor, îl face pe sfânt mai atractiv, deoarece este mai aproape de condiţia reală a omului. Ciril, în timpul vieţii sale, a experimentat de toate. Cu umorul tipic al englezilor, Newman a scris că episcopul alexandrin „nu ar fi fost de acord ca sfinţenia sa să fie judecată în baza acţiunilor sale”. Şi totuşi, a fost recunoscut sfânt mai întâi de poporul său şi apoi de toată Biserica, până la a-şi câştiga şi în Occident titlul de părinte şi învăţător al Bisericii, nu atât pentru virtuţile care nu-i lipseau, dar, mai ales, pentru că a trăit în umbra sfinţeniei lui Atanasiu, profesând cu fidelitate adevărata credinţă şi scriind atâtea cărţi pline de înţelepciune.

Născut pentru a lupta

S-a născut la Thedosiou, probabil actuala Mahalla el Kobra, pe la anul 378, dintr-o familie ce se bucura de prestigiu în comunitatea creştină din Alexandria. Unchiul său era patriarh al acelei Biserici. În tinereţe, se pare că a trăit o perioadă de formare pe lângă călugării de la Nitria, unde a fost instruit în Sfintele Scripturi şi îndrumat în viaţa ascetică. Inteligenţa pe care o arăta, cultura pe care o dobândise şi fidelitatea faţă de asceză făceau din el un om preţios pentru Biserica din Alexandria. Foarte curând, unchiul său l-a scos din mănăstire şi a făcut din el mâna sa dreaptă. Deja în întâlnirea de la Calcedon, el era alături de unchiul său, care îl declara depus pe sfântul Ioan Crisostomul, patriarh de Constantinopol.

După câţiva ani de antrenament alături de bătăiosul său unchi, i-a succedat acestuia, în 412, chiar dacă o anumită parte a creştinilor şi călugărilor nu-l doreau, după ce experimentaseră duritatea intervenţiilor sale. Abia ales, a considerat că este de datoria sa, conform mentalităţii timpului, să purifice Biserica din Alexandria de „putoarea” ereziei, de ebraism şi de păgânism. În oraş, exista, deja de secole, o puternică colonie evreiască, şi între cele două comunităţi s-a creat un puternic dezacord, care a dus până la distrugerea chiar materială a coloniei evreieşti. Exista, de asemenea, o filozoafă neoplatonică, o oarecare Ipazia, femeie de o cultură deosebită, şi aceasta a fost găsită moartă de mâna unui grup de creştini fanatici. Nici pentru ereticii novaţieni, lucrurile nu au mers mai bine, deoarece Ciril le-a luat biserica, şi astfel, i-a redus la tăcere. Istoricii nu recunosc în episcop autorul material al acestor lucruri reprobabile, dar cu siguranţă că stilul său era acela al unui inchizitor „ante litteram”.

A intrat apoi în contrast şi cu prefectul oraşului, Oreste, dar şi acesta a fost pus la respect: la Alexandria poruncea Ciril. Patriarhul, cu strategia sa inteligentă, controla mănăstirile şi, prin intermediul călugărilor, tot comerţul cu cereale din oraş. Orice mişcare împotriva lui putea duce la golirea hambarelor publice şi la agresiune din partea călugărilor. Şi călugării erau cu miile, se bucurau de favoarea populaţiei şi se arătau periculoşi, deoarece, la nevoie, ştiau să folosească mai mult măciuca decât crucea. O dată s-au adunat vreo 500 pentru a demonstra împotriva lui Oreste şi, când acesta a avut curajul să se prezinte pentru a le vorbi, s-a trezit cu o piatră în cap şi a trebuit să bată în retragere.

Apărarea ortodoxiei

Dar controversa cea mai cunoscută a fost aceea pe care Ciril a susţinut-o împotriva lui Nestoriu. Deja din timpul unchiului său, raporturile cu Constantino- polul nu erau bune, chiar şi pentru faptul că a doua Romă dorea să fie considerată primul scaun patriarhal din Orient, punându-l în umbră pe cel din Egipt. Leul din Alexandria, paznic vigilent al ortodoxiei întregului Orient, examinând unele scrieri ale lui Nestoriu, a găsit în ele erori grave în ceea ce priveşte credinţa. Nestoriu, ucenic la Şcoala antiohenă în care se formase, pentru a salva integritatea omenităţii lui Cristos, susţinea că persoana divină a Cuvântului coabita cu persoana omului Isus, cu consecinţa că în Cristos, conform părerii sale, sunt două naturi şi două persoane şi Maria ar putea fi chemată numai Mamă a lui Cristos, şi nu Mamă a lui Dumnezeu.

Ciril, din Şcoala alexandrină, raportându-se la Niceea şi la sfântul Atanasiu, admitea în Cristos integritatea celor două naturi – umană şi divină -, dar le considera unite într-o unică persoană, aceea a Cuvântului, Isus, deci, este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, dar este numai o singură persoană, este Dumnezeu făcut om. Pentru aceasta, cea care l-a generat în omenitatea sa se poate numi pe drept Mama lui Dumnezeu.

Cunoscut şi stimat de cea mai mare parte a episcopilor din Orient, Ciril i-a scris îndată o scrisoare papei Celestin, ca să-l condamne pe Nestoriu. Dar şi acesta a apelat la papa, care, într-un sinod roman, nu a aprobat doctrina lui Nestoriu şi l-a însărcinat pe Ciril, prezent la sinod, să-i facă cunoscut acest lucru celui interesat. Lucrurile s-au complicat însă, deoarece nemulţumit de decizia papală, care nu prevedea nici o excomunicare, el a reunit un alt sinod, în Egipt, şi a mărit doza condamnării lui Nestoriu, provocând o mare confuzie în Biserici. Atunci a intervenit împăratul Teodosiu, care a convocat un Conciliu universal, la Efes, în 431.

Profitând de încrederea de care se bucura pe lângă papa şi fără să aştepte sosirea trimişilor papali şi a episcopilor din Patriarhatul de Constantinopol, Ciril a anticipat cu câteva zile deschiderea adunării conciliare şi l-a condamnat pe Nestoriu. Condamnarea începea cu aceste cuvinte grele: „Lui Nestoriu, noul Iuda”. Când au ajuns, trimişii papali au fost informaţi de acest lucru şi ei au confirmat învăţătura Conciliului. Între timp, foarte mulţi călugări aduşi din Egipt pregătiseră poporul şi seara, atunci când părinţii conciliari au ieşit din adunare, au fost primiţi de o mulţime ce striga de bucurie şi care i-a purtat în triumf pe străzile oraşului, în întregime luminat de torţe.

Ceilalţi episcopi care au întârziat, favorabili lui Nestoriu, aflându-se în faţa faptului împlinit, s-au reunit deoparte şi l-au excomunicat pe Ciril. Imediat după aceea, au sosit trimişii imperiali cu o scrisoare de la Teodosiu care comunica următoarele: „Confirmăm înlăturarea lui Nestoriu, Ciril şi Memnon, recoman-dată nouă de voi”. Memnon era episcop de Efes. Confuzia depăşise orice limite. Nestoriu şi Memnon au acceptat depunerea, Ciril, însă, a refuzat-o, considerând ca abuzivă imixtiunea împăratului în viaţa internă a Bisericii, şi, pentru aceasta, a fost arestat şi închis.

Ciril nu era sever numai cu cei pe care îi considera duşmani ai credinţei, dar pentru această credinţă era dispus să plătească cu viaţa, indiferent de consecinţe. Din închisoare, el se exprima astfel: „Noi, pentru credinţa în Cristos, suntem gata să suferim totul: lanţurile, închisoarea, toate neplăcerile vieţii şi chiar moartea”. După aceea, ai săi au ştiut să pledeze bine la curte şi au obţinut eliberarea sa. Conciliul a fost considerat valid şi Nestoriu, după alte evenimente petrecute, s-a retras drept călugăr în Egipt. Ciril, atunci, a început să-şi dea seama că în modul său de a acţiona depăşise de mai multe ori legea carităţii şi că a poseda adevărul fără comuniunea cu Constantinopolul şi cu Antiohia nu era evanghelic. În acest moment, el a făcut cel mai mare act de umilinţă care i se putea cere: să se împace cu adversarii săi doctrinali, subscriind o profesiune de credinţă ce a fost numită „simbolul uniunii”.

Murea la 27 iunie 444, lăsând Bisericii o bogată producţie teologică în cele mai variate argumente: de la exegeza biblică la tratate despre Sfânta Treime şi Întrupare, de la apologetica împotriva Apostatului la omilia asupra Bisericii ca trup al lui Cristos. Iubirea sinceră faţă de adevăr, viaţa ascetică ce a imprimat întreaga sa existenţă şi condescendenţa dovedită la reconcilierea din ultimii ani ne fac să-l admirăm pe acest om care, în afară de faptul că a trebuit să lupte cu alţii, a trebuit să lupte din greu şi cu sine.

Notă:
[1] Scrisoarea 1: PG 77, 14-18. 27-30 ş.u.

Sf. Prisca (Priscilla)

• martiră
• ??-275
• d.: în 275, Roma, Italia
• 18 ianuarie (latin)

Este greu de stabilit adevărata identitate a acestei martire romane, în ciuda numeroaselor documente vechi, pentru că diferitele note cu privire la ea se referă probabil la trei persoane diferite. Celebrarea de astăzi vrea, în orice caz, să o cinstească pe fondatoarea bisericii titulare de pe Aventin, la care se referă inscripţia funerară din secolul al V-lea, păstrată în locul rezervat canonicilor de la bazilica „Sfântul Paul din afara Zidurilor”. Vechea biserică, scumpă celui dornic de a descoperi colţurile intacte ale Romei antice, în umbra discretă şi odihnitoare a navatelor sale, se ridică pe temeliile unei mari case romane din secolul al II-lea, după cum au demonstrat recentele săpături arheologice.

Dar Acta Sanctae Priscae, care îi fixează martiriul sub Claudiu al II-lea (268-270) şi mormântul pe via Ostiense, de unde mai apoi trupul său ar fi fost mutat pe Aventin nu au motive de credibilitate mai mari decât sugestiva legendă, care o plasează pe sfânta Prisca în epoca în care sfântul Petru şi-a desfăşurat munca sa misionară la Roma.

După această legendă, sfânta ar fi fost botezată la vârsta de treisprezece ani de însuşi Principele apostolilor şi şi-ar fi încoronat iubirea sa faţă de Cristos cu ramura de palmier a martiriului, stabilind, în acelaşi timp, un primat, sugerat şi de numele roman, care înseamnă „prima”: ea ar fi fost de fapt prima femeie din Occident care şi-a mărturisit prin martiriu credinţa sa în Cristos. Protomartira romană ar fi fost decapitată în timpul persecuţiei lui Claudiu pe la jumătatea secolului I. Trupul tinerei a fost înmormântat, întotdeauna după această tradiţie, în catacombele Priscilei, cele mai vechi din Roma.

În secolul al VIII-lea s-a început identificarea martirei romane cu Prisca, soţia lui Aquila, despre care vorbeşte sfântul Paul: „Salutaţi-i pe Priscila şi pe Acvila, colaboratorii mei în Cristos Isus: aceştia şi-au pus în primejdie viaţa pentru mine şi le sunt recunoscător nu numai eu, ci şi toate Bisericile dintre naţiunile păgâne” (Rom 16,3). A început să se vorbească astfel despre titulus Aquilae et Priscae modificând titlul primar despre care se ştie deja în sinodul roman din 499. Titlul „proprie cardinalului” cu care s-a voit a se cinsti biserica „Sfânta Prisca”, o sfântă aproape uitată astăzi în calendare, vine să dovedească devoţiunea pe care încă din primele secole de viaţă creştină o recăpăta această „trufanda” a umilului pescar din Galileea. Biserica „Sfânta Prisca”, ridicată pe locul unei case romane, care după legendă l-ar fi găzduit pe sfântul Petru, păstra în criptă un capitel concav, folosit de însuşi apostolul, pentru a boteza catehumenii.

Sursa: "Sfântul zilei", de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini, Edizioni Paoline, 1978, trad. pr. Iosif Agiurgioaei