Calendar Romano-Catolic - 18 februarie 2019

[altmariustotal catolic]

Sf. Simeon al Ierusalimului

• Episcop, martir
• ??-c.106
• d.: în c.106
• 18 februarie (latin)
• 27 aprilie (bizantin)
• 

Prima comunitate creştină, formată la Ierusalim, a oferit imaginea unei fraternităţi integrale, după porunca iubirii reciproce predicate de Isus: „Iubiţi-vă unii pe alţii, după cum eu v-am iubit”. Orice bun este pus în comun, cei bogaţi şi cei săraci stau la aceeaşi masă, împărţind hrana comună. Chiar dacă această generoasă înstrăinare s-ar fi demonstrat imprudentă, ea caracterizează foarte bine climatul de iubire şi sfinţenie în care trăiau primii creştini, în mod special în Biserica din Ierusalim, unde primului episcop, sfântul Iacob cel Mic, pe la anul 62 i-a urmat Simeon, ultimul dintre cei înrudiţi îndeaproape cu Isus, care erau numiţi „fraţii Domnului”.

Sfântul episcop, pe care îl cinstim astăzi, a avut soarta de a vedea săvârşită distrugerea Ierusalimului, prezisă de Isus. Acea comunitate creştină mică, amintindu-şi de avertismentul lui Cristos, a avut timpul să se sustragă de la tragica soartă pe care a avut-o oraşul, în care romanii nu au lăsat „piatră peste piatră”. Trecând furtuna, vigilentul păstor a putut readuce mica turmă în casele deja distruse şi să înceapă cu ei reconstrucţia materială şi spirituală a Bisericii mamă a tuturor Bisericilor, făcând multe convertiri printre evrei, pe care împlinirea profeţiei lui Cristos i-a determinat să mediteze asupra mesajului evanghelic, respins mai întâi.

Simeon a trăit mult. A rămas într-adevăr în fruntea creştinilor din Ierusalim timp de peste patruzeci de ani, iar când şi-a dat mărturia prin sânge pentru Cristos, în timpul celei de-a doua mari persecuţii dezlănţuite în tot Imperiul Roman, depăşise se pare cu patru lustri pragul de o sută de ani. După prima persecuţie, care a lovit numai comunitatea din Roma, acuzată pe nedrept de Nero pentru durerosul incendiu al oraşului din anul 64, a fost o perioadă de relativă pace. O scurtă zvâcnire persecutoare a avut loc sub împăratul Domiţian, care a trimis la moarte unii creştini ai aristocraţiei romane, în care a început să pătrundă credinţa creştină. Apoi, persecuţia a izbucnit sub împăratul Traian şi s-a extins în toate provinciile imperiului, chiar dacă scopul persecuţiei nu era acela de a-l pedepsi cu moartea pe creştin, dar de a-l face să retracteze.

Tăria admirabilă cu care creştinii au refuzat această retractare constituie o pagină glorioasă în istoria Bisericii. Tocmai sub împăratul Traian venerabilul episcop de Ierusalim, „fratele lui Cristos”, a împărtăşit cu Cristos supliciul crucii.

Sursa: "Sfântul zilei", de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini, Edizioni Paoline, 1978, trad. pr. Iosif Agiurgioaei

Acest Sfint Simeon, care era rudenie a Domnului nostru Iisus Hristos, a fost fiu al lui Cleopa, fratele Sfantului Iosif, logodnicul, pentru care vrednicii de credinta, scriitorii vechi de istorie bisericeasca greaca, Evsevie, episcopul Cezareei Palestinei, Gheorghe Chedrin si Nichifor al lui Calist Xantopol, cu un glas marturisesc ca Iosif, logodnicul Preasfintei Fecioare Nascatoare de Dumnezeu, si Cleopa au fost frati buni de tata si de mama, Iosif era frate mai mare, iar Cleopa mai mic. Acest Cleopa, dupa intoarcerea lui Iosif din Egipt a luat de sotie, de la fratele sau Iosif, pe o fiica a lui Maria, care a nascut pe acest Sfint Simeon. Ajungind in virsta si auzind despre minunile Domnului nostru Iisus Hristos, Sfantul Simeon a crezut Intr-insul. Iar dupa patima cea de bunavoie a Domnului si dupa Inaltarea la cer, a fost numarat in ceata sfintilor saptezeci de apostoli intru bunavestire a lui Hristos, umblind prin cetati si prin sate, invatind si facind minuni; luminind popoarele cu lumina sfintei credinte si pierzind intunericul inchinarii idolesti. Iar in acel timp Sfantul Iacov, fratele Domnului, fiul Sfantului Iosif logodnicul, tinea scaunul arhieriei Ierusalimului, fiind intiiul episcop acolo; si fiindca marturisea pe Hristos, necredinciosii evrei doborindu-l de pe scaunul Bisericii, l-au ucis, lovindu-l in cap cu un lemn.

Dupa uciderea Sfantului Iacob, a sosit degraba risipirea Ierusalimului prin Tit si Vespasian, precum mai inainte a zis Domnul. Iar dupa risipire, s-au adunat ucenicii Domnului care erau intre cei vii, impreuna cu cei care dupa trup au fost rudenie lui Hristos Domnul, si acest sfint Simeon, fiul lui Cleopa, nepotul si fiul de frate al lui Iosif si rudenia Domnului l-au pus al doilea episcop al Ierusalimului – in locul Sfantului Iacov -, caci acum Ierusalimul, incepuse iarasi a fi locuit de oamenii cei ce ramasesera. Iar Sfantul Simeon, fiind ca o biserica a Sfantului Duh, impodobea prin sine scaunul Ierusalimului, aducind pe cei rataciti la Hristos Dumnezeu. Apoi dupa mai multi ani, pe vremea imparatiei lui Traian, a fost clevetit de zavistnicii eretici catre Attic, antipatul Romei, pentru doua pricini: intii, fiindca este cu neamul din casa lui David, iar al doilea ca este crestin. In timpul acela era prigonire de la imparatii Romei, asupra semintiei lui David si asupra celor ce credeau in Hristos. Si erau cercetati cu dinadinsul pretutindeni, cind se afla cineva din neamul lui David si se pierdeau, ca nici urma din acea semintie imparateasca sa nu ramina intre evrei, ci sa stapineasca vesnic imparatii Romei pamintul iudeilor. Asemenea si cei ce credeau in Hristos erau chinuiti si ucisi, pentru ca zeii paginesti sa fie cinstiti prin toata lumea.

Deci, Sfantul Simeon, ca cel din Semintia lui David si ca cel ce credea in Hristos, fiind ruda cu El, a fost prins de pagini, dupa porunca lui Attic antipatul. Fiind batrin Sfantul Simeon, caci avea mai mult de o suta de ani, dupa multe chinuri, pe cruce fiind pironit, ca si Hristos Domnul, si-a dat sufletul in miinile lui Dumnezeu.

Sursa: CrestinOrtodox.ro

Sf. Leon cel Mare

• Papă, Doctor al Bisericii
• c.400-461
• n.: în c.400, Toscana, Italia
• d.: în 461, Roma, Italia
• 10 noiembrie (latin)
• 18 februarie (bizantin)
• 

Primul Papă căruia posteritatea i-a acordat titlul de „cel Mare” este Sfântul Leon, care a stat la cârma Bisericii lui Cristos între anii 440 şi 461. Au fost douăzeci şi unu de ani plini de greutăţi, atât din interior, cât şi din afară. În aceşti ani, spre Roma s-a îndreptat Atila, „biciul lui Dumnezeu”, în fruntea armatelor sale care nu cunoşteau nici mila faţă de oameni, nici respectul faţă de cele Sfinte; cu prestigiul persoanei sale şi cu puterea cuvântului său, Papa Leon îl convinge pe temutul conducător să cruţe Roma şi chiar să părăsească Italia. Peste câţiva ani, în 455, Vandalii ajung la porţile cetăţii eterne, hotărâţi să nu lase în urma lor decât un morman de ruine grămădite peste cadavrele locuitorilor săi; Papa Leon îmblânzeşte pe căpetenia lor, Genseric, şi obţine favorul de a fi cruţate toate lăcaşurile de închinare, cu toţi cei ce se vor adăposti în ele. Bisericile, mănăstirile, catacombele, cavourile cimitirelor au devenit pentru câtva timp locuinţa cetăţenilor îngroziţi; năvălitorii au prădat casele, la multe le-au dat foc, dar cea mai mare parte a populaţiei a fost salvată.

Mai primejdioase, şi mai dureroase pentru inima de Păstor suprem a lui Leon, au fost frământările din interiorul Bisericii. După condamnarea în sinodul ecumenic de la Efes (431) a Episcopului de Constantinopol, Nestorie, care învăţa că în Cuvîntul Întrupat, Cristos, există două persoane distincte şi două naturi distincte, călugărul Eutichie a început să afirme că Isus Cristos nu a avut decât firea dumnezeiască, iar firea omenească a fost doar o aparenţă. Prin aceste învăţături se lovea în însăşi existenţa reală, istorică, a lui Cristos. Patriarhul Constantinopolului, Flavian, condamnă această rătăcire, dar călugărul erudit şi energic reuşeşte să atragă de partea sa pe Patriarhul de Alexandria şi pe împăratul T’eodosie, care adună un sinod ce hotărăşte depunerea lui Flavian. Acesta se adresează Papei Leon, care, într-o scrisoare rămasă celebră: Epistola dogmatică ad Flavianum, expune limpede şi pe larg învăţătura ortodoxă, adevărată, conformă Sfintei Evanghelii şi sinoadelor anterioare. Împăratul convocă un nou sinod, la Calcedon – localitate pe malul Bosforului – şi 600 de Episcopi, în frunte cu delegaţii Papei Leon, ascultă şi aprobă scrisoarea dogmatică a Marelui Păstor; se afirmă solemn învăţătura că în Cristos co-există două naturi unite într-o singură persoană. „Isus Cristos, spunea Papa Leon în scrisoarea sa, pentru noi şi pentru a noastră mântuire, s-a născut din Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu, după firea omenească, ca un singur şi acelaşi Cristos, Fiu, Domn, Unul-Născut (din Dumnezeu), în două naturi unite fără confuzie, nici schimbare, fără împărţire nici separare, distincţia naturilor nefiind deloc suprimată prin unirea lor, fiecare natură păstrând, dimpotrivă, particularitatea ei, ambele adunându-se într-o singură formă, o singură persoană şi o singură ipostază”.

Sinodul din Calcedon, al IV-lea ecumenic, este o expresie strălucită a unităţii cu Sfântul Scaun de la Roma, expresie care de atunci şi până astăzi nu a mai atins această strălucire.

Despre Papa Leon cel Mare nu avem prea multe amănunte din viaţă, deoarece lui nu-i plăcea să vorbească despre el însuşi în scrisorile sale. Era conştient de înălţimea funcţiunii sale şi a ştiut să întruchipeze în persoana şi activitatea sa demnitatea, puterea şi grija de părinte a lui Petru, capul apostolilor. Atitudinile lui întotdeauna solemne, adesea severe, nu au îndepărtat căldura umană şi entuziasmul, aşa cum ne putem da seama după cele 96 de Sermones – predici – şi peste 170 de scrisori ce au ajuns până la noi. Îndeosebi omiliile ni-l arată ca pe unul dintre cei mai mari Papi ai Bisericii, preocupat cu părintească dragoste de binele sufletesc al fiilor săi, cărora le vorbeşte într-un limbaj foarte accesibil, traducându-şi gândurile în forme scurte şi practice pentru trăirea vieţii creştine.

Scrisorile, redactate într-un stil ales, cu unele cadenţe foarte expresive, ne dau măsura întreagă a personalităţii sale bogate. Spirit înţelegător şi cu vederi largi, el nu se opreşte la amănuntele neînsemnate ale problemelor, ci analizează şi expune esenţialul; aşa a procedat în formula dogmatică a învăţăturii de credinţă, dezbătute şi definitivate de către Sinodul ecumenic al IV-lea, din Calcedon.

Când, în ziua de 10 noiembrie 461, a închis ochii pentru lumina soarelui material, contemporanii săi au înţeles că prin el Dumnezeu a dăruit Bisericii o piatră solidă la temelia credinţei, iar imperiului de Apus aflat în declin un salvator providenţial; pentru aceste motive l-au numit: Leon I cel Mare. Poate primul care ar fi protestat împotriva acestui titlu ar fi fost el însuşi. Într-o predică ţinută la slujirea de aniversare a încoronării sale, spunea: „Deşi în Biserica lui Dumnezeu există trepte şi grade diferite, totuşi, după cum ne învaţă Apostolul, în Cristos suntem cu toţii una. Prin unitatea credinţei şi a botezului, preaiubiţilor, formăm fără deosebiri o singură societate şi egală este demnitatea noastră, după cuvântul preasfânt al fericitului apostol Petru: „Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţime sfântă, şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Cristos” (I Petru 2,5) şi mai jos: „Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţime împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu şi l-a câştigat să fie al Lui” (I Petru 2,9).

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

„Imită-l pe bunul păstor, care pleacă în căutarea oiţei şi o aduce înapoi pe umerii săi. In zelul tău de slujire a lui Dumnezeu, comportă-te în aşa fel încât, pe cei care au deviat în vreun fel de la adevăr, să-i recâştigi pentru Dumnezeu prin rugăciunile Bisericii. Misteriosul edificiu al credinţei nu permite loviturile sorţii; printr-o conducere a sufletelor adevărată şi plină de grijă, adună-le pe toate sub acoperişul tău”.[1]

Papa Leon I scria această scrisoare la 18 august 460, cu un an înainte de moartea sa, şi o trimitea lui Timotei, episcopul ales al Alexandriei Egiptului, după o perioadă tulbure în viaţa creştinilor din acel ţinut. Sfaturile fraterne pe care el le oferea sunt oglinda vieţii sale: el a fost cu adevărat păstorul cel bun care niciodată nu s-a îndârjit împotriva oiţelor sale rebele, ci întotdeauna a folosit caritatea cea mai aleasă pentru a le readuce la turmă. Acesta era principiul său: „Chiar şi atunci când trebuie să corijezi, întotdeauna să fie salvată iubirea”.

S-a născut între anii 390 şi 400, într-o familie de origine toscană, a primit o educaţie foarte bună la Roma, atât în ceea ce priveşte studiile, cât şi viaţa creştină. Foarte curând, era alături de papa Celestin I, ca arhidiacon. Pontiful îi încredinţase nu numai administraţia bunurilor Bisericii Romane, dar şi cele mai importante misiuni în raport cu Bisericile surori.

Aceeaşi curte imperială a recurs la arhidiaconul Leon, trimiţându-l în Galia pentru a rezolva tensiunile apărute între generalul Ezio şi senatorul Albino şi să evite astfel războiul civil. Tocmai se afla în Galia pentru împlinirea acestei misiuni de pace, când i-a parvenit ştirea morţii lui Celestin şi a numirii sale ca succesor al lui Petru. Istoricii timpului notează că, în contradicţie cu experienţele trecute, alegerea a avut loc într-un climat de „pace admirabilă” şi romanii au ştiut să aştepte întoarcerea celui ales, de asemenea, cu „răbdare admirabilă”. Întors la Roma, a fost consacrat episcop, la 29 septembrie 440. Erau timpuri tulburi: popoarele latine erau ameninţate de continue incursiuni ale aşa-zişilor barbari care, asemenea lăcustelor din plăgile Egiptului, năvăleau pe neaşteptate asupra regiunilor vechiului Imperiu Roman, jefuind oraşul, incendiind satele, răspândind teroare şi moarte şi aducând epidemii.

Chiar şi în interiorul Bisericii era pusă în pericol unitatea credinţei, din cauza celor trei principale erezii: maniheismul, răspândit din Africa şi până la Roma, monofizismul, în Orient, şi priscilianismul, în Spania. Autoritatea imperială, neputincioasă în faţa fenomenului violentelor migraţii ale noilor popoare, continua să intervină în controversele doctrinale, accentuând diviziunea în interiorul Bisericii.

Episcop la Roma

Leon era un om înţelept şi concret şi a înfruntat problematica timpului său cu o minte lucidă şi cu o inimă de păstor. Avea un înalt concept despre misiunea sa ca episcop al Romei şi ca păstor universal. Roma era pentru el „cetatea pe care sfântul Petru o evanghelizase înaintea altora”, şi deci ea trebuia să lumineze ca „neam sfânt, popor ales, cetate preoţească şi regală”: celelalte Biserici aveau dreptul să găsească în Roma un model de viaţă creştină. În acest scop, Leon s-a dedicat cu toate energiile sale îngrijirii diecezei.

Prima datorie a episcopului este aceea de a predica, şi el profita de toate sărbătorile liturgice pentru a instrui poporul. Scria predicile sale într-un stil simplu şi demn, profund în conţinut şi inteligibil în limbaj, dar, înainte de toate, atingea teme vitale şi de actualitate, făcând referinţă la viaţa concretă a fiecăruia. Era cu adevărat un formator de conştiinţe, ascultat cu plăcere şi urmat cu entuziasm, chiar şi pentru faptul că ceea ce spunea se întrupa în totalitate şi în viaţa sa.

Cu ocazia aniversării consacrării ca episcop în scaunul lui Petru, a adunat în jurul său nu numai credincioşii din Roma, pe care i-a instruit printr-o predică potrivită asupra primatului lui Petru, dar şi pe toţi episcopii din jurul Romei şi pe aceia din jurisdicţia sa metropolitană, care se extindea din Toscana şi până în Sicilia, în Sardinia şi Corsica. Astfel, întărea cu ei unitatea credinţei într-un climat de mare fraternitate şi discuta toate problemele privitoare la Bisericile lor.

În oraşul Roma, a reuşit să extirpe maniheismul şi rămăşiţele practicilor păgâne, convertindu-le în sărbători creştine. De exemplu, sărbătoarea „Catedra Sfântului Petru” o substituia pe cea păgână „Jocurile Apolinare”; sărbătoarea „Colectelor” – o strângere importantă de bani şi de bunuri în natură pentru nevoile săracilor – o substituia pe cea numită „Cara Cognatio”, o sărbătoare păgână care celebra amintirea morţilor.

Apărător al oraşului

Episcopul Romei a trebuit să-şi asume responsabilitatea care, prin natura ei, privea imperiul, dar în faţa avansării hunilor, curtea imperială din Occident se refugiase la Roma şi se simţea neputincioasă. Papa a mers personal înaintea teribilului Atila, care venea dinspre nord, direct spre Roma. Întâlnirea a avut loc la Mantova şi Atila a acceptat să se retragă dincolo de Dunăre. Un fapt incredibil! Până astăzi, istoricii îşi frământă mintea pentru a găsi o explicaţie umană plauzibilă. Leon nu a oferit nici bani, nici alte avantaje, şi ei, în mod inexplicabil, s-au întors în ţinuturile lor. Roma a fost salvată şi Italia a început să respire din nou.

Mai târziu, cu altă ocazie, când Genseric, venind din Africa împreună cu vandalii săi, s-a apropiat de Roma, Leon nu a reuşit să-l oprească, dar a obţinut ca el să nu treacă Roma prin foc şi sabie şi să se retragă după ce şi-a luat ca pradă de război cele necesare pentru a potoli foamea soldaţilor săi.

Păstor universal

Leon era conştient de misiunea sa de păstor al întregii Biserici. Deja din ziua alegerii sale, el afirmase: „Aşa cum este valabil pentru totdeauna ceea ce Petru a crezut despre Cristos, la fel, este valabil pentru totdeauna ceea ce Cristos a pus în Petru”. Această conştiinţă a rolului său nu-i dădea un sentiment de mândrie, deoarece ştia să distingă bine între înălţimea misiunii sale şi persoana care o împlineşte. El îşi vede misiunea ca un îndemn de a iubi mai mult: „Noi avem grijă de toţi şi participăm fiecare la misiunea de a conduce; de pretutindeni, oamenii îşi găsesc refugiu la scaunul lui Petru şi toţi aşteaptă de la episcopul Romei iubirea Bisericii Universale, aşa cum i-a fost încredinţată de Domnul lui Petru”.

Pentru a-şi împlini bine această misiune, el voia să fie informat la zi despre viaţa tuturor Bisericilor şi, pentru aceasta, în fiecare regiune a pus câte un vicar apostolic: episcopul de Arles, pentru Galia, şi acela de Tesalonic, pentru Orient. Pentru a menţine bune raporturi cu împăratul Constantinopolului, a numit pe lângă el un reprezentant al său, care, mai târziu, avea să se numeascăapocrisar, şi va constitui premisa întemeierii nunţiaturilor apostolice.

Intervenţiile sale în diferitele Biserici au avut loc întotdeauna la cerere şi au fost foarte prudente. Scrisorile sale, foarte clare şi bine studiate, au rezolvat problemele din rădăcină şi, din punct de vedere doctrinar, au constituit regula credinţei pentru fidelitatea faţă de tradiţia sănătoasă. Aşa s-au petrecut lucrurile cu scrisoarea către Turibiu din Astorga, în Spania, în privinţa priscilianismului. Papa, cu o claritate de invidiat, a demontat punct cu punct doctrina priscilianilor.

Lui Rusticus, episcop de Narbona, în Galia, care îi ceruse să-l exonereze de misiunea sa, i-a răspuns transmiţându-i curajul care îi lipsea: „Îmi pare rău că mulţimea scandalurilor a întrecut caritatea, în aşa fel încât ţi-a transmis dorinţa de a te elibera de sarcinile episcopatului. Doreşti să-ţi trăieşti viaţa în tăcere şi odihnă mai mult decât să rămâi statornic în obligaţiile care ţi-au fost încredinţate. Dar Domnul a spus: «Fericit cel care perseverează până la sfârşit». De unde vei obţine perseverenţa, dacă nu din virtutea răbdării? Cine va conduce corabia printre valurile mării, dacă timonierul nu este la postul său? Dreptatea trebuie respectată întotdeauna. Mila trebuie să se manifeste cu iubire. Cristos este tăria noastră şi sfatul nostru, şi fără el, noi nu putem nimic, dar împreună cu el, putem totul”.

Scrisorile erau scrise întotdeauna în două copii originale: una pentru destinatar şi cealaltă pentru arhiva papei, pentru că mulţi alţi episcopi îi cereau copii autentice. Dar intervenţia cea mai cunoscută este, fără îndoială, aceea a scrisorii numite Tomus ad Flavianum, scrisoare adresată lui Flavian, episcop de Constantinopol. Pentru rezolvarea controversei lui Eutihiu, papa a acceptat, de acord cu împăratul, să convoace un conciliu. La acesta şi-a trimis reprezentanţii săi, un episcop, un preot şi un diacon. Ei trebuiau să prezideze conciliul în numele papei şi să facă cunoscută tuturor scrisoarea pe care papa i-o trimisese lui Flavian şi pentru care ei fuseseră desemnaţi curieri.

Conciliul s-a reunit la Efes, dar patriarhul Discur, instalat la Alexandria de monofiziţi, după ce îl ucisese pe episcopul legitim, cu acordul împăratului, a preluat conducerea lucrărilor conciliului, a făcut ca episcopul de la Constantinopol să fie maltratat grav, a împiedicat lectura scrisorii papei şi a aprobat doctrina lui Eutihiu. Conciliul nu a fost recunoscut şi papa a dat o bulă cu numele de „Hoţia de la Efes”: mai mult decât o reuniune de episcopi, el a fost un atac de hoţi. Din nefericire, tristul episod a avut urmări dureroase, deoarece a alimentat rebeliunea călugărilor din Palestina şi Egipt, perpetuând în Biserica Orientului o confuzie fără sfârşit. Numai după moartea împăratului Teodosiu al II-lea şi numirea împăratului Marcian, a fost posibilă reunirea unei alte adunări a episcopilor, la Calcedon. Papa nu putea interveni, deoarece Italia era sub presiunea hunilor, dar şi de această dată, şi-a trimis legaţii săi, care au prezidat conciliul în numele papei, şi când s-a discutat problema lui Eutihiu, s-a dat citire Scrisorii către Flavian.

Mansi ne transmite următoarele gânduri ale părinţilor conciliari, imediat după citirea documentului papal: „Iată credinţa părinţilor, iată credinţa apostolilor! Noi toţi aşa credem, cei care au credinţa cea dreaptă cred la fel! Să fie anatema cel care crede altceva! Petru a vorbit prin gura lui Leon! Leon a învăţat conform evlaviei şi adevărului!” Conciliul, în afara definiţiilor doctrinale, a stabilit câteva canoane disciplinare, printre care şi celebrul Canon 28, care atribuia scaunului de la Constantinopol, „A doua Romă”, o preeminenţă în raport cu celelalte Biserici ale Orientului.

Papa – aşa cum o au făcut-o mai întâi legaţii săi – nu a aprobat acest canon, întărind ideea că supremaţia unei Biserici nu provine din importanţa politică a oraşului, ci din tradiţia apostolică ce dă primul loc Bisericii unde Petru a fost episcop: mai întâi de toate, Roma, unde încă se odihneşte, apoi Antiohia, unde a fost în trecere, şi, în sfârşit, Alexandria, care a fost întemeiată de discipolul său Marcu. Pentru ca împăratul să nu-şi facă gânduri, i-a scris: „Aş fi vinovat dacă dispoziţiile părinţilor ar fi fost citite cu aprobarea mea şi dacă dorinţa unui frate ar fi avut pentru mine o valoare mai mare decât binele comun al întregii Biserici întemeiate de Domnul”.

Învăţător al Bisericii

La moartea sa, la 10 noiembrie 461, pacea domnea în întreaga Biserică, atât în Orient, cât şi în Occident. El lăsa moştenire posterităţii, ca învăţător, predicile şi scrisorile sale, ca liturgist, un nou misal, Sacramentarul leonian, în calitate de constructor, renovarea bazilicilor „Sfântul Petru” şi „Sfântul Paul” şi clădirea altor biserici şi opere de utilitate publică, dar, mai înainte de toate, o Biserică adunată în unitate în jurul succesorului lui Petru într-un moment istoric în care autoritatea civilă nu mai reuşea să mai ţină unite popoarele vechiului Imperiu Roman.

Istoria i-a acordat pe drept titlul de cel mare, deoarece chiar aşa a fost prin sfinţenia vieţii, prin apărarea credinţei, prin înţeleapta sa politică şi prin scrierile sale. Deja Ioan Casian, într-o operă scrisă din inspiraţia lui Leon împotriva ereziei monofizite şi dedicată lui, l-a numit „gloria scaunului Romei şi a slujirii lui Dumnezeu”. În 1770, Benedict al XIV-lea l-a aşezat între învăţătorii Bisericii, un titlu pe deplin meritat, deoarece, de mult timp, el îşi exercita această funcţie prin scrierile sale.

Fiind înmormântat în atriul bazilicii „Sfântul Petru”, a meritat un alt titlu: el a fost numit Janitor arcis, santinelă pusă de Dumnezeu pentru a veghea la apărarea carismei petrine.

Note:
[1] LEON CEL MARE, Scrisoarea către Timotei, noul episcop de Alexandria.

Sursa: "Martiri şi sfinţi din calendarul roman", Editura Sapientia, Enrico Pepe, trad. pr. Ioan Bişog

Acest părinte al nostru Leon, pentru nespusa lui curăţie, Înţelepciune şi bunătatea vieţii, a fost hirotonit prin Duhul Sfânt episcop al Romei celei vechi. Ducând viaţă curată şi plăcută lui Dumnezeu şi păstorind turma lui cu cuvioşie, a nimicit în chip desăvârşit şi bârfelile ereticilor, în vremea când s-a întrunit sfântul Sinod Ecumenic al patrulea, la Calcedon, la care au luat parte 630 de părinţi. El a scris multe lucruri în legătură cu credinţa ortodoxă şi a înfruntat învăţăturile ereticilor, care bârfeau şi grăiau despre o singură lucrare şi o singură voinţă întru Hristos Dumnezeul nostru. Deoarece bârfitorii aceia de Dumnezeu, împotrivindu-se adevărului, încercau să strice şi să întoarcă dogmele cele insuflate de Dumnezeu dumnezeieştilor părinţi, fericitul acesta, plecându-se la rugămintea Sinodului şi făcând multe zile post şi priveghere şi rugăciune stăruitoare către Dumnezeu insuflat fiind de Duhul cel de viaţă făcător, a alcătuit o lucrare cu privire la cele ce erau discutate atunci, susţinând cu putere, îndoita lucrare şi cele două voinţe în Hristos Dumnezeul nostru, şi a trimis-o Sinodului cu o epistolă a sa. Preacuvioşii părinţi primind-o au fost mulţumiţi şi o socoteau ca pe un stâlp al Ortodoxiei. Sfântul Sinod, sprijinindu-se pe ea, s-a ridicat şi a stat împotriva ereticilor cu mai multã îndrăzneală, şi a biruit meşteşugirile de multe feluri ale lor. Iar minunatul Leon trăind încă multă vreme şi strălucind ca un luminător cu faptele sale cele bune, la adânci bătrâneţi s-a mutat către Domnul.

Sursa: Calendar-Ortodox.ro

Sf. Francisc Regis Clet, pr. m.;
Fer. Ioan de Fiesole (Fra Angelico), cãlug.