Calendar Romano-Catolic - 18 februarie 2018

[altmariustotal catolic]

Sf. Simeon al Ierusalimului

• Episcop, martir
• ??-c.106
• d.: în c.106
• 18 februarie (latin)
• 27 aprilie (bizantin)
• 

Prima comunitate creştină, formată la Ierusalim, a oferit imaginea unei fraternităţi integrale, după porunca iubirii reciproce predicate de Isus: „Iubiţi-vă unii pe alţii, după cum eu v-am iubit”. Orice bun este pus în comun, cei bogaţi şi cei săraci stau la aceeaşi masă, împărţind hrana comună. Chiar dacă această generoasă înstrăinare s-ar fi demonstrat imprudentă, ea caracterizează foarte bine climatul de iubire şi sfinţenie în care trăiau primii creştini, în mod special în Biserica din Ierusalim, unde primului episcop, sfântul Iacob cel Mic, pe la anul 62 i-a urmat Simeon, ultimul dintre cei înrudiţi îndeaproape cu Isus, care erau numiţi „fraţii Domnului”.

Sfântul episcop, pe care îl cinstim astăzi, a avut soarta de a vedea săvârşită distrugerea Ierusalimului, prezisă de Isus. Acea comunitate creştină mică, amintindu-şi de avertismentul lui Cristos, a avut timpul să se sustragă de la tragica soartă pe care a avut-o oraşul, în care romanii nu au lăsat „piatră peste piatră”. Trecând furtuna, vigilentul păstor a putut readuce mica turmă în casele deja distruse şi să înceapă cu ei reconstrucţia materială şi spirituală a Bisericii mamă a tuturor Bisericilor, făcând multe convertiri printre evrei, pe care împlinirea profeţiei lui Cristos i-a determinat să mediteze asupra mesajului evanghelic, respins mai întâi.

Simeon a trăit mult. A rămas într-adevăr în fruntea creştinilor din Ierusalim timp de peste patruzeci de ani, iar când şi-a dat mărturia prin sânge pentru Cristos, în timpul celei de-a doua mari persecuţii dezlănţuite în tot Imperiul Roman, depăşise se pare cu patru lustri pragul de o sută de ani. După prima persecuţie, care a lovit numai comunitatea din Roma, acuzată pe nedrept de Nero pentru durerosul incendiu al oraşului din anul 64, a fost o perioadă de relativă pace. O scurtă zvâcnire persecutoare a avut loc sub împăratul Domiţian, care a trimis la moarte unii creştini ai aristocraţiei romane, în care a început să pătrundă credinţa creştină. Apoi, persecuţia a izbucnit sub împăratul Traian şi s-a extins în toate provinciile imperiului, chiar dacă scopul persecuţiei nu era acela de a-l pedepsi cu moartea pe creştin, dar de a-l face să retracteze.

Tăria admirabilă cu care creştinii au refuzat această retractare constituie o pagină glorioasă în istoria Bisericii. Tocmai sub împăratul Traian venerabilul episcop de Ierusalim, „fratele lui Cristos”, a împărtăşit cu Cristos supliciul crucii.

Sursa: "Sfântul zilei", de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini, Edizioni Paoline, 1978, trad. pr. Iosif Agiurgioaei

Sf. Leon cel Mare

• Papă, Doctor al Bisericii
• c.400-461
• n.: în c.400, Toscana, Italia
• d.: în 461, Roma, Italia
• 10 noiembrie (latin)
• 18 februarie (bizantin)
• 

Primul Papă căruia posteritatea i-a acordat titlul de „cel Mare” este Sfântul Leon, care a stat la cârma Bisericii lui Cristos între anii 440 şi 461. Au fost douăzeci şi unu de ani plini de greutăţi, atât din interior, cât şi din afară. În aceşti ani, spre Roma s-a îndreptat Atila, „biciul lui Dumnezeu”, în fruntea armatelor sale care nu cunoşteau nici mila faţă de oameni, nici respectul faţă de cele Sfinte; cu prestigiul persoanei sale şi cu puterea cuvântului său, Papa Leon îl convinge pe temutul conducător să cruţe Roma şi chiar să părăsească Italia. Peste câţiva ani, în 455, Vandalii ajung la porţile cetăţii eterne, hotărâţi să nu lase în urma lor decât un morman de ruine grămădite peste cadavrele locuitorilor săi; Papa Leon îmblânzeşte pe căpetenia lor, Genseric, şi obţine favorul de a fi cruţate toate lăcaşurile de închinare, cu toţi cei ce se vor adăposti în ele. Bisericile, mănăstirile, catacombele, cavourile cimitirelor au devenit pentru câtva timp locuinţa cetăţenilor îngroziţi; năvălitorii au prădat casele, la multe le-au dat foc, dar cea mai mare parte a populaţiei a fost salvată.

Mai primejdioase, şi mai dureroase pentru inima de Păstor suprem a lui Leon, au fost frământările din interiorul Bisericii. După condamnarea în sinodul ecumenic de la Efes (431) a Episcopului de Constantinopol, Nestorie, care învăţa că în Cuvîntul Întrupat, Cristos, există două persoane distincte şi două naturi distincte, călugărul Eutichie a început să afirme că Isus Cristos nu a avut decât firea dumnezeiască, iar firea omenească a fost doar o aparenţă. Prin aceste învăţături se lovea în însăşi existenţa reală, istorică, a lui Cristos. Patriarhul Constantinopolului, Flavian, condamnă această rătăcire, dar călugărul erudit şi energic reuşeşte să atragă de partea sa pe Patriarhul de Alexandria şi pe împăratul T’eodosie, care adună un sinod ce hotărăşte depunerea lui Flavian. Acesta se adresează Papei Leon, care, într-o scrisoare rămasă celebră: Epistola dogmatică ad Flavianum, expune limpede şi pe larg învăţătura ortodoxă, adevărată, conformă Sfintei Evanghelii şi sinoadelor anterioare. Împăratul convocă un nou sinod, la Calcedon – localitate pe malul Bosforului – şi 600 de Episcopi, în frunte cu delegaţii Papei Leon, ascultă şi aprobă scrisoarea dogmatică a Marelui Păstor; se afirmă solemn învăţătura că în Cristos co-există două naturi unite într-o singură persoană. „Isus Cristos, spunea Papa Leon în scrisoarea sa, pentru noi şi pentru a noastră mântuire, s-a născut din Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu, după firea omenească, ca un singur şi acelaşi Cristos, Fiu, Domn, Unul-Născut (din Dumnezeu), în două naturi unite fără confuzie, nici schimbare, fără împărţire nici separare, distincţia naturilor nefiind deloc suprimată prin unirea lor, fiecare natură păstrând, dimpotrivă, particularitatea ei, ambele adunându-se într-o singură formă, o singură persoană şi o singură ipostază”.

Sinodul din Calcedon, al IV-lea ecumenic, este o expresie strălucită a unităţii cu Sfântul Scaun de la Roma, expresie care de atunci şi până astăzi nu a mai atins această strălucire.

Despre Papa Leon cel Mare nu avem prea multe amănunte din viaţă, deoarece lui nu-i plăcea să vorbească despre el însuşi în scrisorile sale. Era conştient de înălţimea funcţiunii sale şi a ştiut să întruchipeze în persoana şi activitatea sa demnitatea, puterea şi grija de părinte a lui Petru, capul apostolilor. Atitudinile lui întotdeauna solemne, adesea severe, nu au îndepărtat căldura umană şi entuziasmul, aşa cum ne putem da seama după cele 96 de Sermones – predici – şi peste 170 de scrisori ce au ajuns până la noi. Îndeosebi omiliile ni-l arată ca pe unul dintre cei mai mari Papi ai Bisericii, preocupat cu părintească dragoste de binele sufletesc al fiilor săi, cărora le vorbeşte într-un limbaj foarte accesibil, traducându-şi gândurile în forme scurte şi practice pentru trăirea vieţii creştine.

Scrisorile, redactate într-un stil ales, cu unele cadenţe foarte expresive, ne dau măsura întreagă a personalităţii sale bogate. Spirit înţelegător şi cu vederi largi, el nu se opreşte la amănuntele neînsemnate ale problemelor, ci analizează şi expune esenţialul; aşa a procedat în formula dogmatică a învăţăturii de credinţă, dezbătute şi definitivate de către Sinodul ecumenic al IV-lea, din Calcedon.

Când, în ziua de 10 noiembrie 461, a închis ochii pentru lumina soarelui material, contemporanii săi au înţeles că prin el Dumnezeu a dăruit Bisericii o piatră solidă la temelia credinţei, iar imperiului de Apus aflat în declin un salvator providenţial; pentru aceste motive l-au numit: Leon I cel Mare. Poate primul care ar fi protestat împotriva acestui titlu ar fi fost el însuşi. Într-o predică ţinută la slujirea de aniversare a încoronării sale, spunea: „Deşi în Biserica lui Dumnezeu există trepte şi grade diferite, totuşi, după cum ne învaţă Apostolul, în Cristos suntem cu toţii una. Prin unitatea credinţei şi a botezului, preaiubiţilor, formăm fără deosebiri o singură societate şi egală este demnitatea noastră, după cuvântul preasfânt al fericitului apostol Petru: „Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţime sfântă, şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Cristos” (I Petru 2,5) şi mai jos: „Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţime împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu şi l-a câştigat să fie al Lui” (I Petru 2,9).

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

SFÂNTUL FRANCISC REGIS 

preot

(1597-1640)

În partea de Sud-Est a Masivului Central al Franţei se întind platourile Lanţului Cevenilor. Pe unul dintre aceste platouri, la altitudinea de 1050 m, se află mica localitate Lalouvesc. Aici odihneşte „trupul unui mare apostol, care a voit, cu preţul vieţii sale, să aducă în aceste ţinuturi acoperite de zăpadă lumina şi căldura credinţei: Sfântul Francisc Regis”. Mormântul lui a devenit ţinta multor pelerini dornici să-şi regăsească liniştea şi rostul vieţii. Spre acest loc s-a îndreptat, mergând pe jos mai mult de 100 de km, tânărul Ioan Vianney, înainte de a porni pe drumul preoţiei. Într-o perioadă când neînţelegerile între catolici şi calvini se transformau în ciocniri sângeroase, Francisc Regis a dovedit că adevărata credinţă şi iubirea faţă de Cristos nu ne îndeamnă la luptă armată, ci la dăruire sinceră pentru binele tuturor.

S-a născut într-un sătuc de la poalele Pirineilor, în ziua de 31 ianuarie 1597. Deşi tatăl şi unchiul său luaseră parte la luptele împotriva calvinilor, Francisc se arăta un suflet liniştit, gânditor şi pios. În rugăciunile sale, îi recomanda lui Dumnezeu pe toţi oamenii, fără deosebire de credinţa lor religioasă. La vârsta de 19 ani, intră în Colegiul Iezuiţilor din Toulouse, şi aici se hotărăşte să devină preot. Dorea din suflet să poată începe cât mai curând activitatea de preot şi, pentru aceasta, a renunţat la studiile pentru obţinerea dreptului de „profesor”. La 15 iunie 1631, celebrează prima Sfântă Liturghie. Este trimis în oraşul Montpellier, oraşul clinicilor şi al facultăţilor, în care calvinii angajau deseori discuţii savante şi furtunoase cu preoţii şi credincioşii catolici. Francisc începe să arate, prin expuneri simple, adevărurile de credinţă. Deşi vocea îi era slabă şi cuvintele folosite de el cu totul obişnuite, deseori cei care-l ascultau izbucneau în lacrimi de căinţă, simţind că, prin acel umil predicator, le vorbeşte Dumnezeu. Îi cunoştea personal pe săracii, bolnavii şi deţinuţii din Montpellier; le scutura paturile şi le primenea cu mâinile lui, şi nu se ruşina să cerşească pentru ajutorul lor. În ajun de sărbători şi de duminici, mergea pe la casele bogaţilor, le ura sărbători fericite, iar la urmă întreba dacă nu cumva au disponibilă o pasăre pentru bolnavii săi. Astfel de purtare a readus la sânul Bisericii Catolice mulţi calvini. Pentru ei, Francisc a întemeiat multe asociaţii euharistice, prin care dorea să-i ţină cât mai aproape de izvorul tăriei şi al bucuriei creştine.

Superiorii lui au considerat oportun să-l trimită spre Sudul însorit, în regiunea Cevenilor, având ca loc de reşedinţă oraşul Puy. De aici, în timpul iernii urca în munţi. Vara, locuitorii munţilor erau ocupaţi cu păstoritul, adunarea fânaţurilor şi cu pomicultura; iarna ei erau liberi, dar primejdiile şi greutăţile călătoriei prin munţi erau atât de mari, încât au fost aproape părăsiţi. Francisc găseşte aici biserici distruse, pângărite, creştini nepăsători şi calvini care-l ameninţau cu moartea. El nu s-a înspăimântat, şi mai mult de cincizeci de localităţi i-au auzit cuvântul cald, cuceritor. Mulţi calvini şi-au regăsit credinţa strămoşilor, iar catolicii au reluat viaţa creştinească sinceră şi adâncă.

Lunile de vară erau rezervate pentru activitatea în oraş. Aici se lovea, nu de împotrivirea calvinilor, ci de viaţa morală decăzută a catolicilor: camăta, înjurăturile, duşmăniile, desfrâul erau mai violente decât haitele de lupi din munţi. Francisc nu se înspăimântă: îi opreşte în stradă pe bătăuşi, căruţaşi, hamali şi le vorbeşte despre răutatea înjurăturilor şi a expresiilor murdare. Pentru fetele şi femeile hotărâte să renunţe la viaţa uşuratică, întemeiază un cămin, pus sub administraţia unor familii onorabile, care se îngrijesc de îndrumarea nefericitelor victime ale viciului. Pentru că a avut curajul să le smulgă din ghearele desfrâului, Francisc a primit uneori bătăi, înjurături, ameninţări cu moartea; nici superiorii lui bisericeşti nu l-au înţeles întotdeauna. Francisc a suportat totul cu răbdare.

Dar sănătatea lui se măcina din zi în zi: drumurile, privegherile, ceasurile îndelungate petrecute în scaunul de spovadă, mortificările aspre ce şi le impunea i-au consumat puterile. Totuşi, în toamna anului 1640, îşi ia paltonul, toiagul şi breviarul şi se duce în munţi. Cu totul pe neaşteptate, la mijlocul lunii decembrie, coboară la Puy, deşi anunţase o serie de misiuni pentru Lalouvesc. Duhovnicului îi spune că a venit să facă pentru ultima dată o spovadă generală. Se pregăteşte timp de trei zile şi apoi se spovedeşte; îndată după spovadă, fără a ţine seamă de viscolul ce pornise, pleacă spre munţi. A doua zi s-a rătăcit şi a trebuit să petreacă o noapte într-o şură deschisă. Abia în ziua de Crăciun ajunge la Lalouvesc. Fără a-şi schimba îmbrăcămintea îngheţată pe el, intră în biserică şi începe misiunile promise. A doua zi, de Sfântul Ştefan, cade leşinat în timpul slujbei. Este dus în casă şi îngrijit, dar, în noaptea de 31 decembrie[1], înainte ca clopotele bisericii să vestească începutul unui an nou, Francisc încheia o viaţă de doar 43 de ani, însă bogată în suferinţe, în osteneli şi în merite. Credincioşii din Lalouvesc i-au făcut sicriul dintr-un enorm trunchi de stejar, în care se odihneşte şi astăzi, în Capela „Sfântului Ioan Botezătorul”, sub altar. În anul 1737 a fost declarat sfânt şi, mai apoi, în 1939, „patron al misiunilor populare pe pământul Franţei”.

---

^[1] N.B. Noul calendar a fixat comemorarea Sfântului Francisc Regis la data de 16 iunie, zi în care a săvârşit prima liturghie.