Calendar Romano-Catolic - 18 august 2016

[altmariustotal catolic]

Sf. Elena

• împărăteasă
• c.248-c.328
• n.: în c.248, Drepanon, Bitinia
• d.: în c.328, Nicomedia
• 18 august (latin)
• 21 mai (bizantin)
• 

În duminica Rusaliilor din anul 337, sub acoperişul palatului său de la marginea Nicomediei (astăzi, Izmit – Turcia, pe malul Mării Marmara), închidea ochii pentru totdeauna unul dintre marii împăraţi ai Imperiului Roman şi primul împărat creştin, Constantin cel Mare. Cu câteva zile înainte, ceruse şi primise botezul din mâinile episcopului Eusebiu al Nicomediei, după ce, timp de 24 de ani, deşi nebotezat, a dat libertate Bisericii creştine – până atunci singura netolerată în Imperiul Roman – şi a sprijinit-o material şi moral. Amânarea botezului până în pragul morţii, păstrarea calităţii de pontifex maximus – şeful cultului păgân – şi o viaţă personală discutabilă au făcut ca, în unele părţi ale Bisericii, să nu i se acorde titlul de „Sfânt”. Biserica din Răsărit, ţinând seamă de marile servicii aduse credinţei creştine, îl cinsteşte ca sfânt, împreună cu mama lui, Sfânta Elena. Martirologiul Roman o aminteşte pe Sfânta Elena la 18 august şi, cu acest prilej, menţionează că este mama lui Constantin cel Mare, „Împăratul prea pios, care cel dintâi a dat celorlalţi principi un exemplu strălucit de apărător şi susţinător al Bisericii”. Având în vedere că taina botezului dăruieşte sufletului harul sfinţilor, nu este greşit a-l numi sfânt şi pe Constantin cel Mare, decedat la puţine zile după botez, şi a-l aşeza alături de mama sa, Sfânta Elena.

Elena era de loc din Bitinia (ţinut azi aparţinând Turciei şi aflat pe ţărmul Mării Negre şi al Mării Marmara), dintr-o familie de jos, dar, pentru calităţile ei, a fost luată în căsătorie de către tribunul Constanţiu Clorus; din căsătoria lor s-a născut, în 285, Constantin. Când Constanţiu Clorus ajunge Augustus împreună cu Galerius, este silit să o repudieze pe Elena, deoarece legea romană nu permitea căsătoria între un patrician şi o femeie din poporul de jos. Elena se retrage mâhnită. Probabil în această perioadă cunoaşte şi îndrăgeşte credinţa creştină. Constantin conduce armatele romane în Britania şi, când tatăl său moare, în 306, legiunile britanice îl aclamă pe tânărul comandant Augustus. Îndată o cheamă lângă el pe mama sa, Elena, căreia îi dă titlul de Nobilissima Femina – „Doamnă Preanobilă”. După ce va deveni totius orbis imperator – „împărat al întregului pământ” –, Elena va primi cea mai înaltă onoare la care putea aspira o femeie, titlul de Augusta. Constantin i-a istorisit sub jurământ episcopului Eusebiu al Nicomediei că, în preajma bătăliei decisive, care avea să-l ridice pe culmea puterii, a văzut pe cer, ziua în amiaza mare, o cruce strălucitoare având deasupra inscripţia in hoc signo vinces, „în acest semn vei învinge”. Noaptea, în vis, i s-a părut că-l vede pe Cristos purtând în mână o cruce, şi care i-a spus să imprime acest semn pe steagurile sale. El se trezeşte, împlineşte porunca şi porneşte la luptă. Cu toate că nu avea decât 20.000 de ostaşi, împotriva celor 150.000 ai adversarului, victoria este de partea lui. Din acest moment, Constantin hotărăşte o schimbare fundamentală în viaţa politică şi socială. Prin Decretul de la Milano, în 313, dă libertate deplină Bisericii creştine, interzice serbările şi ceremoniile cu manifestări imorale sau sângeroase, generalizează ţinerea zilei de repaus duminica, oferă edificiile imperiale din Roma pentru locuinţa Capului Bisericii, Papa, şi pentru transformarea lor în lăcaşuri de închinăciune, contribuie la construirea de biserici; construieşte pe malul Bosforului un oraş nou, unde bisericile şi monumentele creştine să fie locurile cele mai însemnate, spre deosebire de Roma, unde la tot pasul apăreau mărturiile păgânismului; dă legi care apărau demnitatea şi trăinicia căsătoriei etc., etc. Tot Constantin intervine şi îi ajută pe episcopi să se adune în primul Sinod Ecumenic, la Niceea, în 325. Între timp, mama sa, Elena, se ocupă de organizarea operelor de binefacere şi de împodobirea lăcaşurilor sfinte. Îndeosebi, merge în Palestina, unde iniţiază săpături pentru descoperirea lemnului Sfintei Cruci şi a mormântului Domnului; încurajată de buna reuşită, continuă această căutare şi la Bethleem, unde identifică locul naşterii lui Isus, iar pe Muntele Măslinilor, locul unde s-a înălţat la cer. Peste tot sunt îndepărtate construcţiile păgâne, ridicate în cinstea idolilor, şi înălţate bazilici rămase celebre. După trei secole de suferinţe şi sacrificii, lumea creştină trăieşte o primăvară a vieţii spirituale şi materiale, pentru care aduce mulţumire lui Dumnezeu şi laudă Sfintei Elena Augusta şi fiului ei, Constantin, pe care îl numeşte „cel întocmai ca Apostolii”. Pe arcul de triumf ridicat din ordinul lui Constantin pentru a imortaliza biruinţa de la Pons Milvius („Podul Vulturilor”, peste Tibru), împăratul afirmă că a câştigat victoriaInstinctu divinitatis – „din imboldul divinităţii”; fără îndoială, el a împlinit o misiune divină în folosul Bisericii lui Cristos şi, pentru aceasta, dincolo de greşelile personale, i se cuvine recunoştinţă şi cinstire.

Elena este un nume foarte vechi şi răspândit, mai ales, în lumea greacă; se pare că a fost numele unei divinităţi a luminii şi se aseamănă cu cuvintele greceşti helàne = făclie, torţă, şi hèle = strălucirea soarelui (a se compara cu helioterapia = tratament cu raze solare); poate avea şi formele: Ileana, Leana, Lina, Alen, Alina, Lenuş, Ela, Lili, Elen, Nelly, Ilona şi altele asemănătoare.

Istoria Sfintei Elena şi a fiului ei, Constantin, ne arată că izvorul luminii sufleteşti este Crucea Sfântă a Mântuitorului şi ne îndeamnă să imprimăm pe steagul vieţii noastre acest semn dumnezeiesc. La Roma, în Piaţa San Giovanniîn Lateran, Sfântul Părinte Sixt al V-lea a instalat, la intrarea în capela papală, Scara Sfântă, pe care tradiţia o respectă ca fiind scara pe care Mântuitorul a urcat la judecată în palatul lui Pilat din Pont. Ea este formată din 28 de trepte pe care Sfânta Elena le-a adus piatră cu piatră din Ierusalim şi le-a reconstituit în Cetatea Eternă. De secole şi secole, pelerinii o urcă în genunchi, în semn de adâncă veneraţie.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

Sora Sancja Szymkowiak

S-a născut la 10 iulie 1910. A primit o solidă educaţie în familie, încât de tânără s-a remarcat printr-o bunătate excepţională şi o autentică devoţiune, fascinând prin seninătate şi simplitate. Şi-a maturizat chemarea sa la sfinţenie ca studentă la universitate, iar apoi în cadrul Congregaţiei Fiicelor Mariei Îndurerate (numite Serafitki), în localitatea Poznan. Atentă la nevoile tuturor, în mod deosebit s-a aplecat asupra celor săraci şi suferinzi, dedicându-se operelor de caritate în cartierul cel mai sărac al oraşului. Supusă voinţei lui Dumnezeu, răspândea în jurul ei pace şi speranţă. Viaţa sa, marcată de simplitate, a fost încoronată cu dăruirea sa totală în favoarea aproapelui, în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial. A murit la 29 august 1942.

Traducere de Ovidiu Bişog

("Lumina creştinului", 9/2002)

* * *

Alberto Hurtado

"Sunt bucuros, Doamne"

Din seria primilor sfinţi ridicaţi la cinstea altarelor de papa Benedict al XVI-lea face parte şi Alberto Hurtado Cruchaga, preot iezuit din Chile, un "adevărat contemplativ în acţiune".

Papa Benedict al XVI-lea a încheiat Anul Euharistiei şi Sinodul Episcopilor şi a celebrat Ziua Mondială a Misiunilor canonizând primii cinci sfinţi ai pontificatului său duminică, 23 octombrie 2005.

"Sfânt este acela care e atât de fascinat de frumuseţea lui Dumnezeu şi de adevărul său perfect încât este transformat progresiv", a spus papa în predica sa, rostită în italiană, poloneză, ucraineană şi spaniolă. "Pentru această frumuseţe şi pentru acest adevăr este gata să renunţe la tot, chiar la sine însuşi", a spus Sfântul Părinte. "Îi ajunge iubirea lui Dumnezeu, pe care o trăieşte în slujirea umilă şi dezinteresată a aproapelui, în special a celor care nu sunt în măsură să îl răsplătească".

Între cei cinci sfinţi canonizaţi se află şi Alberto Hurtado Cruchaga. S-a născut în Vińa del Mar, Chile, la 22 ianuarie 1901. La vârsta de patru ani a rămas orfan de tată. Din această cauză experimentează din fragedă copilărie ce înseamnă să fii sărac, să nu ai locuinţă şi să depinzi de mila celorlalţi. Nu s-a lăsat descurajat de vicisitudinile vieţii. Ba mai mult, când a ajuns să studieze la Colegiul Iezuit din Santiago a dobândit un viu interes pentru săraci, alături de care a petrecut mult timp după-amiezile duminicilor în cele mai mizerabile cartiere.

A intrat în noviciatul Societăţii lui Isus în Chillan la 14 august 1923. A studiat ştiinţele umaniste la Cordoba, în Argentina; filozofia şi teologia în Spania şi Belgia. A fost hirotonit preot în Belgia, la Louvain la 24 august 1933, iar în 1935 a obţinut doctoratul în pedagogie şi psihologie. Reîntors în Chile în ianuarie 1936, şi-a început activitatea de profesor de religie şi pedagogie. A condus frecvent zile de reculegere şi a oferit îndrumare spirituală la mulţi tineri.

În octombrie 1944, în timpul unor zile de reculegere, s-a simţit îndemnat să facă apel la cei care îl ascultau să se gândească la săracii oraşului, în special la numeroşii copii ai străzii din Santiago. Această cerere a primit un răspuns prompt şi generos. A fost începutul iniţiativei pentru care pr. Hurtado este cunoscut în mod special: o formă de activitate caritativă care a asigurat nu numai adăpost, ci şi un mediu de familie pentru cei lipsiţi de locuinţă: "El Hogar de Cristo" - Casa lui Cristos. A deschis multe case de acest gen pentru copii, pentru femei şi pentru bărbaţi, în unele case existând centre de reabilitare sau şcoli de meserii.

O boală oribilă, cancerul pancreatic, l-a adus în scurt timp la sfârşitul vieţii sale. În agonia sa era auzit adesea spunând: "Sunt bucuros, Doamne". A murit la 18 august 1952. Apostolatul său a fost o expresie a iubirii personale pentru Cristos. A fost caracterizat de o mare iubire pentru copiii săraci şi abandonaţi, un zel luminat pentru formarea laicilor, şi un sentiment viu al dreptăţii sociale creştine.

Papa afirma despre Alberto Hurtado că a fost "un adevărat contemplativ în acţiune. În iubire şi în încredinţarea totală voinţei lui Dumnezeu a găsit puterea pentru apostolat. A înfiinţat casa lui Cristos pentru cei mai nevoiaşi şi pentru cei fără locuinţă, oferindu-le un mediu familial plin de căldură umană". La ceremonie s-au aflat peste 7.000 de pelerini din Chile, care, alături de preşedintele lor, au răspuns cu urale şi cântece de fiecare dată când papa menţiona numele noului canonizat din ţara lor.

Alberto Hurtado Cruchaga a fost beatificat de papa Ioan Paul al II-lea la 16 octombrie 1994, iar apoi canonizat de papa Benedict al XVI-lea, la 23 octombrie 2005.

Prelucrare de Gabriel Trişcă

("Lumina creştinului", 3/2006)