Calendar Romano-Catolic - 17 martie 2019

[altmariustotal catolic]

Sf. Alexie

• cerşetor
• 17 iulie (latin)
• 17 martie (bizantin)
• 

Vizitatorul care străbate oraşul Roma şi ajunge pe colina Arentino este numaidecât condus să vadă bazilica veche a Sfintei Sabina, şi în apropiere biserica Sfântului Alexie, preferată de tinerii logodnici pentru a-şi celebra acolo cununia religioasă. Această biserică a fost la început închinată Sfântului Bonifaciu, dar în anul 1217 Papa Onoriu al III-lea a dedicat-o Sfântului Alexie. În urma lucrărilor de renovare efectuate în veacul al XVIII-lea, din prima clădire nu a mai rămas decât foarte puţin şi scara de lemn pe care o adăpostea de multe sute de ani; acum, scara se află într-o capelă secundară, în care un ucenic al marelui sculptor Bernini a dăltuit în marmură chipul sfântului; turiştii şi oamenii credincioşi contemplă cu emoţie venerabila relicvă. O tradiţie foarte veche afirmă că sub acea scară îşi petrecea nopţile în rugăciune şi chinuită odihnă tânărul patrician roman Alexie, transformat în cerşetor din dragoste faţă de Cristos Mântuitorul.

Viaţa Sfântului Alexie, prelucrată adesea în poezie şi teatru şi transfigurată de legendă, este povestită în două versiuni: o versiune siriană, aflată într-un manuscris din secolul al V-lea, acordă oraşului Edessa, astăzi localitatea Urfa din Turcia, cinstea de a fi descoperit misterul cerşetorului străin de pe treptele bisericii Sfânta Maria. O altă versiune, cea greco-romană, atribuie oraşului Roma această cinste, precum şi favorul de a-i păstra rămăşiţele pământeşti şi scara sfinţită de rugăciunile şi suferinţele lui. Cu toate adăugirile ei legendare, Viaţa Sfântului Alexie rămâne un omagiu viu adus iubirii nemărginite a lui Cristos faţă de neamul omenesc.

Alexie era fiul unic al senatorului roman Eufemian, care împreună cu soţia sa Aglaia duceau o viaţă aleasă de credinţă şi dragoste creştinească ce s-a transmis şi în sufletul copilului lor. Acesta, ajuns la vârsta căsătoriei, urmând obligaţiile stării sociale din care făcea parte precum şi sfaturile părinţilor, acceptă să se cunune cu o tânără însufleţită ca şi el de dorinţa desăvârşirii propusă de Sfânta Evanghelie. În ziua nunţii, după o convorbire îndelungată, în care tinerii şi-au deschis inimile unul altuia şi au hotărât să trăiască amândoi în feciorie, tânărul soţ dăruieşte soţiei sale inelul de aur şi pe ascuns părăseşte sala ospăţului de nuntă. Cu prima corabie ce pleca din port se îndreaptă spre Siria şi aici, pe jos, se duce în marele oraş Edessa, atunci renumit prin bisericile sale şi viaţa creştină a credincioşilor. Aici, timp de 17 ani trăieşte necunoscut, amestecat în rândul de cerşetori de la poarta bisericii Sfânta Maria, până când un slujitor al lăcaşului sfânt descoperă cine se ascunde sub hainele rupte ale străinului Alexie. Pentru a evita manifestările de laudă din partea credincioşilor, care de multă vreme vedeau în el pe „Omul lui Dumnezeu”, aleargă la cel mai apropiat port şi se urcă, într-o corabie cu destinaţia Tars, locul de naştere a Sfântului Pavel. Un vânt potrivnic însă îndreaptă corabia spre Italia. Alexie se întoarce la Roma, unde părinţii lui mai trăiau încă şi logodnica îşi păstra legământul de credinţă faţă de Cristos şi faţă de el.

Cei şaptesprezece ani petrecuţi la Edessa, viaţa aspră pe care a dus-o el precum şi clima diferită de a Romei l-au schimbat atât de mult pe fiul lui Eufemian şi al Aglaiei încât nimeni nu l-a recunoscut; aceasta i-a dat curaj să se adreseze chiar tatălui său, cerându-i permisiunea să se adăpostească o noapte sub o scară de lemn care ducea la intrarea servitorilor. Bătrânul senator îi permite, cu o condiţie: „Îţi îngădui, spune el, cu condiţia ca tu să te rogi lui Dumnezeu să ni-l aducă acasă pe fiul nostru”. Au mai trecut şaptesprezece ani petrecuţi în rugăciuni fierbinţi prin multele biserici ale Romei, hrănindu-se cu ceea ce-i dădeau creştinii milostivi şi odihnindu-se sub scara servitorilor, care adesea l-au insultat şi chiar au aruncat peste el apa murdară; credinţa şi dragostea lui faţă de Cristos, precum şi taina pe care o purta în inimă i-au dat putere să rămână totdeauna senin şi iubitor de oameni. În acest timp, pe scaunul Sf. Petru se afla Papa Inocenţiu I (401-417); oraşul Roma trecea prin mari greutăţi. Într-o zi pe când Papa se ruga, aude un glas ceresc: „Căutaţi pe omul lui Dumnezeu; el se va ruga şi Domnul va avea milă de voi; se află în casa lui Eufemian”. Ajuns în grabă la casa prietenului său, Papa Inocenţiu îl găseşte pe bătrânul senator şi pe buna Aglaia îngenunchiaţi la capul cerşetorului din camera de sub scara de lemn, pe al cărui trup neînsufleţit au descoperit semnul neîndoielnic al identităţii fiului lor Alexie. Durerea mare de a-l fi recunoscut atât de târziu a făcut loc recunoştinţei faţă de Dumnezeu că i-a învrednicit să adăpostească în casa lor, în familia lor, un fericit al cerului şi un sfânt al Bisericii lui Cristos.

* * *

Răspândirea istoriei vieţii Sfântului Alexie, precum şi faptul că mai mulţi martiri din primele veacuri au purtat acest nume au determinat o mare popularizare a prenumelui Alexie, sub diferite forme. La noi se folosesc: Alexe, Alexa, Alexie, Alexina, şi mai nou Alex; în alte limbi: Aleksei, Alexis, Alexius, Alessio. Toate au legătură cu verbul din limba greacă: alexo – a respinge pentru a apăra, a proteja; folosit ca prenume, desemnează pe omul care respinge un atac, o tentaţie, o propunere pentru a-şi menţine demnitatea, integritatea, proprietatea. Ca nume de botez, păstrează în amintirea creştinului actul eroic al Sf. Alexie care respinge chiar şi satisfacţiile legitime ale vieţii, renunţând la ele pentru a-şi asigura bucuriile unei trăiri cereşti.

Pornind de la împrejurarea că Sfântul Alexie a locuit multă vreme în încăperea de sub scări, desigur un fel de magazie prin care uneori se strecoară şoareci, şerpi, insecte, calendarul popular românesc păstrează o sărbătoare numită „Alexiile” în ziua de 17 martie, când Sf. Alexie este comemorat în calendarul răsăritean. În această zi se recomandă ca creştinul nici măcar să nu se gândească la astfel de jivine, să nu le pronunţe numele, ca să fie ferit de ele tot anul. Cu acest prilej se practică şi unele ritualuri magice, rămase probabil din perioada precreştină. Ridicarea nivelului cultural şi efortul de purificare a credinţei trebuie să ducă la dispariţia acestor practici care îndreaptă atenţia spre aspectele minore ale vieţii, lăsând în uitare elementele fundamentale specific umane. Sfântul Alexie a avut de suferit nu din cauza şoarecilor sau a insectelor, ci din cauza răutăţii şi micimii sufleteşti a multor oameni; creştinul este dator să ia măsurile necesare pentru apărarea sănătăţii şi a condiţiilor de viaţă, dar în acelaşi timp să se preocupe intens de puritatea şi sănătatea sufletească. Sfântul Alexie ne repetă cuvântul Sfintei Cărţi: „aşa cum fugi de viperă, la fel să fugi de păcat, că de te vei apropia de el, te va muşca; dinţi de leu sunt dinţii lui, care omoară sufletele oamenilor” (Eclesiastic 21, 2-3).

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

Sf. Patriciu (Patrick)

• Episcop
• c.385-c.461
• n.: în c.385, Scoţia
• d.: în c.461, Irlanda
• 17 martie (latin)
• 

Patriciu este apostolul şi patronul Irlandei, deoarece el este cel care cu înţelepciune şi răbdare a semănat din belşug Sfânta Evanghelie în aceste ţinuturi; irlandezii îi spun Patraig şi englezii Patrick. Datele biografice asupra vieţii lui sunt puţine şi în parte încă neclare; se reţine ca sigur că s-a născut în anul 385 şi a murit în anul 461, aproape de Down, astăzi rebotezată Downpatrik, în Ulstre, Irlanda de Nord. S-a născut într-o localitate din Ţara Galilor, în vestul Angliei; de tânăr, la vârsta de 16 ani, a fost prins de piraţi şi dus în insula alăturată, Irlanda, pe atunci locuită de celţi şi scoţieni, care erau încă păgâni. Piraţii l-au purtat prin târgurile irlandeze ca să-l vândă ca sclav. Întâlnirea cu viitoarea patrie adoptivă a fost astfel dură, iar şederea acolo tot atât de neplăcută; de două ori a încercat să fugă, dar a fost prins, readus în Irlanda şi supus unui regim sever; a treia oară însă, a reuşit să scape. Petrecuse şase ani de sclavie.

Se va mai întoarce în Irlanda, dar nu ca sclav, ci ca vestitor al Sfintei Evanghelii. Între timp s-a pregătit pentru viitoarea misiune făcând serioase studii teologice la Auxerre, sub conducerea Sfântului Gherman. A întreprins şi o lungă călătorie în Italia, vizitând mai multe mănăstiri înfloritoare. S-a îndreptat apoi spre Irlanda, în anul 432, trimis fiind de însuşi Sfântul Părinte Papa, care l-a numit succesor al primului episcop, Palladiu. Buna reuşită a misiunii Sfântului Patriciu în Irlanda trebuie atribuită organizării inteligente pe care el a ştiut să o creeze în această insulă lipsită de centre orăşeneşti şi împărţită în numeroase triburi şi clanuri conduse de căpetenii independente. Mai presus de toate, a ştiut să se adapteze la condiţiile sociale ale locurilor, formând un cler indigen şi mici comunităţi creştine în sânul fiecărei clase, fără a respinge obiceiurile şi practicile tradiţionale.

Şi-a dat un interes deosebit să convertească pe capii de triburi, bineştiind că exemplul lor va fi imediat urmat de supuşii lor. În diferite puncte ale Irlandei a construit mănăstiri care au devenit celebre şi în jurul lor s-au format nucleele viitoarelor oraşe. Patriciu a avut multe greutăţi din partea ereticilor pelagiani (urmaşi ai învăţăturii lui Pelagius). Aceştia susţineau că pentru a ajunge la desăvârşirea creştinească este suficientă o educaţie şi o formaţie corectă a facultăţilor umane şi nu este nevoie de o intervenţie deosebită a harului divin, obţinut prin rugăciune şi sfintele sacramente. Pentru a se dezvinovăţi, Patriciu a scris o Mărturisire – „Confessio” arătând că toată munca sa misionară este răspunsul la o poruncă dumnezeiască şi că aversiunea sa faţă de pelagiani se întemeiază pe adevărul teologic că harul divin este necesar pentru mântuirea şi desăvârşirea omului. Munca neobositului misionar a dat roade excelente, care s-au păstrat de-a lungul veacurilor; o dovedeşte marea şi frumoasa coroană de sfinţi irlandezi, precum şi neclintitul lor ataşament faţă de credinţa strămoşească.

Foarte răspândit în Irlanda, datorită Sfântului Patriciu, acest nume este puţin folosit în alte părţi. Este un cuvânt latinesc: patricius, care arată o persoană făcând parte din senat şi având drepturi politice depline. La origine stă cuvântul pater = tată, deoarece senatorii erau numiţi patres. La noi a ajuns prin limbile greacă şi slavă în formele Patrichie, Patrichi, Patrichia; mai nou este luată forma apuseană de Patricia. Pentru un creştin, şi fără îndoială Sf. Patriciu s-a gândit la fel, numele acesta aminteşte cuvintele Apostolului: „nu mai suntem străini şi călători, ci din chiar familia lui Dumnezeu”. Sfântul Pavel exprima acelaşi adevăr ca şi învăţătorul: „nu vă mai numesc pe voi, slugi, ci prieteni; sluga nu cunoaşte tainele stăpânului, dar eu v-am spus tot ce am auzit de la Tatăl”.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

„Domnul mi-a dat darul inestimabil de a readuce la viaţa în el multe popoare, prin opera mea, şi de a-i conduce la plinătatea vieţii creştine”[1].

Patriciu nu s-a născut în Irlanda, ba chiar primul contact cu acest pământ minunat a fost pentru el destul de neplăcut. Avea doar 16 ani când piraţii l-au smuls din Marea Britanie, pământul său, şi l-au vândut ca sclav pe coastele nordice ale Insulei Verde unui necunoscut, probabil un şef de trib.

Un vis spulberat

A fost perioada cea mai grea din viaţa sa. Gândul îi revenea mereu la casa părintească, la mama, o creştină dintr-o bucată, şi la tatăl său, diacon al comunităţii Bannhaven Taberniae, unde Patriciu se născuse, în 385, şi unde primise o educaţie destul de elevată. Poate că în acea perioadă a visat să conducă şi el o comunitate creştină, ca şi tatăl său, sau să devină călugăr, pentru a răspândi evanghelia, dar acum timpul visării apusese în mod tragic! Se afla într-un ţinut străin, în mijlocul unui popor neîncreştinat încă, de la care nu înţelegea nici un cuvânt, şi, în plus, trebuia să-şi petreacă zilele supraveghind animalele, lucru pe care nu-l făcuse niciodată în viaţa sa.

De două ori a încercat să fugă, dar inutil. Să fi avut dubii că Dumnezeu îl voia tocmai în acel ţinut şi în mijlocul acelui popor? Probabil. Dar, încetul cu încetul, adaptându-se la obiceiurile stăpânilor şi învăţându-le limba, şi-a dat seama că ei nu erau chiar atât de primitivi cum i se păruseră la început. Chiar în organizarea lor tribală descoperea ceva nobil şi raporturile dintre familii şi dintre triburi erau impregnate de respectul reciproc. Desigur, le lipsea credinţa creştină, adorau încă idolii, dar ce ar fi putut face el singur şi fără vreo experienţă în acest sector? Şi apoi, nu era el un sărman sclav? Ce sens avea şederea sa prelungită în această ţară străină? Trebuia să fugă cu orice preţ. A organizat, pentru a treia oară, un plan de fugă care i-a reuşit în mod perfect. Erau deja şase ani de când trăia departe de casă.

La şcoala sfântului Gherman

Nu ştim dacă corabia l-a adus în patrie sau l-a lăsat pe coastele franceze. Se ştie însă sigur că, la un moment dat, Patriciu se află la Auxerre, aproape de sfântul episcop Gherman (t 448), un om cu o cultură foarte solidă şi de o mare sfinţenie, care, la rândul său, fusese în Anglia pentru a restabili pacea în acea Biserică tulburată de erezia pelagiană.

Sfântul Gherman l-a primit cu plăcere pe tânărul britanic şi i-a ascultat cu mult interes relatarea peripeţiilor. El a descoperit în acestea degetul providenţei. Cine mai bine decât el, care cunoştea din propria-i experienţă limba şi obiceiurile celţilor şi ale irlandezilor, ar fi putut să-i aducă la credinţa creştină? Este adevărat că, în Irlanda, papa Celestin trimisese deja un episcop, dar acesta nu a reuşit să ajungă şi la inima acelor oameni.

Ideea nu i-a displăcut lui Patriciu care, după ce şi-a completat la Auxerre formaţia sa creştină şi culturală sub conducerea sfântului episcop, a mers pentru un timp la Lerins, centru monastic de faimă europeană, lângă Provenza, unde s-a cufundat cu toate energiile sale în viaţa monastică, convins fiind că numai cu această carismă va reuşi să planteze Biserica într-o manieră durabilă în mijlocul populaţiei din Irlanda.

Trăind împreună cu ei şase ani, a învăţat că există o mare diferenţă între psihologia insularilor adunaţi în interiorul unei culturi mai familiare şi mai statice, şi aceea a locuitorilor de pe continent, mereu implicaţi în evenimente istorice mai agitate şi de largă amplitudine. Pentru aceasta, a dorit să viziteze numeroase mici mănăstiri din insulele tireniene, aproape de actuala Toscana, şi să vadă cu proprii ochi metoda folosită de acei călugări pentru încreştinarea locuitorilor insulelor.

Evanghelizatorul insulei

Să fi făcut în acea perioadă şi o vizită la Roma? Să se fi întâlnit personal şi cu papa? Este posibil, însă nu se ştie acest lucru cu exactitate. Ştim, în schimb, cu siguranţă, că, în anul 432, datorită morţii lui Paladiu, primul episcop al Irlandei, Patriciu a fost numit succesorul său şi, de aceea, a plecat de îndată cu un grup de călugări spre locul său de misiune. Stabilindu-se la Armagh, a început să-şi pregătească planurile.

Irlanda, spre deosebire de Anglia, nu a cunoscut niciodată dominaţia romană şi, deci, nu exista pe insulă nici o structură socială pe care să se bazeze pentru începerea evanghelizării. Locuitorii acesteia erau împărţiţi în clanuri, foarte unite în interiorul lor şi, în acelaşi timp, foarte deosebite unele de altele. Ele îşi aveau propria civilizaţie şi propria ordine tribală de care erau foarte legate. Patriciu s-a apropiat personal de conducătorii clanurilor, ajutat şi de faptul că le cunoştea foarte bine şi limba şi obiceiurile. Le-a ridicat prima abaţie şi le-a propus să construiască şi altele în folosul populaţiei. S-a ajutat chiar de ei pentru construcţia lor şi i-a făcut, în acelaşi timp, coresponsabili de întreţinerea lor. Nu i-a fost prea greu să le şi umple cu tineri irlandezi, pe care îi educa cu ajutorul călugărilor.

Conducătorii de trib, respectaţi pentru rolul lor, au fost primii care au îmbrăţişat credinţa, trăgând după ei propriul clan. Abaţiile se înmulţeau şi în jurul lor se ridicau locuinţele conducătorilor şi ale poporului, embrioni ai viitoarelor oraşe. Călugării, sub înţeleapta conducere a lui Patriciu, vor reuşi astfel să înglobeze în credinţa creştină tot ceea ce religiozitatea anterioară conţinea pozitiv, îndepărtând, încetul cu încetul, tot ceea ce era inconciliabil cu ea. Această capacitate genială a lui Patriciu de a se contopi cu sufletul irlandez şi de a-l înţelege până în profunzimile lui explică de ce predicarea noii credinţe nu a avut nici un martir în acest ţinut, cu toate că locuitorii săi au fost un popor de războinici, lucru dovedit chiar în luptele ce aveau loc între ei. Astfel, civilizaţia monastică a găsit modul de a se întrupa în viaţa acestui popor generos şi orgolios, fără să provoace traume în raport cu trecutul său.

Patriciu îşi alegea călugării şi preoţii dintre tinerii locului. Între ei nu era mare diferenţă, deoarece preoţii călugări exercitau cu dăruire ministerul pastoral şi preoţii diecezani trăiau cu plăcere alături de călugări în jurul episcopului. Acesta, la rândul său, ori era abatele, ori era un călugăr ales de abatele însuşi, şi deci încredinţat responsabilităţii sale. Deasupra tuturor veghea figura paternă şi carismatică a lui Patriciu. El străbătea insula în toate direcţiile, pentru a se asigura că mănăstirile şi diecezele, legate între ele, vor fi centre de viaţă evanghelică la înălţimea carismei şi a misiunii lor.

În ultimele zile ale vieţii sale, contemplând opera pe care Dumnezeu o realizase în insulă, exclama plin de emoţie: „De unde mi-a venit mie această înţelepciune, pe care n-am avut-o la început? Eu nici măcar nu ştiam să număr zilele, nici nu eram capabil să mă bucur de Dumnezeu. Cum mi-a fost dat, aşadar, un dar aşa de mare şi mântuitor, cum este acela de a-l cunoaşte şi de a-l iubi pe Dumnezeu? Cine mi-a dat putea să-mi părăsesc patria şi părinţii, să refuz onorurile care mi-au fost oferite şi să vin în mijlocul populaţiei Irlandei şi să predic evanghelia, suportând batjocurile necredincioşilor şi infamia exilului, fără să mai pun la socoteală numeroasele persecuţii ce au însemnat lanţuri şi închisoare? Aşa mi-am jertfit propria-mi libertate pentru mântuirea altora! Şi dacă aş fi demn de aceasta, sunt gata să-mi dau, fără ezitare şi cu multă bucurie, viaţa pentru numele său. Dacă Domnul îmi va face acest har, doresc să-mi consacru toate puterile mele pentru această cauză”[2].

Patriciu şi-a încheiat în pace viaţa, în Ulster, în anul 461, la Down, care va primi ulterior numele de Downpatrick. Misiunea sa se împlinise pe deplin, dacă ţinem cont de faptul că nimeni până astăzi nu a reuşit să smulgă creştinismul din inima locuitorilor Insulei Verzi.

Note:
[1] Confesiunea sfântului Patriciu: PL 53, 809.
[2] Confesiunea sfântului Patriciu: PL 53, 809.

Sursa: "Martiri şi sfinţi din calendarul roman", Editura Sapientia, Enrico Pepe, trad. pr. Ioan Bişog

Fer. Juan Nepomuceno Zegrí y Moreno

• preot
• 1831-1905
• n.: la 11 octombrie 1831, Granada, Spania
• d.: la 17 martie 1905, Malaga, Spania
• 17 martie (latin)
• 

• A fost declarat…

  
  

  • venerabil la 21 decembrie 2001, de Papa Ioan Paul al II-lea
  • fericit la 9 noiembrie 2003, de Papa Ioan Paul al II-lea

Juan Nepomuceno Zegrí y Moreno, fondator al Congregaţiei Surorile Milostive ale Carităţii, s-a născut în Granada la 11 octombrie 1831, într-o familie creştină, de la care a primit o educaţie aleasă şi îngrijită. A urmat studii umaniste şi de jurisprudenţă, distingându-se prin inteligenţă şi, mai ales, prin marea sa umanitate şi printr-o viaţă creştină intensă, dedicată rugăciunii şi carităţii faţă de cei săraci. Mai târziu a studiat în seminarul Sf. Dionisie din Granada, şi a fost hirotonit în Catedrala din Granada la 2 iunie 1855.

Ca preot, a fost un bun păstor, un îndrăgostit de Dumnezeu şi un neobosit evanghelizator. Viaţa lui sacerdotală a fost caracterizată de o iubire profundă faţă de Mântuitorul Isus Cristos, după care s-a configurat, învăţând ascultarea până la suferinţă; de o mare iubire faţă de Maria, Mama şi protectoarea sa fără egal; de o viaţă intensă de rugăciune, izvor al carităţii; de o mare pasiune Împărăţia săracilor săi şi o dragoste intensă faţă de Biserică, trăind comuniunea cu ea în ciuda obscurităţii credinţei şi a suferinţelor care l-au ajuns chiar în sânul Bisericii. El propovăduia ceea ce credea, cuvântul său invitându-i pe toţi să trăiască viaţa creştină cu radicalitate, împlinind cu iubire datoriile ce derivă din religia creştină.

Pr. Juan Nepomuceno şi-a desfăşurat cu umilinţă îndatoririle importante de mai târziu: a fost examinator sinodal în Diecezele de Granada, Jaén şi Orihuela; judecător sinodal şi secretar în Dieceza de Malaga; canonic al Catedralei din Malaga şi vizitator al călugăriţelor; formator al seminariştilor, predicator al Maiestăţii Sale Regina Isabella a II-a şi capelan regal.

Interesat de problemele sociale şi de nevoile celor mai săraci, s-a simţit chemat să înfiinţeze o congregaţie religioasă pentru a-i elibera oameni din sclaviile lor. Congregaţia, fondată la Malaga la 16 martie 1878, şi pusă sub ocrotirea Sfintei Fecioare Maria Îndurătoare, avea ca scop practicarea tuturor faptelor de milostivire spirituală şi trupească în favoarea celor săraci. Le-a cerut călugăriţelor ca tot ceea ce fac să fie pentru binele omenirii, în Dumnezeu, pentru Dumnezeu şi către Dumnezeu. Congregaţia s-a răspândit cu repeziciune în multe dieceze spaniole, sub exigenţa dinamicităţii ispiraţiei sale carismatice. Pr. Zegrí, însufleţit de iubirea lui Dumnezeu, spunea că iubirea este unicul răspuns la toate problemele sociale şi că nu se va sfârşi atâta vreme cât va exista o singură durere de vindecat, o singură tristeţe de consolat, o singură speranţă de insuflat în inimile rănite; atâta vreme cât vor mai fi regiuni îndepărtate de evanghelizat, şi sânge de vărsat pentru a hrăni sufletele şi a face să răsară adevărul pe pământ.

Pr. Zegri a fost însă calomniat şi îndepărtat de opera fondată de el, mai întâi de către Biserică, iar mai târziu chiar de către călugăriţe. A murit la 17 martie 1905 în oraşul Malaga, singur şi abandonat, dar fidel Bisericii, asemenea marilor mărturisitori şi marilor credincioşi. Ca discipol, el s-a dăruit total şi exclusiv lui Isus răstignit, după cum putem citi în testamentul său spiritual, pentru binele omenirii; iertându-i pe cei care l-au calomniat, uitând răul şi creând legături de comuniune; costruind o omenire nouă a iubirii, şi iubind-o pe Maria, care a susţinut credinţa sa ancorată în misterul lui Dumnezeu. Biserica a recunoscut virtuţile sale eroice, proclamându-l venerabil la 21 decembrie 2001.

Sursa: Vatican.va