Calendar Romano-Catolic - 16 mai 2022

[altmariustotal catolic]

Sf. Ubald de Gubbio

• Episcop
• c.1085-1160
• n.: în c.1085, Gubbio, Ancona, Umbria, Italia
• d.: la 16 mai 1160, Gubbio, Ancona, Umbria, Italia
• 16 mai (latin)
• 

• A fost declarat…

  
  

  • sfânt în 1192, de Papa Celestin al III-lea

Numele de Gubbio face vie în memorie imaginea blândului sfânt Francisc, care îmblânzeşte temutul lup. Cu un secol mai înainte un alt sfânt, blând şi curajos, adusese liniştea în oraşul medieval umbric, îmblânzind lupi mult mai de temut. Biografii săi povestesc că în timpul unei neînţelegeri citadine furibunde episcopul Ubaldo a fost văzut aruncându-se între adversari, pentru a-i împăca. Dar nu a fost cruţat, şi numai când a căzut la pământ, cetăţenii, căiţi şi încurcaţi, au depus armele, uniţi în sfârşit de acelaşi sentiment de îngrijorare faţă de iubitul episcop.

Ubaldo era născut dintr-o familie nobilă de origine germanică pe la anul 1085. Rămas orfan de ambii părinţi la vârsta tânără, a fost crescut de către un unchi, care s-a îngrijit de educarea lui pe solide baze religioase. Dar când, având nu mult peste cincisprezece ani, şi-a exprimat dorinţa de a se retrage în singurătate şi a duce o viaţă de pustnic departe de ademenirile oraşului, acelaşi unchi s-a opus dorinţei, permiţându-i totuşi să ducă o viaţă comună la canonicii sfântului Secundus. În anul 1104 a fost hirotonit de către episcopul Ioan, care l-a voit alături de sine, pentru a-i încredinţa reforma disciplinei bisericeşti.

În anul 1114 Ubald a primit hirotonirea sacerdotală şi a fost ales îndată prior al comunităţii religioase primite în casa parohială a sfântului Marian, titularul catedralei. Micii comunităţi i-a dat un nou elan ascetic, după exemplul sfântului Petru Damian, care transformase Fonte Avellana într-un centru exemplar de viaţă religioasă. Spre Fonte Avellana s-a îndreptat acelaşi Ubaldo, după ce un incendiu devastase în anul 1126 catedrala şi casa parohială, împrăştiind comunitatea sa.

În anul 1129 papa Honoriu al II-lea l-a numit episcop de Gubbio şi i-a dat el însuşi consacrarea. Episcopatul său a durat treizeci şi unu de ani. Iubit de popor pentru fermitatea cu care i-a apărat pe cei slabi contra aroganţei feudalilor, episcopul Ubaldo a ştiut să-şi câştige recunoştinţa tuturor locuitorilor oraşului în anul 1155, salvând oraşul de la distrugerea totală de către Frederic Barbarossa. Dar Ubaldo era cu totul omul păcii: recurgea întotdeauna la armele convingerii, ale carităţii şi ale bunătăţii, pentru a-i îndupleca şi pe adversarii cei mai încăpăţânaţi.

A murit în zorii zilei de 16 mai 1160. Tributul unanim de devoţiune al celor din Gubbio, care l-au proclamat patronul lor ceresc imediat după moarte, a anticipat recunoaşterea oficială a Bisericii, care l-a inclus în catalogul sfinţilor abia după treizeci de ani, la 5 martie 1192.

Sursa: "Sfântul zilei", de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini, Edizioni Paoline, 1978, trad. pr. Iosif Agiurgioaei

Sf. Ioan Nepomuk

• preot, martir
• c.1345-1393
• n.: în c.1345, Nepomuk, Boemia (azi Cehia)
• d.: la 20 martie 1393, Praga, Boemia (azi Cehia)
• 20 martie, 16 mai (latin)
• 

• A fost declarat…

  
  

  • fericit la 31 mai 1721, de Papa Inocenţiu al XIII-lea
  • sfânt la 19 martie 1729, de Papa Benedict al XIII-lea

Nepomuk este o mică localitate din Boemia despre care poate nu s-ar fi ştiut nimic niciodată, dacă în jurul anului 1345 nu s-ar fi născut aici, dintr-o familie de oameni înaintaţi în vârstă, care s-au rugat mult lui Dumnezeu să aibă şi ei un copil, acela care avea să rămână în istoria Bisericii cu numele de Ioan Nepomuk. De mic se simţea atras spre viaţa de reculegere şi rugăciune pe care a descoperit-o în mănăstirea cistercienilor din apropierea casei părinteşti.

După ce a terminat studiile superioare la universitatea recent înfiinţată de Carol al IV-lea în Praga, a fost sfinţit preot şi i s-a încredinţat misiunea de predicator la catedrala oraşului. Locuitorii din Praga, şi îndeosebi studenţii, simţeau că o lumină răsare în mijlocul lor, de aceea îl înconjurau cu drag şi îi ascultau cuvântul. I s-a oferit un scaun episcopal, de asemenea şi alte posturi de mare însemnătate şi cu venituri substanţiale, dar el a refuzat categoric; a acceptat numai oficiul de administrator al operelor de binefacere, considerând că astfel va avea posibilitatea de a veni în ajutorul celor mulţi şi lipsiţi.

Ioan nu s-a mulţumit numai să împartă ajutoare materiale, să hrănească sufletele cu predicile şi apostolatul său, ci şi-a oferit serviciile şi în apărarea drepturilor oamenilor simpli în conflictele cu cei înstăriţi şi sus-puşi. Această activitatea a trezit împotriva lui o ură ascunsă cu grijă, dar neadormită, chiar şi în sufletul tânărului rege Venceslau. Venceslau avea şi alte motive pentru a nu-l vedea cu ochi buni pe neobositul propovăduitor al Evangheliei. Crescut de o mamă frivolă, ameţit de linguşelile unor supuşi interesaţi, tânărul Venceslau se lăsă pradă unei vieţi dezordonate, călcând în picioare iubirea sinceră a soţiei sale Ioana, care trebuia să suporte o viaţă de chin. Pentru liniştirea şi întărirea sufletului ei, ea s-a adresat în spovadă preotului Ioan. Acesta i-a dat îndrumările şi încurajarea credinţei, care au ajutat-o pe Ioana să îşi recâştige calmul şi curajul vieţii.

Venceslau, ca orice soţ incorect, a început să o bănuiască pe soţie de complicitate la acţiuni organizate împotriva lui; s-a adresat duhovnicului soţiei şi i-a cerut, prin ademeniri şi linguşiri, să îi descopere destăinuirile din spovadă ale Ioanei. Preotul, păstrându-şi calmul şi demnitatea a răspuns: „Non licet” „Nu este îngăduit”. Regele a recurs la ameninţări, dar de tot atâtea ori a primit acelaşi răspuns: „Non licet”. Atunci a poruncit să fie aruncat în carceră şi torturat; a fost întins pe scaunul de tortură, i s-au rupt câteva coaste, membrele i-au fost arse cu torţe aprinse; Ioan spuse doar atât: „Isuse, Maria!”.

Deoarece nu a reuşit să obţină nici o declaraţie, regele l-a pus în libertate cerându-i să se mai gândească. În ajunul sărbătorii Înălţării Domnului, în ziua de 16 mai 1383, preotul trecea prin faţa palatului. Venceslau l-a văzut şi a trimis să fie adus la dânsul: „Ori vorbeşti, ori vei muri chiar în noaptea aceasta”, i-a spus, în culmea mâniei, Venceslau. Ioan tăcea şi îl privea compătimitor. „Luaţi-l din ochii mei şi aruncaţi-l în râu”. Călăii dinainte pregătiţi au pus mâna pe el şi de pe podul care leagă Praga Mare de Praga Mică l-au aruncat în apele râului Moldava. În timpul nopţii o lumină plutea încet deasupra apei. Regina, din apartamentul ei, a văzut neobişnuitul fenomen şi a alergat la rege să îl întrebe: „Ce să fie oare acea lumină pe apă?”. Cuprins de remuşcări şi spaimă, Venceslau alergă din cameră în cameră negăsindu-şi liniştea.

Trupul martirului – martir al secretului spovezii – a fost pescuit şi înmormântat în catedrala mitropolitană. În ziua de 14 aprilie 1719, după mai bine de 300 de ani, corpul a fost deshumat şi, spre uimirea tuturor, limba a fost găsită intactă. Şi astăzi, un relicvar împodobit cu 1200 diamante păstrează limba care a ştiut să tacă chiar în faţa morţii. Pe placa funerară a mormântului sunt săpate următoarele cuvinte: „Sub această lespede zace trupul fericitului şi slăvitului făcător de minuni Ioan Nepomuk, doctor, canonic al acestei biserici şi duhovnic al reginei; care, deoarece a păstrat secretul spovezii, a fost chinuit crunt şi apoi aruncat de pe podul din Praga în râul Moldava, din porunca lui Venceslau al IV-lea regele Boemiei, în anul 1393”. Confirmând cinstirea adusă de veacuri şi minunile săvârşite la mormântul lui Ioan Nepomuk, Papa Benedict al XII-lea, în anul 1729, l-a ridicat la cinstea sfintelor altare. Şi astăzi, limba care a ştiut să tacă vorbeşte lumii întregi.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

Fer. Vladimir Ghika

• martir
• 1873-1954
• n.: la 25 decembrie 1873, Constantinopol, Turcia
• d.: la 16 mai 1954, Jilava, România
• 16 mai (latin)
• 

• A fost declarat…

  
  

  • venerabil la 27 martie 2013, de Papa Francisc
  • fericit la 31 august 2013, de Papa Francisc

Vladimir Ghika s-a născut în ziua de Crăciun a anului 1873 la Constantinopol, în familia de principi care a dat Moldovei şi Valahiei zece domnitori. După ce a studiat literatură şi drept, medicină şi istorie, ajunge la Roma unde studiază filosofie şi teologie la Colegiul dominican Sfântul Toma, din Roma. În 1902 intră oficial în Biserica Catolică şi va lucra toată viaţa în favoarea unităţii Bisericii.

În tinereţe îl însoţeşte în misiunile diplomatice pe fratele său Dimitrie, dar este mereu gata să pună în practică idealuri caritative fără precedent în România. Le-a adus la Bucureşti pe surorile Sfântului Vicenţiu de Paul şi cu ele a pus bazele primului dispensar gratuit pentru săraci. A creat un serviciu de ambulanţe pentru victimele Răscoalei din 1907 şi a îngrijit soldaţii bolnavi în timpul Războiului din Balcani, ca şi în Primul Război Mondial.

În 1923 este hirotonit preot la Paris, unde şi lucrează pentru străinii şi marginalizaţi, ca şi în cartierul periferic al Parisului, Villejuif, iar la Auberive a întemeiat Comunitatea Sfântul Ioan. Este numit Protonotar Apostolic de către Sfântul Părinte şi ales membru al Comitetului permanent al Congreselor Euharistice Internaţionale. În această calitate a dus pe toate meridianele Pământului mărturia credinţei şi a iubiri sale.

Începând cu 1939 îl regăsim în România, unde rămâne chiar şi după 1947, când ştia că se apropie vremuri de suferinţă pentru compatrioţii săi. Pentru că a susţinut comuniunea cu Roma a Bisericii Catolice în România, a fost arestat în 1952 şi condamnat un an mai târziu. După un an în care le-a alinat suferinţa celor din închisoare, pe data de 16 mai 1954, ca şi Isus pe Cruce, îşi încredinţează sufletul în mâinile Tatălui Ceresc.

Procesul informativ în vederea beatificării şi canonizării a început în 2002. Dosarul complet a fost înaintat la Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor pe 2 februarie 2012. Pe baza acestuia, după ce a avut părerea unanim favorabilă a teologilor şi a cardinalilor, Sfântul Părinte Papa Francisc a recunoscut martiriul lui Vladimir Ghika pe 27 martie 2013. Astfel, Monseniorul Vladimir Ghika a fost beatificat la 31 august 2013, la Bucureşti.

Sursa: ARCB