Calendar Romano-Catolic - 16 august 2017

[altmariustotal catolic]

SFÂNTUL ŞTEFAN

rege, apostol al Ungariei

(969/970-1038)

“Fiul meu preaiubit, dulceaţa inimii mele, speranţa descendenţei mele viitoare, te implor şi îţi poruncesc să te călăuzeşti în toate şi pretutindeni de iubire şi să fii plin de bunăvoinţă nu numai faţă de părinţii tăi şi faţă de rudele tale, fie că sunt principi, conducători, bogaţi, apropiaţi sau îndepărtaţi, dar şi faţă de străini şi de toţi cei care vin la tine...Dacă vei practica iubirea, vei ajunge la cea mai înaltă fericire”[1].

Istoria acestui sfânt este legată de originea naţiunii ungare şi a evanghelizării sale. Poporul maghiar era pe atunci o federaţie de triburi. Se numeau On-Ogur, şi de aici Ungaria, care se traduce prin zece săgeţi. La început, locuiau între Urali şi Don, dar, împinşi de alte popoare, s-au îndreptat spre Occident şi, sub conducerea lui Arpŕd, au ocupat Panonia occidentală. De aici plecau în incursiuni şi razii în Germania şi în Italia de Nord, semănând pretutindeni teroare, până când au fost învinşi, la Lechfeld, în Bavaria, în anul 995, de Otto I şi constrânşi să rămână în limitele graniţelor lor.

Otto, ajuns împărat, l-a ajutat pe conducătorul lor, Geza, să transforme triburile războinice ale maghiarilor într-un popor mai paşnic, încurajând agricultura şi convertindu-i la credinţa creştină. Nu a fost uşor. Geza a acceptat lucrarea misionarilor trimişi de episcopul din Passau, Pellegrino, şi a dat primul exemplu primind Botezul, dar continuând să practice atât noua religie, cât şi pe aceea a părinţilor săi.

Mult mai profundă a fost însă convertirea soţiei sale, numită Carolina, care, prin geniul ei feminin, nu numai că a impus admiraţia şi respectul poporului său, dar s-a îngrijit cu multă dăruire de educarea în religia creştină a fiului lor Vaik, născut în 975. Acesta a fost botezat de copil şi i s-a dat numele de Ştefan, probabil prin influenţa episcopului de Passau, a cărui catedrală era dedicată acestui sfânt.

O alegere înţeleaptă

Când Ştefan a ajuns la guvernare, a trebuit să facă faţă câtorva alegeri importante. Atunci, acceptarea ritului latin însemna orientarea către civilizaţia occidentală; alegerea celui grec însemna a se pune sub influenţa Constantinopolului; exista şi o a treia posibilitate agreată şi de unii conducători maghiari: întoarcerea la vechiul stil de viaţă, cel păgân, pe care cea mai mare parte a populaţiei nu-l abandonase. Ştefan a optat pentru ritul latin, în care fusese botezat şi educat. Foarte curând, însă, şi-a dat seama că atât din punct de vedere religios, cât şi politic apărea riscul dependenţei de împărat.

Erau timpuri în care nu era clară distincţia între puterea temporală şi cea spirituală, jurisdicţia bisericească şi jurisdicţia civilă; papa, în calitate de conducător suprem al creştinismului, îşi rezervase dreptul de a încorona regi şi împăraţi, şi aceştia, ca reprezentanţi ai popoarelor creştine, să aleagă episcopi, şi nu de puţine ori, chiar pe însuşi papa.

Ştefan, cu o mişcare diplomatică abilă, s-a adresat papei, cerându-i învestitura regală pentru Ungaria. Papa i-a trimis coroana regală care avea deasupra o cruce patriarhală. În noaptea de Crăciun a anului 1000, a avut loc solemna încoronare.

Exista pericolul ca această independenţă a sa să nu-i fie pe plac împăratului german, dar şi cu el a ştiut să realizeze raporturi amicale, fie pentru că Henric al II-lea era profund creştin şi sprijinea cu convingere adeziunea Ungariei la noua credinţă, fie pentru că era convenabil pentru imperiu ca Ungaria să devină o barieră în avansarea dezordonată a popoarelor din est.

Mâna delicată a reginei

Prietenia dintre cele două case s-a întărit prin căsătoria lui Ştefan care, în urma sfatului sfântului episcop Adalbert din Praga, s-a căsătorit cu Gisella, sora împăratului şi principesă de Bavaria.

Femeie cu calităţi deosebite, dotată cu sfinţenie şi cu tact politic, a reuşit să-i pună de acord pe fraţi, aşa încât Henric a putut să devină împărat fără să fie lupte fratricide. După ce a ajuns soţia lui Ştefan, ea a fost inspiratoarea cea mai eficientă şi consiliera cea mai ascultată.

Dacă regele ştia să folosească dârzenia ereditară a părinţilor săi, învingând ultimele rezistenţe păgâne coalizate în jurul unui conducător pe nume Koppŕny, şi ţinându-i uniţi pe maghiari împotriva tendinţelor de dezagregare a altor doi conducători, Ajtony şi Gyula, regina îşi folosea propria experienţă şi cunoştinţele pentru a-l ajuta pe rege în organizarea politică şi religioasă a ţării pe baze solid creştine.

Ajutorul benedictinilor

Cei doi soţi intuiseră valoarea carismei sfântului Benedict şi au chemat călugării benedictini din Germania, din Franţa şi din Italia, fondând zece dieceze şi diferite mănăstiri, şi în scurt timp au avut episcopi şi abaţi proprii. În jurul bisericilor episcopale şi a abaţiilor vor înflori şcoli care vor asigura evanghelizarea şi promovarea umană a poporului maghiar.

Au avut un fiu, Emeric, pe care l-au pregătit pentru succesiune. Pentru el, regele a pregătit o exortaţie, un testament spiritual, din care transcriem aici un scurt gând: “În primul rând, te sfătuiesc acest lucru, ţi-l recomand şi ţi-l impun, fiule preaiubit: fă cinste coroanei regale, păstrând credinţa catolică şi apostolică cu aşa străduinţă şi scrupulozitate, încât să fii exemplu tuturor celor care ţi-au fost încredinţaţi de Dumnezeu, pentru ca toate persoanele bune să te recomande ca un practicant al evangheliei. Fără aceasta, să ştii cu siguranţă că nu vei fi nici creştin, nici fiu al Bisericii (...) În regatul nostru, ea este încă tânără, întrucât este nouă şi vestită de puţin timp. Pentru aceasta, ai nevoie de persoane care să o păzească cu mare hotărâre şi vigilenţă, pentru ca acel bine, pe care bunătatea divină l-a revărsat în noi, să nu se piardă, nici să se micşoreze din cauza nepăsării, lenei şi neglijenţei”.

Ultimii ani ai lui Ştefan au fost marcaţi de durere. Raporturile cu împăratul Conrad al II-lea s-au deteriorat şi a trebuit să lupte cu el, în 1030, pentru a-l împiedica să ocupe Ungaria, şi în anul următor i-a murit fiul, complicându-i succesiunea.

De acum, însă, el îşi împlinise opera, implantând evanghelia în inima poporului său. A murit la 15 august 1038, în Strigonia, actuala Szekesfehervar, locul unde s-a născut şi pe care l-a iubit atât de mult. Tot aici a fost înmormântat în catedrala pe care o construise.


În 1083, papa Grigore al VII-lea a permis oficial cultul tuturor celor care au contribuit la convertirea Panoniei la credinţa creştină şi printre aceştia se afla în mod logic şi Ştefan, venerat deja de poporul său ca rege şi apostol al Ungariei.

---

[1] Îndemn către fiul său: PL 151, 1242.

Sf. Rochus

• pelerin
• 1295-1327
• n.: în 1295
• d.: la 16 august 1327
• 16 august (latin)

S-a născut la Montpellier, în Franţa, în anul 1295. Se spune că s-a născut cu o cruce roşie pe piept. Părinţii lui au fost omorâţi pe când el avea aproape douăzeci de ani. Tatăl lui fusese guvernatorul oraşului şi deci i-a lăsat o moştenire însemnată. El avea însă un mare ideal creştin. Deghizat ca pelerin cerşetor, Rocco a plecat spre Italia, care fusese lovită de ciumă. Înainte de a pleca şi-a împărţit averea săracilor şi i-a lăsat unchiului său funcţia de guvernator al oraşului Montpellier. După ce a ajuns în Italia, şi-a închinat tot restul vieţii celor bolnavi de ciumă, vindecându-i cu semnul crucii. Oriunde mergea, îngrozitoarea boală dispărea în faţă sfinţeniei şi a miraculoasei sale puteri, ambele primite de la Dumnezeu. A fost şi el atins de ciumă, dar, s-a vindecat cu ajutorul unui câine care i-a lins rănile şi i-a adus de mâncare cât timp a fost alungat dintre oameni, câine cu care apare în imagini.

Rocco s-a întors în Franţa, la Montpellier, deghizat şi fără să-şi dezvăluie identitatea, pentru că nu dorea funcţia de guvernator cedată. Unchiul său, cel căruia i-a lăsat funcţia de guvernator şi cel care după unii autori i-a ucis şi părinţii, l-a recunoscut. Acesta pentru a scăpa de orice neplăceri, de teama de a nu-şi pierde funcţia şi de teama Legii pentru uciderea fostului guvernator şi a soţiei sale, l-a acuzat pe Roccus de spionaj, a dat ordin să fie arestat, iar după cinci ani, în 1327, Roccus a murit în închisoare.

Este cinstit până astăzi: ca fiu de părinţi credincioşi; ca dar al cerului; ca patron al celor bolnavi; ca slăvit mărturisitor al lui Cristos; ca martir al iubirii de Dumnezeu şi de semeni; ca sprijinitor şi mângâietor al celor bolnavi; ca refugiu şi apărător al tuturor celor ce suferă de boli incurabile; ca nobil model pentru săraci şi ca lumină de sfinţenie pentru toţi oamenii; ca susţinător al sufletelor singuratice; ca discipol al lui Cristos; ca oglindă a supunerii la voinţa lui Dumnezeu, căci n-a protestat la acuzaţia de spionaj; ca instrument al nemărginitei iubiri a lui Dumnezeu pentru cei săraci şi suferinzi; ca mărturisitor al lui Cristos, ca nepreţuit dar al cerului pentru omenirea păcătoasă şi suferindă; ca iubitor şi ocrotitor de animale.